O dimineață cu... IOANA NICOLAIE - "Trăiesc ca sub un mare clopot de sticlă"

- Talentată și sensibilă, și-a promovat cărțile cu discreție și delicatețe, jonglând permanent cu statutul de mamă și cu cel de soție a celui mai cunoscut scriitor român contemporan, Mircea Cărtărescu. Că Ioana Nicolaie este și ea, înainte de toate, scriitoare o dovedesc, în egală măsură, cărțile ei de proză sau poezie. Am găsit-o la Sângeorz, în casa copilăriei din livada cu peri. Am aflat că-n «Nordul» poemelor ei, ninsorile vin câteodată-n aprilie, iar cafeaua e mai bună când e băută în doi -

- Bună dimineața, Ioana. Unde ești?

- Bună dimineața, Dia. Sunt departe, tocmai în nordul țării, în Bistrița-Năsăud, la Sângeorz, orașul părinților mei, unde am și copilărit.

- Și cum e cerul Sângeorzului azi?

- Ceva mai limpede decât ieri. Am venit alal­tăieri sub un albastru extraordinar, vătuit cu no­ri­șori albi, ca-n filmele lui Miyazaki, și m-am ni­me­rit în plină iarnă. Acum, culmile sunt o combinație de verde și zăpezi proaspete.

- Ce te aduce acasă, Ioana?

- Chiar în după-amiaza aceasta, lansez Pelinul negru, cel mai recent roman al meu, la sinagoga din Bistrița. Și cum a coincis cu Paș­tele, am venit să-mi văd și fa­milia, frații și nepoții. Adică mulți, mulți copii mici, frumoși și an­ge­lici. Nu încetează să mă uimească grația lor și felul în care o împrăștie în jur. Mi se par stropul acela de frumusețe solidă picurat în lume, ca o boabă mare de chihlimbar.

- Știu că ești tu însăți născută într-o familie cu mulți copii.

- Da, sunt al patrulea copil din doisprezece. Am trăit mereu printre copii, poate așa se explică relația fluidă pe care o am cu ei. Nu știu cât m-au apărat și protejat frații mei mai mari, însă știu sigur că timp de aproape doi ani eu mi-am crescut câțiva frați mai mici. Mama era înnebunită de ultimul nou-năs­cut care, i s-a spus, nu va supraviețui. A su­pra­vie­țuit, dar aproape doi ani a stat mai mult în spital. Și cum sora mea mai mare plecase, a trebuit să pre­iau eu responsabilitățile casei. A fost greu, aveam 12 ani atunci, exersam din răsputeri curajul.

- Din câte înțeleg, este și întâmplarea din care a încolțit, mai târziu , cartea ta, "Pelinul negru".

- Personajul acestei cărți se naște în 1986, la câteva luni după explozia nucleară de la Cernobîl, într-o localitate la 30 de km de granița cu Ucraina. El este și naratorul acestei cărți, un adevărat pariu pentru mine, fiindcă e un copil de 8-9 ani, care suferă de dislexie. L-am urmărit câțiva ani, în care trece prin experiențe fundamentale. Își pierde paradisul copilăriei, binele, ordinea și stima de sine și intră într-o destructurare totală.

- E multă apăsare în cartea asta, foarte multă încărcătură emoțională, e un ro­man «greu». De ce ai ales să scrii despre Cer­no­bîl?

- Am vrut să pun în discuție acest nenorocit de accident, fiindcă trăim în continuare aici; fiindcă avem reactoare nucleare la doi pași de București; fiindcă nu ne spune nimeni cât mai e azi România radioactivă pe zona ei muntoasă și cât de tare mai suntem otrăviți; fiindcă sunt oameni care au avut extraordinar de mult de suferit de pe urma acestei întâmplări. Dincolo de pariul meu narativ, căci am pus și foarte multă poezie în cartea asta, am vrut să dau de gândit asupra catastrofelor istorice, asupra a ceea ce putem și nu putem schimba, asupra a ceea ce e interzis să fie uitat.

- A fost terapeutic să scrii?

