Pr. IOAN DURĂ - protopop al parohiilor ortodoxe din Belgia și Olanda - "Biserica este prima chemată să păstreze identitatea românilor din diaspora"

Schiedam, o așezare la marginea mai cu­nos­cutului oraș olandez Rotterdam.

Un ci­mitir bătrân, cu lespezi de piatră, sub care n-a mai fost înmormântat nimeni, de-un veac. Co­paci vechi de când lumea și o Madonă de marmură, care veghează grădina. O capelă semeață și sobră, cu ziduri groase de piatră, ridica­tă la 1852. Monu­ment istoric. Dar, minune!, în fața altarului ei, un preot român, smerit purtător de lumină: părintele Ioan Dură. Lumea, din ce în ce mai multă, umple biserica. Unii, în costume naționale românești. Înăuntru, pereții cenușii și foarte înalți, de edificiu catolic, străjuiți de îngeri de ipsos, strălucesc de frumuse­țea icoanelor ortodoxe pictate pe lemn. Una îmi atrage atenția în mod deosebit: icoana Sfinților din închisorile comuniste, a cărei putere este întărită de părticele de sfinte moaște de la Râpa Ro­bilor, din Aiud. Apoi, Sfânta Li­turghie. O slujbă ortodoxă, într-o frumoasă limbă românească. Toată suflarea cântă de aprinde aerul.
Iată doar câteva imagini care compun o realitate prea puțin cunoscută la noi acasă. Viața fraților noș­tri plecați în străinătate, în căutarea unui rost mai bun decât cel pe care îl putea oferi România. Într-o du­minică a lunii Aprilie, am simțit și eu puterea ru­găciunilor făcute cu dor de țară, și am avut dovada vie și înălțătoare a faptului că românii uniți în cre­dință, sub har, pot muta și munții din loc. Am avut bucuria să cunosc oameni deosebiți, așezați într-o rân­duială străveche și hotărâți să transmită mai de­parte, în ciuda tuturor dificultăților, dragostea de Dumnezeu, de Biserică și de țară! Adunați în jurul Preacucernicului Părinte Ioan Dură, animați de sfinția sa și de doamna preoteasă Christina, acești frați creștini fac să trăiască, la mii de kilometri depăr­­tare de țară, România profundă. Cum reușesc? Ce-i face să vină, duminică de duminică, de la zeci sau sute de kilometri depărtare, pentru a se întâlni dinaintea aceluiași altar? Cum de sunt atât de afec­tuoși între ei? Atâtea și atâtea întrebări, la care, cel mai în drept să ne răspundă este chiar părintele Ioan Dură, protopop al parohiilor ortodoxe din Belgia și Olanda. Un preot care parcurge în fiecare sărbă­toare patru sute de kilometri, de la Bruxelles până la Schiedam și înapoi, pentru a le sluji eno­riașilor. Un preot care, în 36 de ani de preoție are izbânzi cât pentru șapte vieți.

"În diaspora, preotul ortodox român este un apostol"

- Părinte, aparținem unui popor majoritar ortodox și unei țări în care viața creștină este încă foarte puternică, așa cum nu mai este în foarte multe părți ale lumii. Pornind dintr-un aseme­nea loc, pentru a face misionarism, presupune, desigur, o schimbare importantă. Cum este să fii preot ordotox în diaspora?

