Printre stele, cu astronomul MAGDA STAVINSCHI - "Fiecare clipă petrecută la lunetă sau telescop este unică"

O felie de cer

- Aveți o carte de vizită atât de impresionantă în domeniul astronomiei românești și interna­țio­nale, încât mă bate gândul să cred că în anii co­pi­lăriei, stăteați toată ziua trântită în iarbă, cu ochii pierduți în cer...

- Am să vă dezamăgesc, la mine, astronomia nu a fost dragoste la prima vedere. Am urmat mate­matica, pentru că îmi plăceau mult copiii și aș fi vrut să fiu profesoară. După trei ani, matematica mi s-a părut însă prea abstractă, așa că am trecut la secția de Astronomie, mai exact, la Mecanică ce­reas­că, care e una din aplicațiile matematicii. La sfâr­șitul facultății am fost repartizată la Obser­vatorul astronomic din București și atunci am început, cu-adevărat, studierea cerului. Și încet-încet, am fost tot mai prinsă de tainele universului. Prin lunetă, am descoperit o altă lume, care m-a fascinat. Să știți că observațiile astronomice sunt foarte concrete, în sensul că fiecare astronom are programul lui propriu de observare și cercetare, felia lui de cer. Tema mea de studiu a fost Timpul, care e un domeniu foarte interesant, mai pe scurt, am studiat tot ceea ce ține de ora exactă.

- Zărite dintr-o zonă cu aer curat, stelele sca­pără, se mișcă, foșnesc, au personalități diferite. Aveți preferințe între ele?

- Eu nu am stele preferate nici măcar acum, după atâția ani de cercetare, pentru că toate sunt fascinante, fiecare în felul ei; recunosc însă că sunt încântată în fața unei ploi de stele, de o eclipsă, sau când văd o cometă. Ca om obișnuit, e simplu să stai întins în iarbă pe o pătură și să privești cerul. Poți să te încânți și să visezi cât vrei. Fascinația vine însă după ce citești ce s-a scris despre stele, după ce începi să le cunoști, după ce le observi cu apa­ratele specializate și îți dai sea­ma că tră­im într-un univers ne­măr­ginit. Mul­te din tainele Pământului s-ar desci­fra dacă am ști cum a fost în­ceputul. Sigur că putem să ne ima­ginăm, să aproxi­măm, dar un om de știință trebuie să probeze întotdeauna ceea ce afirmă. Cer­cetarea astro­no­mică este o îmbi­nare între fantezie și pro­barea eveni­mentelor. Poți să ai re­velații, dar fără acumularea de infor­mații concrete nu poți emite teorii.

- Mulți ani, locul dvs. de muncă a fost Observatorul astronomic din Bucu­­rești. Mai țineți minte cum a în­ceput "prietenia" dvs. cu cerul?

- Îmi amintesc cum am deschis prima oară poarta Observatorului, umbrit de coroanele seculare ale arborilor din Parcul Carol. Parcă ascundea, încă de la început, misterele uni­versului. Brâiele de cărămidă roșie care înconjurau clădirea pă­reau pentru mine trepte spre cer. Am pășit cu timiditate pe coridor, și privirea mi-a fost deodată oprită de portretul unui domn im­punător, cu capul pleșuv, dar cu obrajii îm­podobiți cu favoriți bogați, cum nu mai vă­zusem până atunci. Am aflat că este Nicolae Coculescu, marele savant care a pus piatra de temelie a Observatorului, cel datorită căruia generații și generații de studenți au putut afla câte ceva despre stele, despre stelele la care drumul... este atât de greu: Per aspera ad astra! Pășeam pe urme care mă obligau profesional.

- A fost greu? Faptul că sunteți femeie a în­semnat un dezavantaj?

- Sigur că începuturile au fost dificile, ca în orice domeniu, dar prin perseverență și multă mun­că am ajuns chiar și director al Institutului Astro­nomic, singura femeie care a condus Observatorul în cei 110 ani de când s-a înființat. Îmi amintesc în ce condiții lucram în primii ani. Ne înghețau mâi­nile pe aparate și ne rugam să coboare temperatura la -15 grade, pentru că atunci instrumentele nu mai puteau fi folosite pentru măsurători. Îmi amintesc de perioada în care până și luminile orașului se stingeau noaptea. Cei din străinătate erau mirați că mai primeau observații astronomice de la București, știind că lumina artificială nu mai permitea folo­sirea instrumentelor. Ei nu știau însă că economiile absurde de electricitate care duceau Capitala în beznă erau un avantaj pentru astronomi. Este adevărat, însă, și că poluarea nu era atât de mare ca azi. Pe vremea comunismului, pe lângă munca de la Observator, eram trimiși în țară, prin școli, fabrici, prin sate, să facem educație ateist-științifică (atenție la ordinea cuvintelor...) și îmi aduc aminte că undeva, într-un sat de pe lângă Oltenița, o fetiță mi-a pus o întrebare interesantă. Le povesteam despre existența mai multor planete și ea, curajoasă, a zis: "Doamnă, dacă ar exista viață pe una dintre ele, acolo ar fi alt Dumnezeu decât al nostru?". "Sigur că și acolo este tot Dumnezeu, i-am răspuns, pentru că El a făcut tot Universul."

