"Formula AS" în judeţul Galaţi - Împăratul cireşelor şi neamul lui

- Între Siret şi Prut, în mănoasa câmpie a Covurluiului, câţiva ţărani harnici şi luminaţi au ajuns până la curţile regale ale Europei, cu fructele şi legumele lor. Singura lor problemă e statul român, care în loc să îi sprijine, le leagă, la picioare, obezi -

Accidentul salvator

Pentru Costel Bălan, totul a început când a scă­pat ca prin minune dintr-un accident de maşină. Era şofer pe TIR, în Italia şi, pentru că muncea şi două­zeci de ore pe zi, a adormit la volan. Parapetul de pe marginea şoselei l-a ţinut să nu sară cu maşina în hău. A ieşit plin de sânge, dintre fiarele contor­sionate, s-a întins pe iarba unei livezi de meri din apropiere şi a aşteptat să vină carabinierii la locul accidentului. Merele străluceau roşii şi rotunde pe crengi. Soarele trecea din când în când printre frunzele verzi. În acele clipe de oboseală amestecate cu spai­mă, a avut pentru un moment impre­sia că este din nou în satul natal din Ga­laţi, în Plevna copilăriei lui, la câţi­va paşi de casa părintească. A început să plângă. Era anul 2003 şi se îm­pli­neau şapte ani de când Costel Bălan plecase, împreună cu soţia, la muncă în Italia. În toamna aceluiaşi an s-au întors acasă şi au plantat primele două hectare cu meri, în apropierea casei părinteşti din satul Plevna, comuna Rediu.
"Trăisem la ţară şi ştiam câte ceva despre munca pământului. Într-un fel, de asta am şi pariat pe agricultură. Pământ era destul, şi pe atunci era ieftin. Noi aveam bani strânşi din munca în Italia, unde eu câştigam trei mii de euro pe lună, soţia cam tot atât, şi puneam lunar deo­parte aproape un salariu, tot cu gândul la întoar­cere. Dar cel mai mult ne bucurăm că suntem acasă, împreună cu copiii noştri, cu vecinii şi cu prietenii vechi. A fost un entuziasm de început, fără de care nu cred că am fi reuşit", îşi aminteşte Costel primii ani de după întoarcere. Din banii strânşi în străină­tate a plantat livada şi, până să intre pe rod, a con­struit un depozit, şi-a refăcut casa şi a cumpărat câte­va utilaje. Pentru a ţine costurile la minim, a mun­cit doar cu familia. Câteodată era mai greu decât în Italia, dar măcar avea satisfacţia că mun­ceşte pe pământul lui, stă în casa lui şi este alături de copii. Primul şoc a fost după trei ani, când a mers la piaţă cu prima producţie de mere: la toate tara­bele erau mere cu un leu şi douăzeci de bani kilo­gra­mul, un preţ care lui abia dacă îi acoperea lucră­rile făcute la livadă în ultimul an.
"Nu puteam să vând peste preţul ăsta, şi m-am dus la taraba vecină să îl întreb pe vânzător cum reuşeşte să producă la un cost aşa de mic. Am aflat că mulţi nu erau producători, ca mine, ci aduceau merele din Ungaria. Le luau de acolo cu 40 de bani kilogramul, transportul cu TIR-ul mai costa încă zece bani la kilogram, şi restul era profitul lor. Cum de erau asemenea preţuri în Ungaria, nu ştiu, cel mai probabil, aveau subvenţii masive din partea sta­tului, aşa cum s-a procedat şi în Polonia, sau făceau livezi superintensive, care nu rezistau mai mult de 10-12 ani, dar erau profitabile. Eu ţinusem cont de calitate şi mă gândisem la livadă şi ca la o moştenire pe care o pot lăsa copiilor mei. Asta era... Descopeream legile dure ale capitalismului în agricultură şi începeam să înţeleg pro­blemele de structură ale României".
