"Formula AS" în judeţul Galaţi - Icoana făcătoare de minuni şi aducătoare de ploaie a Maicii Domnului

Între iarnă şi primăvară, la Mânăstirea Adam

- De peste patru secole, Podişul Covurlui e străjuit de Mânăstirea Adam, ridicată, ca o cetate, pe-un vârf de deal. Şi tot de atâta vreme, mânăstirea se află în paza Sfântei Fecioare, întruchipată într-o icoană făcătoare de minuni, în care Maica ţine în braţe un Prunc fără chip. Scăpată din foc, icoana e celebrată în toată Moldova, fiindcă aduce ploaia şi vindecă boli. Purtată 13 zile pe an în pele­rinaje, din sat în sat şi din poartă în poartă, Maica Domnului din Adam tămăduieşte suflete şi salvează vieţi -

Clopotul schitului bătea a primejdie. Un că­lugăr tânăr şi firav era smucit când într-o parte, când în alta, de forţa limbii de fier, de care trăgea cu disperare. Privit de la de­părtare, părea că în turnul clopotniţei se află o pasă­re în zbaterile morţii. Un pâlc de călăreţi se apropia în ga­­lop, în vreme ce ultimii monahi fu­geau, prin gar­­dul spart, înspre pădure. Pe măsură ce se apro­piau în goana cailor, călăreţilor li se dis­tingeau tot mai mult chipurile încruntate şi asudate. În mâini le ful­gerau iatagane. Peste puţin timp, feţele, umbrite de turba­ne, aveau să le fie luminate de flăcările care cuprin­deau biserica şi chiliile. Nu se mai osteniseră să cau­te odoare, erau însetaţi de răzbunare. Şi au aş­teptat până ce a ars totul, sub ochii lor. Era în iu­nie 1574, după bătălia de la Rîşcani, dintre moldo­veni şi trupele otomano-tătare, în care şi-a pierdut ca­pul Ioan Vodă cel Cumplit. Şi odată cu Domnul Moldo­vei, a murit, pentru prima oară, şi Mânăstirea Adam.

La "Sfânta"

Primăvara e întârziată pe dealurile de la Adam, care despart, unduind, ţinutul Galaţiului, de Vaslui. Copacii abia au înflorit, iar cerul se cerne peste crengile lor şi peste casele joase, ca o burniţă. Ploaie rece de toamnă şi vânt de iarnă. Drumul duce poticnit, prin gropi şi cotituri neaşteptate, până în poarta mânăstirii. Aici, o linişte de mormânt. Sun­tem în Postul Mare, iar micul univers monahal e în doliu. Veche de sute de ani, uşa scundă, a bisericii, prinsă în ferecătură de oţel, se deschide cu vaier mare. Înăuntru te întâmpină sfinţi prelungi, în ochii cărora pâlpâie lumina câtorva candele. Păşesc încet spre altarul străjuit de o catapeteasmă imperială, plină de icoane nepreţuite şi arabescuri în lemn aurit. În stânga ei, aşezată pe un piedestal şi în­veşmântată în negru, e "Sfânta". Aşa o numesc, cu recunoştinţă şi drag, credincioşii. Chipul Maicii Domnului e acoperit de un văl. Ca să-l văd, ar trebui să merg mai aproape, doar că o emoţie neaşteptată mă ţintuieşte în loc. Nici nu mai ştiu dacă e zi sau noapte când îndrăznesc să fac un pas înainte şi să-mi ridic privirea spre Ea. Ce văd mă cutremură. Maica Domnului are obrazul înnegurat de la focul prin care a trecut şi ţine în braţe un prunc fără chip. Imaginea te cutremură, lipsa chipului sfânt te obligă să-l vezi pe Hristos dincolo de icoane, în slava lui cea adevărată, pe care nimeni nu-i în stare să o zugrăvească. Brusc, se aude un fâlfâit ca de aripi, şi o maică apare de nicăieri, fluturându-şi faldurile veşmântului, parcă trecând prin zi­durile bisericii. E ghi­dul mânăstirii, maica Maria Magdalena. Înaltă, dreaptă, luminoasă şi zâm­bitoare, sco­borâtă parcă şi ea din icoane, Maica vorbeşte limpede şi curat, cu voce înaltă şi har înnăscut. În lumina pâlpâitoare a candelelor, istoria tragică a mânăstirii se întoarce la începuturi.