"Știință, dar nu fără Dumnezeu"

- Pornind de la întrebarea fetiței, ar fi inte­resant de știut dacă ați fost împiedicată vreodată în munca dvs. de astronom, de acel "crede și nu cerceta", atât de imperativ enunțat de către teo­logi...

- În primul rând, aceasta este o "legendă". Ni­căieri în Sfânta Scriptură nu este scris așa ceva. Eu sunt creștină, dar și om de știință, și îmi pun zilnic întrebări despre un fenomen sau altul. Pe măsură ce aflu mai multe despre Univers, îmi dau seama și de măreția Creatorului lui. De câte ori am avut ocazia să vorbesc despre relația dintre știință și religie, am spus că sunt două moduri complementare de a în­țelege lumea. Nu trebuie în niciun moment confun­date. Mai mult, Biblia nu este un curs universitar; nu așa trebuie citită. Dacă într-o zi vom putea explica un fenomen care azi este încă necunoscut, înseamnă că se rupe ceva din taina lui Dumnezeu? Nu! În lumea modernă, poate mai mult decât altă­dată, trebuie să adâncim dialogul dintre știință și religie, care sunt domenii diferite, dar, repet, com­plementare, mai ales când este vorba despre crearea universului și apariția vieții pe pământ, sau când se discută despre sfârșitul lumii. Numai așa credința se va adânci și știința va merge mai departe sau, cum s-a mai spus, "surdul va auzi și orbul va ve­dea". Am "trăit" până acum nu știu câte "sfâr­șituri de lume", anunțate prin tot felul de canale media, contrazise atât de știință, cât și de religie. Sigur că și sfârșitul lumii, adică al planetei noastre, se va în­tâmpla la un moment dat, în mod natural, peste câ­teva miliarde de ani, când se va termina com­bus­tibilul din Soare. Dar până atunci mai este...

- Păreți pasionată de relația știință-religie, despre care la noi nu se știe aproape nimic.

- Eu am fost colegă cu Basarab Nicolescu și acum câțiva ani, la Paris fiind, m-a invitat la o dezbatere despre dialogul dintre știință și religie, care se desfășura la sediul UNESCO. La câteva luni de la această întâlnire, am organizat la București colocviul "Știință și Religie. Antagonism sau com­ple­men­taritate?". Deveneam astfel prima țară ortodoxă postco­mu­nistă, în care s-a organizat și desfășurat un asemenea dialog. Curând după aceea, am înființat Asociația pen­tru Dialogul dintre Știință și Teologie în România, cu poli în șase orașe din țară. Chiar la co­locviul din noiembrie 2001, am avut și reprezentanți de la Fun­dația "John Templeton", care au fost impresionați de pro­fun­zimea dialogului purtat. Timp de a­proape zece ani, ne-au acordat granturi, ceea ce ne-a permis să organizăm conferințe și simpo­zioa­ne naționale și internaționale, dez­bateri locale, cursuri în uni­versități și să publicăm aproape opt­zeci de titluri într-o colecție care s-a numit mai întâi Știință și ortodoxie, apoi Știință, spiri­tua­litate, societate. Este clar că acum, când informația știin­țifică este la îndemâna oricui, Biserica nu tre­buie să ignore descoperirile științifice, tocmai pentru a dovedi că omul este îndemnat să cunoască, să fie cât mai bun în tot ce face și, în fond, pentru a în­țelege ea însăși Creația Domnului. La fel de impor­tant este ca omul de știință, în ciuda descoperirilor sale, sau tocmai datorită lor, să poată să rămână credincios. Sunt creștină, dar și om de știință, continui să îmi pun întrebări și nu pot să accept, de dragul adevărului științific, să mă împiedic de acel "crede și nu cerceta". Sunt convinsă că dialogul și cercetarea prin metodologia transdisciplinară pot da răspunsuri la multe din întrebările pe care și le pun atât teologii, cât și oamenii de știință.

"Ziua de astăzi e mai lungă ca cea de ieri"

- Ne-ați spus că tema dumneavoastră prin­cipală de cercetare a fost Timpul. Ce se întâmplă, de fapt, cu acest, când prieten, când dușman al nostru, care de la o vreme pare foarte grăbit?