Au urmat alţi ani de sacrificiu. Costel şi soţia sa, Fănica, au mai plantat un hectar de cireşi şi au cum­părat încă două hectare de pământ. Au început să cultive şi zmeură, coacăze şi mure. Costel şi-a luat şi un serviciu, pentru a face faţă cheltuielilor, până ce toate plantele aveau să intre pe rod. A încercat fără succes să crească fazani, apoi prepeliţe, dar me­reu a fost descurajat de regulile rigide ale statului român, de dezinteresul sau chiar reaua voinţă a func­ţionarilor săi.
Am pornit alături de Cos­tel Bălan, la pas, pe dea­lurile din împrejurimile Plevnei, ca să îmi arate ce a reuşit să facă. Chiar dacă terenurile lui nu sunt la un loc, le recunoşti imediat: sunt cele mai îngrijite din sat, aranjate şi curăţate la milimetru. După mai bine de 13 ani, soluţia lui de a nu miza pe un singur tip de cultură se pare că a dat roade. "Am evitat să mai cultiv ceva ce are tradiţie mare în ţă­rile occidentale, pentru că din mai multe moti­ve nu poţi concura cu ei. Am pus mure, coacăze, zmeură, şi anul ăsta mă extind cu agrişe. Fiind culturi diferite, nici nu risc să pierd întreaga pro­ducţie dintr-un an, dacă ceva nu merge. Profitul acum nu este foarte mare, dar am reuşit să ne extin­dem, să avem şase hectare de culturi şi să mai achiziţionăm şi câteva utilaje".
Întorşi acasă, am stat împreună în curte, sub pomii înfloriţi, şi am băut un suc de mere din produc­ţia proprie. Căma­ra e plină şi cu alte bunătăţi făcute tradiţional: cidru, ţuică de mere şi mai multe feluri de dulceaţă. Ală­turi de Costel şi Fă­nica se aşează cu noi, la masă, şi fiul lor, George, proaspăt căsătorit. Şi el, şi soţia sa, sunt horticultori cu diplomă. Cu siguranţă, ei vor duce mai departe afacerea familiei. În atmosfera tihnită a unei gospodarii prospere de la ţară, fostul şofer de TIR din Italia îşi priveşte fa­milia reunită şi faţa i se luminează.

Grădinarul regelui

Ultimii kilometri până la satul Lacul Rezii îi par­curg învăluit de mireasma dulce-amăruie a cireşilor înfloriţi. Doar după acest parfum, şi pot bănui minu­năţia spre care mă îndrept. Însă ajuns la "faţa parfu­mată" a locului, senzaţia e unică: aproape două sute de hectare de cireşi înfloriţi! Sunt într-un loc de vis, într-o uriaşă stampă japoneză! Îţi vine să te dai de trei ori peste cap şi să te transformi într-un fluture, ca să poţi pluti peste această nesfârşită mare de petale alb-roşiatice! Abia după ce ţi se mai potoleşte încântarea poţi să devii iarăşi prozaic şi să spui: "Da! Asta da afacere în agricultură!". Locul de poveste a fost făcut de Valentin Barbu, proprietarul acestei livezi, dintr-o margine a judeţului Galaţi. Ştiam că faima acestui loc a ajuns până la Curtea Regală a Suediei, care a cerut anume să fie aduse ci­reşe din satul românesc Lacul Rezii. Calitatea ci­reşelor de aici se pare că este greu de găsit în altă parte a lumii. Curiozitatea mea era legată de poves­tea din spatele unui asemenea succes al agriculturii româneşti. Stând de vorbă cu Valentin Barbu, mi-am amintit ceea ce ştiam: nu există succes fără sacrificii şi eforturi enorme. Nouă ar fi întreba­rea: "Dacă livada de la Lacul Rezii este un model de succes al agriculturii româ­neşti, un exemplu că putem fi printre primii din lume, de ce Dumnezeu ni­meni, dar absolut nimeni din statul român nu se mobilizează?".