- Mă bucur că întrebați asta, pentru că postura noastră, a preoților din diaspora, nu este înțeleasă prea bine, uneori nici chiar de ierarhia biseri­cească, darămite de credinciosul de rând. Așadar, am un răspuns scurt: preotul român ortodox în diaspora este un apostol. El face muncă de apos­tolat, în sensul cel mai exact al termenului. Și am și un răspuns ceva mai lung, pentru a mă explica. Trebuie să distingem între perioadele diasporei române, pentru că în funcție de ele s-a modificat percepția asupra românilor din străinătate, a nevoi­lor lor, inclusiv pastorale și, implicit, rolul preotu­lui. Așa cum am cunoscut-o eu, au fost trei perioade ale diasporei: cea de dinainte de 1989, când în Româ­nia era un regim comunist, cea din 1990 și până la intrarea țării noastre în Uniunea Europeană și, în sfârșit, cea de după aderarea la Uniunea Eu­ropeană. De asemenea, din punct de vedere bisericesc, a existat o diaspora atașată de Biserica Orto­doxă Română și înainte de 1989, și una numită a Exilului. Între cele două nu a fost armonie, dimpotrivă, spiritul de dragoste creștină și de unitate românească erau în sufe­rință, din pricina politicului - chiar dacă nici unii, nici ceilalți, nu susți­neau regimul comunist. În fiecare dintre perioade, preotul ortodox a avut de răspuns altor provocări, pentru a-și îndeplini misiunea. Înainte de 1989, era greu să câștigi încrederea Exilului, dacă erai hiro­tonit și trimis în diaspora de către Patriarhia Ro­mână, care era văzută de unii drept colaboraționistă cu regimul comunist. Mai mult decât oricând, rostul preotului era atunci acela de a coagula și de a men­ține un duh de frățietate în parohii. După 1989, au fost câteva valuri de emigranți români - unii plecați imediat după sângeroasele mineriade -, care aveau nevoie de ajutor, la modul foarte concret, dar care veneau, iarăși, cu suspiciuni și cu un bagaj spiritual mai sărac sau mai bogat, după caz. De la aderarea României la UE, suntem, paradoxal, într-o situație mai bună ca libertate de mișcare și de acțiune, dar mai grea din punctul de vedere a relației directe cu românii noștri. Acum sunt foarte amestecați intelectual, social, spi­ritual, și este un efort permanent de a găsi cheia spre inima fiecăruia. Mulți nu vin la biserică, iar din­­tre cei care frec­ven­tează slujbele or­to­doxe, o parte preferă biseri­cile grecești, rusești sau sârbești, pentru că sunt mai aproape de locuințele lor, pen­tru că au alte posibi­lități financiare și de ajutor, fiind susținute cu mult mai mult de sta­tele și de Patriarhiile de care aparțin. Una peste alta, preotul român a fost chemat mereu la o lucrare de apostolat, de pescar de oameni, în condiții destul de vitrege.

"Am fost un preot atipic: în același timp, al Patriarhiei și al Exilului"

- Din câte am văzut, sfinția voastră v-ați des­cur­cat minunat, reușind să înființați 18 parohii în Belgia și Olanda, să duceți neîntrerupte lupte teologice în revista "Mărturie ortodoxă", pe care ați fondat-o și ați condus-o timp de 16 ani, dar și în alte publicații la care ați colaborat, să fiți și foarte respectat și iubit de credincioși.

- Eu sunt un caz atipic, nu sunt reprezentativ pentru toți preoții din diaspora. În 1980, pe când mă aflam la al doilea doctorat în "Istoria Bisericii", la Leuven, în Belgia, mi s-a propus să fiu hirotonit de către Patriarhia Română. Am fost solicitat să devin preot pentru comunitatea românilor din Olanda, un­de erau numeroase familii mixte româno-olandeze, emigrate forțat după război. În România au lucrat, înainte de instaurarea comunismului, mulți olan­dezi, în special în domeniul exploatării petrolului, care apoi au fost siliți să plece, cu tot cu familiile pe care și le întemeiaseră la noi. Aș fi putut fi preot la biserici grecești, căci din 1972, am făcut la Atena un prim doctorat în Teologie și tot acolo m-am căsă­torit cu o ateniancă, presbitera Christina, aici de față. Dar nu am vrut. Am acceptat însă propunerea Patriarhiei noastre, pentru că am văzut în ea posibi­lita­tea de a rămâne legat de românii mei, de tradi­țiile și obiceiurile noastre, de tot ce este bun și fru­mos pe pământ românesc, mai ales că nu aveam de gând să mă mai întorc în țară. De-acum, regimul comunist ajunsese într-o fază foarte urâtă, care îmi anula orice dorință de a mă întoarce la ai mei. Așa am ajuns primul preot ortodox român în Olanda.