- Am început cartea asta cu multă furie. Adevărat, fe­tița care povestește și care e însăși ingenuitatea n-ar trebui să fie atinsă de ase­menea oroare. Și to­tuși... În Belarus, cam 80% din copiii care s-au născut imediat după ac­ci­dent s-au născut cu sechele. La noi, nici măcar statistici nu se fac. Deși trecutul, iată, își întinde ghearele până hăt departe în viitor. Cum îl trăiește Agustina, de ce ajunge ea într-o școală specială, cum i s-a fixat destinul de alții, fără chip, căci ei țin mai ales de grozăvia istoriei celei mari, se vede în carte.

- Unde ai scris-o, Ioana? Acolo, la Sângeorz?

- Nu, am început-o la Berlin, unde-l însoțeam pe Mircea, care obținuse un grant la o instituție academică prestigioasă, și am terminat-o acasă, în vacanțe. În București, viețile noastre sunt așa de com­pli­cate, atât de co­ro­zive... Tre­buie să stai în tra­fic, trebuie să muncești, tre­buie să scan­dezi în Piața Vic­toriei îm­potriva unor tică­loși. Când să mai și scrii? Doar în va­canțe ne eliberăm de cor­ve­zile so­ciale.

- Și atunci, diminețile voastre redevin dimineți de scriitor...

- Da, atunci sunt di­mineți pline de liniște. Se­mănăm foarte mult. Avem nevoie de puține lucruri ca să putem scrie, doar de o ușă închisă în urma noastră. Nu vorbim despre cărțile noastre decât atunci când sunt gata.

- Vargas Llosa mărturisea într-un interviu că, în zilele în care scrie, dimineața, la micul dejun, nu schimbă nici măcar o vorbă cu soția lui...

- La noi e altfel. Nu doar că bem cafeaua împreună, dar și tocăm mărunt ce s-a mai spus, ce s-a mai scris, ce s-a mai întâmplat prin politică. Cafeaua de dimineață e locul plăcut în care îți pui la punct harta zilei. După cafea, fiecare trage ușa camerei și-și vede de treabă. Din păcate, asta se întâmplă destul de rar.

- Ioana, ai apucat să bei cafeaua în dimineața asta sau o bei chiar acum?

- Am băut-o deja, cu nepoțelul meu de un an și jumătate, care mă urmărește cu niște ochi ireal de albaștri și care și-a în­mu­iat și el degetele în ceașcă.

- Ce vezi în jurul tău? Unde ești așe­za­tă?

- Lângă fereastră. Văd un acoperiș de șindrilă și culmea din spate a unui deal, dungată la fel ca acoperișul. Mai e și un stâlp electric, care acum arată ca o cruce mare.

- Cât din Sângeorzul ăsta pe care-l privești mai trăiește în tine? Cât a devenit literatură?

- El este literatură! Toți avem orașe imaginare suprapuse peste orașele reale. Orașe de emoții, de senzații, de nostalgii. În orașul meu interior, sunt o mulțime de mi­nunății, de comori de tot felul, de povești, mituri și tradiții străvechi, pe care nu le-am mai întâlnit nicăieri în altă parte. Aici, în valea asta din mijlocul Munților Rodnei, am trăit în mit și-n fantezie, exact ca per­so­najele lui Marquez în Macondo-ul lui.

- La Sângeorz ai alături nu doar familia ta de sânge, ci și o alta, spirituală, la fel de vastă. Foar­te mulți poeți s-au născut acolo.

- Marin Mălaicu Hondrari și Dan Coman vor fi moderatori la lansarea mea de azi și nu mă în­doiesc că va veni vorba și despre copilăria noastră. Dar în afară de ei, mai sunt Florin Partene, Ana Dragu, Vasile Leac, Horațiu Decuble, criticul Mi­haela Ursa. Și sculptorul Max Dumitraș. Suntem prie­teni între noi, și de multe ori glumim între­bân­du-ne ce element chimic rar om fi băut odată cu apele minerale de aici, de am ieșit toți așa visători.

- Dacă ai putea scrie un poem pornind de la tot ce ai văzut în dimineața asta, ce ai alege și de ce?

- În primul rând, sentimentul religios pe care mi-l oferă culmea cu stâlpul acela ca o cruce. Apoi, emoția pe care mi-o dă copilașul de un an și jumătate. Și poate dealul din față, care stăvilește orașul, și care astăzi e ca-n Magritte, pe jumătate alb, pe jumătate negru. Aici așa trăiesc, ca sub un mare clopot de sticlă, într-o continuă uimire. Voi ieși curând de sub el și mă voi întoarce cine știe când.