"Chiar am vrut să fac pomicultură de top, la nivel mondial. M-am docu­mentat în ţări unde se fac cercetări se­rioase în domeniul cireşului. Am fost în toată Europa, cu precădere în Franţa, Anglia şi Belgia, am discutat cu specialişti din Israel şi din alte ţări, şi rezultatul îl puteţi vedea. Toată livada este împânzită cu senzori de calitate şi umiditate, legaţi la un sistem computerizat. Ştiu exact, în fiecare moment, ce umiditate am la 30, 50 şi 70 de centimetri în sol, şi ce substanţe nutritive sunt necesare. Totul se reglează computerizat. Am plase anti-grindină şi anti-ultra-violete, sisteme de irigare performante. Dar toate a trebuit să le aflu şi să le învăţ din străinătate, pentru că în România, institutele de cercetare sunt la pământ. Statul ro­mân, care trebuia să le finanţeze şi să vină în felul ăsta în sprijinul pomiculturilor, efectiv le-a distrus. La Sadova, de exemplu, de unde România a trimis cercetători la ONU, de unde au fost selectaţi specia­lişti pentru combaterea deşertificării în Africa, totul este o ruină".
Ideea lui Valentin Barbu a fost să meargă pe ca­li­tate, poate de aceea au şi ajuns celebre cireşele de aici. Aşa cum unele vinuri se vând în supermarket, altele în restaurante de lux, exclusiviste, cireşele din satul Lacul Rezii sunt precum vinurile rare şi scumpe.
"Să zicem că un pom are zece crengi. Eu tai şapte şi las doar trei. Dacă pe ele se fac zece cireşe, eu tai şapte din nou şi las doar trei să se coacă. Dar acele trei cireşe vor avea o calitate excepţională. Sigur că şi preţul este pe măsură".
Cu foarte mici excepţii, toată producţia de su­per-cireşe merge la export. Asta, şi din cauză că pia­ţa românească este invadată de produse ieftine, dar de proastă calitate. Şi cum omul se uită mai întâi la preţ... "Statul român îşi subminează singur produ­cătorii. Eu trimit foarte multă marfă în Olanda, pentru că de acolo pleacă în toată lumea. Ştiţi cum este sistemul lor? Fiecare TIR cu marfă - nu prin sondaj sau pe anumite produse - ci absolut fiecare este controlat pentru calitatea mărfii, la sânge. Dacă nu corespunde calităţii, nu intră în ţară! În România, nimeni nu controlează nimic, şi din cauza asta se importă mizerii, nu doar din Turcia, chiar şi vesticii ne vând marfă proastă, fructe şi legume tratate abuziv, şi importă de la noi calitate. În asemenea condiţii, este foarte greu să rezişti ca producător român. Ca să nu mai vor­bim de subvenţiile din vest. În timp ce la noi sunt infime, la ei, statul caută soluţii să dea subvenţii mascate, sub forma promovării unor zone tradiţio­nale, sau a unor branduri zonale."
Pe măsură ce discuţiile cu proprie­tarul livezii au avansat în detaliile po­mi­culturii româneşti de astăzi, parfu­mul dulce-amărui al cireşilor în floare a devenit tot mai amar. În cele din urmă, rămâi uimit că o asemenea liva­dă poate să existe în România, având în vedere con­diţiile agriculturii de la noi, şi nu poţi să nu te gândeşti cât de departe puteam să fim, dacă exista o strategie minimă, din partea statului, pentru fer­mie­rii şi ţăranii români. S-a mers şi cu jalba la Mi­nisterul Agriculturii. De acolo, însă, oamenii au fost trimişi la Ministerul de Finanţe şi de acolo la cel al Dezvoltării, care în cele din urma i-a trimis din nou la Ministerul Agriculturii. De câte ori dialogul era pe punctul de a începe, se schimba guvernul sau secretarul de stat şi oamenii erau amânaţi şi chemaţi să reia acelaşi traseu, într-o nouă legislatură...