Pomul îngerilor

Icoana Maicii Domnului a po­posit la Adam în 1559. Venea din Orientul Mijlociu, în straiţa unui călugăr ce-şi căuta un nou sălaş. Şi primul om pe care l-a întâlnit a fost un cioban bogat şi credincios, care stăpânea dealurile şi pădurile de pe-aici. Monahul i-a spus ciobanu­lui că poartă asupra lui o icoană cu mare putere şi l-a rugat să-i ofere adă­post. Baciul n-a stat pe gânduri. Nu doar că le-a deschis uşa casei, dar a ridicat curând o bisericuţă de lemn, cu hramul "Duminica Tuturor Sfinţilor", în jurul căreia s-au toc­mit apoi câteva chilii. La scurtă vre­me, s-a călugărit şi ciobanul. Aşa a fost pusă vatră monahicească la Adam.
Cincisprezece ani mai târziu, turcii şi tătarii au pângărit şi incendiat schitul. În urmă n-a mai rămas decât scrum şi jale. Ţăranii din satele vecine, care prin­seseră mare evlavie la icoana Maicii Domnului, au crezut că au pierdut-o pentru totdeauna. Dar, după câteva luni, a fost găsită într-un copac. "Unii spun că ar fi fost într-un stejar, alţii, că într-un cireş. Mie îmi place să cred că Sfânta s-a arătat din nou oame­nilor într-un cireş, căci acesta este po­mul îngerilor. Când ninge, se spune că scutură îngerii cireşii din Rai cu bătăile aripilor lor", spune zâmbind maica Maria Magdalena.
Cert este că ni­meni n-a aflat vreo­da­tă unde a fost icoa­na câtă vreme a stat as­cunsă şi cum a apă­rut în copac. La fel de sigur este că, în jurul icoanei, pe acelaşi loc al pârjo­lului, a fost clă­­dită o nouă bise­rică, din zid, care a fost sfinţită la 14 octombrie 1652 şi căreia i s-a dat hramul "Adormirea Maicii Dom­nului". De-acum, moşia aceasta îi aparţinea unui căpitan de oşti, pe numele său Vasile Adam. Dim­preună cu fraţii săi, Costea, Movilă şi Dabija, cu toţii coborâţi din Aprodu Purice al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, au cti­torit noua mânăstire. După un timp, căpitanul Adam s-a şi călu­gă­rit.

Pânzeturile Reginei Maria

Dar pe cât de liniştit a fost înce­putul Mânăstirii Adam, pe atât de dramatică i-a fost dăinuirea, încer­cată de cutremure şi incendii, de secularizarea ave­rilor mânăstireşti sub Cuza şi, cel mai năpraz­nic, de comunism. Transformată în mânăs­tire de maici, ironia sorţii a făcut ca, taman în vremea în care era con­dusă de Xenia Cuza, mătuşa de tată a dom­nitorului, mânăstirea (bogată şi cu peste 150 de vieţuitoare şi zece preoţi) să fie deposedată de averile sale. Lipsite de pământuri şi danii, pentru a se întreţine, maicile au făcut un ate­lier de covoare şi unul de ţesături, care le-au dus faima în toată lumea. Povestea spune că însăşi Re­gina Maria venea adesea la Mânăstirea Adam, în­fruntând hârtoapele drumului şi vânturile şfichiui­toare de pe dealurile Moldovei, pentru a-şi procura minunatele pânze de in şi de borangic, din care-şi făcea maramele şi cămăşile populare.
Dar priceperea măicuţelor ţesătoare de la Adam avea să le fie acestora şi piatră de poticnire. În anul 1948, atelierele mânăstireşti au intrat în proprie­tatea statului, iar călugăriţelor li s-a impus un plan de producţie, ca unor muncitoare de rând. În schim­bul muncii lor, primeau ceva cereale sau legume, ca să aibă ce mânca. Apoi, în 1960, mânăstirea a fost des­fiinţată, în chiliile şi acareturile ei fiind organizată cooperativa de producţie "Tractorul Roşu". "Sfân­ta" şi celelalte comori ale mânăstirii, zeci de icoane vechi, cărţi bisericeşti şi obiecte liturgice, au fost duse la Mânăstirea Celic Dere din Tulcea, lângă Munţii Măcinului. O parte din ele se află şi azi în muzeul de acolo.
În 1991, la iniţiativa PS Casian, Episcopul Du­nării de Jos, mânăstirea a fost reînfiinţată. Un an mai târziu, ca urmare a cererilor făcute de peste 20.000 de credincioşi din zonă, icoana făcătoare minuni a Maicii Domnului cu Pruncul s-a întors de la Celic Dere acasă, la Mânăstirea Adam.