"Din 1990 încoace, am fondat opt parohii în Olanda și nouă în Belgia"

- Onorant, dar și greu, probabil...

- Aceasta a fost unica parohie ortodoxă română, mulți ani, în Olanda, iar eu, singurul preot. Pentru că am slujit prima Sf. Liturghie pe 25 Ianuarie 1981, de praznicul Sf. Grigore Teologul, am dat acest hram parohiei noastre, care există până astăzi. Înainte de 1989 nu a fost cu putință să mai facem vreo parohie, dar din 1990 încoace, am mai fondat încă opt în Olanda și nouă în Belgia. Ne-a fost foarte greu. Am slujit Sfânta Liturghie în biserici și capele închiriate cu ora, unde mergeam cu toate cele necesare, veșminte, sfinte vase purtate în cutii, du­minică de duminică, la sute de kilometri depărtare de orașul în care locuiam. Soția mi-a fost și cântă­reț, și dascăl, și principal ajutor la administrarea pa­rohiei, și mâna dreaptă la editarea revistei noastre, și șofer... În condițiile în care lucra și ea ca profesor și am avut de crescut și șase copii, pe care îi luam peste tot cu noi... De altfel, trei dintre băieții noștri au făcut și studii teologice, dar niciunul nu s-a hiro­tonit, știind viața de jertfă pe care am dus-o.

- Ați fost acceptat ușor de românii emigranți?

- Faptul că țineam de Patriarhia de la București nu era un lucru bine văzut de Exilul românesc. Cu toate acestea, datele mele biografice și, probabil, firea mea îngăduitoare și sinceră m-au ajutat să mă apropii de mulți dintre românii din Olanda, Belgia și Franța, unii dintre ei fiind personalități proemi­nente ale Exilului, ca Remus Radina și Cicerone Ionițoiu. Am colaborat la multe dintre revistele Exi­lului: "Libertatea" (SUA), "Dorul" (Danemarca), "Căminul Românesc" (Elveția), "Lupta" (Franța) și altele. Și cred că am fost o punte între oameni care, altminteri, nu ar fi stat la aceeași masă. În anul 1987, am protestat în scris împotriva dărâmării bisericilor din București. M-au preluat o serie de publicații din străinătate și postul de radio "Europa Liberă", iar acest gest cred că a risipit orice urmă de neîncre­dere. Cu acest trecut, desigur că și parcursul meu de după 1989 a fost diferit de al altor preoți români.

"În străinătate mai există o Românie, a celor cinci milioane de emigranți"

- Oare există un numitor comun pentru toți preo­ții din diaspora?

- Da: responsabilitatea uriașă față de românii ortodocși. Aici suntem, practic, o a doua Românie: aproximativ cinci milioane de emigranți. Și Bise­rica Ortodoxă Română este prima chemată să-i aju­te să-și păstreze identitatea. Așa încât rolul preotului român devine și mai important. El nu mai este doar o călăuză spirituală, ci și un lider al românității dez­rădăcinate. Vestea bună e că acum găsim mai ușor biserici - în general catolice, pentru că ele rămân fără credincioși - pe care să le concesionăm pe ter­men lung și unde să ne fixăm parohiile. Și odată ce poți pune steagul credinței tale pe o casă, atunci ești mai lesne de văzut și de urmat. Este încă trebuință de noi parohii, căci românii sunt răspândiți peste tot și nu toți își permit să facă zeci sau sute de kilometri până la o biserică românească. Numai în Bruxelles sunt zeci de mii de români, nu le ajunge o parohie. De asemenea, este nevoie de episcopi, căci nu se poa­te ca un singur ierarh, cum este ÎPS Mitropolit Iosif de la Paris, să aibă în grijă nouă țări. Omenește vorbind, oricât de dedicat ar fi un ierarh, nu poate ține o legătură strânsă cu preoții și enoriașii din atâtea locuri. Or, episcopul este părintele către care se îndreaptă toate privirile și toate inimile, pentru a primi cuvânt de folos și îmbărbătare, în momentele cele mai grele, cum sunt și cele de acum, în care secularismul înăbușă credința și îi marginalizează pe credincioși. Noi, românii ortodocși, avem mai mulți credincioși în diaspora decât grecii și rușii, dar nu avem nici pe departe numărul lor de episcopi în străinătate. Iar asta se simte. Eu, unul, am tot fă­cut demersuri pentru alegerea măcar a unui episcop-vicar, care să răspundă de Belgia și Olanda. Voi mai insista.