Rămâne livada din Lacul Rezii un model de succes şi de performanţă? Cu siguranţă! Şi, poate, peste ani sau decenii, când agricultura românească va funcţiona normal, ne vom uita în urmă şi vom admira nu doar frumuseţea cireşilor înfloriţi, dar şi curajul nebun al unor fermieri din anii negri ai pomiculturii româneşti.

Fenomenul Matca

Matca era până nu demult un simplu sat din judeţul Galaţi. Astăzi este o aşezare de peste zece mii de locuitori, cu magazine mari, cluburi, cafe­nele, maşini scumpe şi vile cu etaj, ca în cartierul Primăverii. Matca este un fenomen rar în România, pentru că toţi locuitorii de aici fac bani şi trăiesc doar din agricultură! Cum este posi­bil, când în multe părţi ale ţării tere­nurile stau pârloagă şi satele s-au go­lit, oamenii luând drumul amar al străi­nătăţii? O parte a răspunsului am găsit-o mergând la pas pe uliţele per­fect asfaltate. Oriunde te-ai uita, cât vezi cu ochii, sunt numai solarii pen­tru legume. Oamenii îşi muncesc la propriu fiecare palmă de pământ. De multe ori, vilele luxoase nu se văd, din cauza acestor corturi uriaşe din nailon, ridicate chiar pe terenul din faţă! Nu te mai miri când afli că pă­mân­tul agricol, care aici pro­duce pe rupte, a ajuns la pre­ţuri astro­nomice, de peste 40 de mii de euro un hectar! Res­tul miste­rului acestui suc­ces agricol fe­nomenal mi l-a dezvăluit unul dintre liderii producă­torilor lo­cali, Florin Ciocan. M-a pri­mit în casă, după ce m-a legi­timat şi mi-a verificat identi­tatea pe inter­net. În sa­lonul elegant, cu mo­bile sculp­tate şi candela­bre de cristal, domnul Florin şi-a justificat gestul: "Îmi pare rău că a trebuit să vă ve­rific, dar aici ne confruntăm cu tot felul de probleme... Ştiţi, în acest mo­ment, Matca este unul din­tre cele mai im­portante ba­zin­e legumicole din Europa. Nu spun vorbe mari, dar în faţa noastră tre­mură multă lume din Europa şi ne-am confrun­tat şi cu pro­bleme de spionaj economic şi încercări de destabi­lizare a zonei. Ţăranii de aici sunt inco­mozi pentru producătorii din vestul Europei, pentru super­mar­ket-uri şi pentru tot felul de faraoni de-ăş­tia mo­derni şi lacomi, care visează să pună mâna pe noi."
Am ajuns la Matca, convins că voi descoperi secretul unei re-cooperativizări, că puterea ţăranilor stă în unitatea lor, aşa cum se întâmplă în Polonia. Am aflat cu surprindere că lucrurile stau exact pe dos. "Vă rog un lucru important", spune Flo­rin Ciocan, "să nu scrie­ţi, ca alţii, doar despre tra­iul bun şi prosper de aici, şi doar să vă miraţi de casele noastre. Vă rog să spuneţi adevărul până la capăt. Adevărul este că noi, oamenii din Matca, muncim pentru ceea ce avem ca sclavii, ca puşcăriaşii. Încă, la puşcărie cred că e mai bine, că au ore de somn şi de masă. Muncim 24 de ore pe zi şi avem va­canţă o săptămână de Crăciun, şi una de Paşti. Atât. Aşa s-a făcut ceea ce vedeţi aici. În 25 de­cembrie, noi ne apucăm să punem răsadurile în pahare. În ianuarie şi fe­bruarie, noi pregătim pă­mântul în solarii, şi la începutul lui martie, deja punem răsadurile în pă­mânt. În tot timpul ăsta, facem foc la sobe, în so­larii, zi şi noapte, cu schim­bul. Ca să nu ier­bi­cidăm şi să avem calitate la legume, plivim în genunchi, buruiană cu buru­iană. Nu se termină niciodată munca aici. Asta să spuneţi despre noi."