"Vom fi ce-am fost..."

Astăzi, în jurul vrednicei stareţe Anastasia Cim­bru, sunt 14 măicuţe. Majoritatea au venit, în urmă cu cincisprezece ani, de la Mânăstirea Buciumeni din Vaslui, dimpreună cu stareţa. Credincioşii locu­lui cu care am vorbit spun că şi maicile fac minuni, cel puţin pentru mânăstire. Felul în care se gos­podăresc (ograda mânăstirii arată ca o frântură de rai) şi puterea duhovnicească a obştii sunt, în­tr-adevăr, mici miracole, pentru lumea în care trăim. Au refăcut şi atelierele. Tradiţia se reînnoadă. Iar Maica Domnului pune şi ea mâna şi mila, fără în­doială. Când ajută pe atâţia alţii, nu le va uita toc­mai pe cuvioasele care o slujesc cu cel mai mare devotament!

"Dacă aş putea, aş sta numai la picioarele Maicii Domnului"
- Despre rugăciune, cu Maica Maria Magdalena -

- Icoana Maicii Domnului de la Mâ­năstirea Adam e venerată ca făcă­toare de minuni. Există mărturii în acest sens?

- Sunt nenumărate mărturii. Şi mai sunt şi eve­nimente pe care unii, din prea puţină credinţă şi din lipsă de sme­renie, le consideră coincidenţe. Însă, chiar dacă apelezi la raţiune, nu la inimă, înţelegi că nu pot fi coincidenţe. Vine cineva şi se roagă la Maica să-l ajute să-şi găsească un serviciu, să nu mai fie muritor de foame, iar peste scurt timp, după ani şi zile de căutări, i se şi oferă un post. Sigur, unii spun că este numai o întâmplare, dar cel în cauză ştie că este o minune, că în viaţa lui amărâtă, a răsărit soarele. E multă sărăcie în lume, o împli­nire ca asta nu se petrece oricum. Că icoana e făcă­toare de minuni o dovedeşte şi faptul că e atât de iubită şi de cerută de toată suflarea creştină din această parte a Moldovei. Icoana e vinde­cătoare, dar şi aducătoare de ploaie. În fiecare an, de pe 1 până pe 13 au­gust, mergem cu ea în pelerinaj. Trece Maica pe la poarta fiecăruia, ca să-i aline necazul şi suferinţa, să-i dea sănătate şi ajutor în cele de tre­buinţă... Şi oamenii ies la porţi şi se închină şi primesc cu dragoste şi recunoştinţă mângâierile ei. Po­poseşte în toate bisericile de pe dru­mul până la Galaţi şi este purtată în procesiune între sfintele lăcaşuri de acolo. Apoi, în ajunul hramului mâ­năstirii noastre, Adormirea Maicii Domnului, se întoarce acasă. Şi o primim ca pe cineva drag, care ne-a lipsit prea mul­tă vreme, cu clopotele bătând şi slujbă de prive­ghe­re, cu mulţumiri şi cântări de laudă. Vă mărtu­ri­sesc, că de fiecare dată când icoa­na pleacă în pele­rinaj, mă simt de parcă aş rămâne or­fană. Puterea ei ocrotitoare este nemărginită.

- Oare monahii şi preoţii care se află permanent în prezenţa icoanei îi simt alt­fel puterea decât credincio­şii obişnuiţi?