"Credincioșii români din diaspora sunt exact la fel ca și cei din țară"

- Părinte, există vreo diferență între credincioșii români din țară și cei din diaspora?

- Și credincioșii de aici sunt exact ca toți românii. Tot din Ro­mânia vin și ei. Și dacă au deprins acolo un fel de a se apropia de bise­rică, atunci pe acela îl manifestă și aici. Dacă au avut parte de un preot bun, vin cu un anume duh și vor căuta și aici un preot care să-i ajute să se mențină sau chiar să crească duhovnicește. Dar sunt și alții com­plet nepregătiți, necatehizați, cu anu­mite prejudecăți legate de cler și de slujbele Bisericii. Iar unii au mărtu­risit că aici au găsit Ortodoxia. Am avut și cazuri de ro­mâni pe care i-am botezat la vârste mari. Important este că, într-un fel sau altul, au ajuns la biserică. Dacă ei caută biserica, dato­ria preotului este să le deschidă ochii duhov­nicești. Desigur, contează și din ce plămadă e făcut fiecare, dar aici este darul preotului de a-i con­știentiza ce înseamnă să fii mereu cu Hristos. Frământată cum se cade, ori­ce plă­madă crește până la urmă. Cea mai mare bucurie a unui preot este să-i facă pe credincioși conști­enți de pre­zența permanentă a lui Hristos și să-i facă mărturisitori ai Adevărului.

- Cum sunt percepuți emigranții români de către popoarele în mijlocul cărora s-au stabilit?

- De la intrarea României în Uniunea Euro­peană, când emigrația n-a mai fost selectivă, per­cep­ția s-a schimbat, și nu în bine. Pentru că n-au mai venit încoace numai oameni cinstiți, muncitori etc... Așa cum un măr putred strică sau dă impresia că toate merele dintr-un coș sunt stricate, așa și faptele urâte ale unor români aruncă o faimă proastă asupra tuturor românilor. Mai ales că presa locală accentu­ea­ză originea etnică, atunci când e vorba despre infractori străini. Dar noi avem și foarte mulți oa­meni de valoare în diaspora. Numai în parohia noastră sunt peste 30 de doctori în diferite disci­pline, unii - profesori universitari, alții - cercetători de vază, iar unul este și academician: Mihai Netea, de la "Radboud University Nijmegen Medical Cen­tre" din Olanda. El a primit, în 2016, "Premiul Spi­noza" din partea Organizației pentru Cercetare Știin­țifică din Olanda, un premiu con­siderat "No­belul Olandei". Și este un enoriaș foarte prezent, care și-a botezat copiii în biserica noastră, care vine la slujbe cu familia... Și nu mă refer doar la somi­tăți, ci și la oamenii simpli, care sunt cre­dincioși, harnici și apre­ciați. De fapt, nu cei care obișnuiesc să vină la biserică fac probleme. Cei care sunt în afara paro­hiilor umplu închisorile și ne fac de râs. Și Patriar­hia Română ar trebui să se ocupe mai mult de cei din închisori, pentru a-i recupera. Noi, ca parohie, am făcut ce-am putut, dar ar trebui preoți dedicați și o mai mare implicare a ierarhiei noastre.