Forţa acestor legumicultori, care ies primii pe piaţă cu primele trufandale de sezon, castraveţi, ro­şii, ardei, vinete şi ceapă, este tocmai faptul că lu­crea­ză independent, fără să fie strânşi într-o coope­rativă. Succesul zonei se explică prin per­se­verenţa lor şi calitatea legumelor. Imediat după revoluţie, au venit bişniţarii să cumpere ieftin din sat şi să vândă scump la oraş. Apoi a fost de ajuns să vină o dată un TIR din Lituania şi să ia marfă. De la an la an, tot mai mulţi intermediari au început să vină, până când astăzi satul este luat cu asalt de TIR-uri din Estonia, Polonia sau Olanda. Matca a de­venit în timp, prin munca perseverentă a oame­nilor, o mare piaţă de desfacere a legumelor.
"E ca la bursă, la noi, la piaţă. Preţul se face în funcţie de cerere şi ofertă, cumpărătorii negociază direct cu producătorii. Nu vrem cooperativă, pentru că puterea corupe. Oricine ar ajunge să conducă o ase­menea piaţă ar începe să aibă idei şi să tragă sfori... De-aia, noi vrem să ne păstrăm libertatea cu orice preţ. Ăsta e scopul nostru. Nu vrem să vină şi să ne dicteze nimeni nici preţul, nici investiţiile, nici ce seminţe să folosim! Fiecare zonă trebuie să îşi găsească singură cea mai eficientă cale."
Am mers cu Florin Ciocan în solarul său gigan­tic. Aproape o jumătate de hectar de seră construită artizanal, nimic modern. Stâlpi de salcâm, sobe vechi, din fontă, improvizate din loc în loc. Zece mii de răsaduri de ardei erau deja puse de familia lui, perfect aliniate, şi cu sistem de irigare prin picătură. E de ajuns să stai un sfert de oră în căldura unei asemenea sere ca să îţi dai seama cât de greu este să mun­ceşti în genunchi, la fiecare plantă.
"Şi aş vrea să mai scrieţi ceva... Da­că vă dau voie să ziceţi aşa ceva, acolo, la Bu­cu­reşti... Po­liti­cie­nii de azi ar tre­bui împuş­caţi. Ascultaţi ce vă spun! Până nu se dă o lege să îi scoată din politică pe toţi hoţii şi ban­diţii ăştia, pe toţi cei care au avut de-a face cu poli­tica până acum, România nu o să dea de bine. Să vină tinerii care nu s-au mânjit şi care au altă gân­dire. Oricum, Ro­mânia, dacă nu trece la repu­bli­că semi-pre­zi­denţială, nu are nicio şansă cu ne­trebnicii ăştia din Parlament. Dacă v-aş spune cât au suferit oamenii din satul ăsta ca să ajungă aici, câţi şi-au distrus sănătatea din cauza politicienilor de doi bani, câte mizerii şiumilinţe au în­durat, aţi scrie o carte, uite aşa de groa­să. Suntem sătui de ei, vrem să ne lase în pace să muncim."
Când tocmai mă pregăteam să plec, au început să se adune acasă la Florin câţiva ţărani din sat. Veneau să discute şi să dezbată despre fonduri europene şi ultimele legi votate. Ţărani tăcuţi, cu feţele deja arse de soare, cu mâini zbâr­cite şi priviri tari, directe. Fenomenul Matca este succesul în agricultură al acestor oameni care muncesc ne­bu­neşte şi care nu se împiedică în obo­sea­lă sau secetă, ci doar în statul român, care îi striveşte sub poveri.