- Dacă ai credinţă, simţi la fel puterea icoanei, şi dacă eşti călugăr, şi dacă eşti mi­rean. Binecuvântarea sfântu­lui pe care îl reprezintă este aceeaşi. O icoană făcătoare de minuni este, de fapt, un canal deschis către energia necreată a lui Dumnezeu, la care ai acces numai prin credinţă. Dacă inima crede, e imposibil ca icoana să nu te ajute. Eu, când sunt în faţa icoanei Maicii Domnului, nu mai simt nici durerile trupu­lui meu bolnav, nici foamea, nici setea, nici scurgerea tim­pului, nici grijile. Sunt alt om. De aceea, dacă aş putea, aş sta numai în biserică, la picioarele Maicii Domnului.

- Lipsa chipului Pruncului Iisus în icoană îi provoacă un şoc celui ce îngenunchează în faţa ei. E straniu, de-a dreptul, ca Maica Domnului să ţină în braţe un prunc fără chip...

- Eu cred că lipsa asta este, de fapt, un câştig. Tocmai pentru că nu-i mai vedem chipul Pruncului, ni-l putem închipui mai bine. Uneori, imaginaţia omului este mai de folos decât o imagine clară, care te poate atrage sau nu. În această icoană, Hristos e prezent şi totuşi ne lipseşte. Ceea ce mă­reşte misterul şi ne creşte dorul de El.

"Să arzi în rugăciune"

- Maică Maria, cum tre­buie să ne rugăm pentru ca Sfânta Fecioară să ne as­cul­te rugă­ciunea şi să ne-o îndeplinească?

- Cu ardoare. Trebuie să arzi în rugăciune, să pără­seşti orice gând lumesc şi să fii cu toată fiinţa prezent în cuvintele pe care le rosteşti, cu glas tare sau numai în min­tea ta. Numai aşa te vei lăsa, cu adevărat, îmbrăţişat de Maică, şi atunci ea te va mângâia. Dar e foarte greu, pentru că mintea noas­tră nu se lasă adunată, este furată de gânduri, de informaţii, de cei din jur, de sentimentele noastre contrare, de a vrea şi de a nu vrea... O rugăciune profundă nu poţi avea decât de câteva ori pe an. Mie mi s-a întâmplat anul acesta, de pildă, o singură dată să uit de mine la rugăciune. Ce simţi atunci este însă cu adevărat dumnezeiesc.

- Vă pun o întrebare care revine adesea în paginile revistei "Formula AS". Cum să ne rugăm? Cum să le dăm rugăciunilor noastre putere? Să apelăm la rugăciuni tipărite în cărţi sau să ne rugăm cu propriile noastre cuvinte?

- Am avut un duhovnic de la mânăstirea Frăsinei care îmi spu­nea că a citi un Acatist sau un Pa­raclis este un exerciţiu necesar şi o obligaţie, mai ales pentru un mo­nah, pentru a întreţine prietenia cu sfinţii. Dar când ai vreun necaz, trebuie să-i spui sfântului la care te rogi ce ai pe inimă, cu vorbele tale, sincer şi direct. Eu fac aşa în fie­care seară, înainte de culcare, după pravila obişnuită. Chiar şi dacă nu am vreo problemă serioasă, vor­besc cu Sfântul Calinic, care mi-e cel mai apropiat prieten. Îi spun ce-am greşit, ce-aş mai vrea să fac, îi cer un sfat, îi încredinţez gân­durile şi frământările mele, regretele şi năzuinţele... Şi el mă ascultă şi mă sprijină, ca un prieten ade­vărat.

- Are mai multă putere rugăciunea la Maica Domnului decât la alţi sfinţi?

- Maica Domnului este mama tuturor. Este "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de ase­mă­nare decât serafimii". Dacă e mai presus de în­geri, e mai presus şi de sfinţi, care au fost tot oameni. Ea însăşi este pe jumătate înger, prin felul în care s-a născut, a trăit şi a păti­mit şi prin faptul că L-a născut pe Mântuitor. Aşa încât toţi sfinţii i se roagă ei. Ea nu poate fi com­parată cu nimeni, şi totuşi, ne este atât de apropiată. Căci unei mame îi spui totul, te iartă, te ocro­teşte şi te îndreaptă cu blân­deţe... Pe Iisus Hristos îl iubesc, dar nu îndrăz­nesc să-i cer ce îi cer Maicii Sale. El este Dum­ne­zeu, e prea sus şi mă ruşinez să-i bat la uşă cu cererea mea. Maica Lui este însă şi maica mea. Mai­ca Noastră cea sfântă.