"Am făcut din parohie familia noastră mare"

- La invitația sfinției voastre, am avut bucuria să vă cunosc parohia și am fost foarte impresionat de fru­mu­sețea acestei comunități. Cum ați reu­șit să faceți să se simtă atât de puternic sentimentul de fraternitate între eno­riași și ei să vă devină spri­jin temeinic?

- Plămada românească este bună. Cine n-o vede e orb. Iar dacă este cine să o frământe bine, îndată se văd și rezultatele. Să nu credeți că oame­nii erau așa de la început, dar totul se poate deprinde. Cu grijă și perseve­ren­ță și, mai ales, cu ajutor de la Dumnezeu. Unii nu fac deosebirea între o parohie din țară și una din diaspora. Or, o bise­rică de aici reu­nește români din toate colțurile Ro­mâ­niei, cu obi­ceiuri diferite, cu un anu­mit tipic bi­se­ricesc învățat etc. Nu e treabă ușoară să-i armo­nizezi. Pe de altă parte, și parohiile româ­nești diferă și de la o țară străină la alta. Una e o parohie în Bel­gia, alta e una din Olanda. Căsătoriile cu localnici, de la care românii pot împrumuta un fel de a trăi, nivelul de edu­cație și cel tehnologic întâlnit într-un stat sau altul, substratul cultural și, nu în cele din urmă, clima influențează semnificativ viața credin­cioșilor. La urmă vine și preotul cu zes­trea sa, stu­dii, nivel du­hovnicesc, râvnă... La biserică nu trebuie să mergi ca să faci act de prezență, ori doar pentru a da binețe Domnului și a arăta astfel că nu L-ai uitat, ci ca să te desăvârșești. Și acesta e un proces greu. Preotul are datoria să te ia de mână și să te conducă pe acest drum. Cu delicatețe, pentru că toți oamenii sunt foarte vulnerabili. Și cu multă dra­goste. Eu, unul, mă silesc să-i determin să par­ti­cipe la slujbele bise­ricii, nu doar să asiste. Ați ob­ser­vat că știu toți să cânte, să dea răspunsurile preo­tului. Și dincolo de Liturghie, avem și altele de făcut îm­preună; ne cu­noaștem, ne sprijinim, facem con­ferin­țe și peleri­na­je, ținem o școală de duminică, ne fi­xăm diferite acti­vități și obiective... Suntem o fa­mi­lie. Fiecare are familia lui mică, dar și familia mare, parohia. E foarte important să nu se simtă sin­guri. Deseori m-am făcut purtătorul lor de cuvânt pe lân­gă oficia­litățile române și străine. Încerc, pe cât îmi stă în pu­tință, să dau fiecăruia ajutor, și nu doar duhovnicesc...

- Părinte, ce ați făcut sfinția voastră în Belgia și Olanda, într-un timp relativ scurt, pare că ține de suprafiresc.

- Așa și este. Totul este un miracol. Dumnezeu face minuni cu noi în fiecare zi, dar numai pe unele le vedem. Cu puterile mele omenești, n-aș fi reușit.


Carte de vizită IOAN DURĂ

Preot, teolog și istoric, născut pe 9 aug. 1945, la Fe­deleșoiu - Vâlcea. Doctor în Teologie la Atena (Gre­cia, 1972) și Istoria Bisericii, la Leuven (Belgia, 1977). Autor a numeroase studii teologice, unele reu­nite în volume proprii, altele risipite în volume co­lective sau prin diferite publicații, precum și al unor traduceri din limbile greacă, italiană, franceză și en­gleză. Fondator și director al unei reviste parohiale, "Mărturie ortodoxă", între 1982 și 1998.
Inițiator a 18 parohii ortodoxe românești în Belgia și Olanda. Protopop al B. O. R. pentru cele două țări. Paroh al parohiei Schiedam din Olanda.