- Orologiul real, natural, este Pământul, care, prin mișcarea lui în jurul propriei axe, ne dă alternanța zi-noapte, iar prin ruta anuală în jurul Soarelui, succesiunea anotimpurilor. Până la începutul sec. XX, timpul, ceasul, ora, erau reglate de astronomi, în funcție de "orologiul" Pământ. Aceștia observau cu regularitate această alternanță zi-noapte, în raport cu stelele, și corectau ceasul. După ce au apărut ceasurile mai performante, cu cuarț, apoi atomice, și-au dat seama că timpul pe care-l măsurau nu este uniform, pentru că rotația Pământului nu este uniformă, adică orologiul Pământ nu funcționează perfect. Cum nu putem regla ceasul Pământ, modificăm la anumite inter­vale de timp ceasul atomic, așa cum s-a întâmplat de curând, la cumpăna dintre ani, când am adăugat o secundă, astfel că di­ferența reală dintre ce­le două ceasuri, Pă­mântul și ceasul ato­mic, a ajuns la... 37 secunde! Pământul, care nu este o sferă per­fectă, are o întâr­ziere de rotație, deci o alungire a duratei zi­lei de vreo două mi­imi de secundă pe se­col, da­torită atracției Lunii și Soarelui. De­reglările pot fi sezo­niere sau întâm­plă­toare, pro­vo­cate de vânturi pu­ter­nice, că­deri de mete­oriți, erup­țiile vulca­nilor, de cutremure sau de miș­cări din in­teriorul Pă­mântului. Timpul ato­mic este mult mai precis, inde­pendent de ne­uni­for­mitățile rota­ției Pă­mântului. Desi­gur, diferența dintre timpul pe care-l arată cele două orologii este infimă pentru un om obișnuit, dar există mulți beneficiari ai timpului pentru care nu numai secunda, ci chiar cele mai mici fracțiuni ale ei sunt capitale: în labo­ratoarele de fizică, la misiunile spațiale și în multe alte domenii, unde este nevoie de o oră extrem de exactă. Acum sunt sateliții artificiali care înregis­trează această mișcare de rotație a Pământului, există un serviciu internațional de rotație a Pă­mân­tului cu sediul la Paris, care adună datele de la mai multe ceasuri atomice, le compară și face o medie, un așa-zis ceas atomic de referință.

- Ceasul dacic al Soarelui din Munții Orăștiei mai "rezistă" în iureșul științei de azi?

- Am putea să vorbim zile întregi despre primele dovezi ale încercării de a cunoaște și fixa timpul pe teritoriul nostru, începând cu sanctuarul de la Sar­mi­zegetusa, continuând cu cronicile observațiilor păstrate în mânăstiri sau cu călugărul dobrogean Dionisie cel Mic, care a introdus calendarul pe care-l folosește toată umanitatea astăzi, stabilind curgerea anilor de la nașterea lui Iisus. Dar să revenim la zilele noastre, la timpul de acum. Nu multă lume știe că mijlocul fusului orar care arată ora ofi­cială a Româ­niei trece prin dreptul litoralului. De asemenea, pu­țini știu că există o diferență de 40 de minute între acest loc din Dobrogea și extremitatea ves­tică a țării.

- În ultima vre­me, tot mai mulți sunt cei care se plâng că timpul zboară, și odată cu el și viața, că ziua s-a scurtat, față de alte epoci.

- Din punct de vedere astronomic, este exact invers, Pământul își încetinește mișcarea de rotație în jurul axei sale și ziua devine, astfel, mai lungă. Că nu ne mai ajunge timpul este mai mult o im­presie ce ține de psihic. Totul se întâmplă datorită stilului de viață pe care-l avem. Se spune că sec. XX a fost al vitezei, ei bine, cred că sec. XXI este al supravitezei și totul ni se pare că se petrece mai repede. Nu este în­să o realitate științifică. Vorbind de timpul astro­nomic, ziua de azi e mai lungă decât cea de ieri.

"Un neam visător, îndrăgostit de cer"

- Ce v-a im­presionat cel mai mult în cerce­tă­rile pe care le-ați făcut?

- Acum, cerul Bucureștiului este plin de praf și de pâclă, e greu să mai găsești mo­mente bune pentru studiu. Îmi amin­tesc însă că după '90, când am ieșit și eu în lume, m-a fascinat cerul su­dic, pe care am avut ocazia să-l văd din America de Sud sau din Australia. Este o cu totul altă con­figurație a stelelor decât o vedem în emisfera nordică. Am putut să văd tot ceea ce știam doar din cărți. Impresionante sunt și eclipsele totale de soare, cum a fost cea din 1999, de la noi, o situa­ție unică pentru România, când linia de totalitate a trecut chiar pe teritoriul țării noastre. Dar pentru un astronom, fiecare clipă petrecută la lunetă sau telescop este unică și are o poezie aparte. Clipa când îndrepți instrumentul spre înalt înseamnă momente de singurătate fantastică, doar omul și cerul. Sigur că acum sunt alte condiții, nu mai îngheți cu mâna pe aparate, stai la un pupitru, într-o sală climatizată. E altceva, este ca și cum telescopul ar merge singur. Eu cred însă că s-a pierdut puțin din poezia celui care vorbește cu cerul. Să fii sub o cupolă și să aștepți trecerea stelelor la meridian, să ai pauza aceea de 3-4 minute între observații era minunat. Era exact atât cât să te poți întreba oare ce o fi acolo, oare există viață, oare cineva din acele depărtări țintește și el cerul cu un alt instrument de căutare? Erau atâtea întrebări și necunoscute co­pleșitoare, la care nu puteam să răspund decât cu fantazări sau aproximări. Aceea a fost cea mai frumoasă perioadă a mea, era liniște totală, era întu­neric, eram doar eu și universul albastru. Nu mai exista nimic altceva, nici țânțari, nici foa­me, nici cozi, nici eco­nomie la căldură, nici frig. Nimic și, totuși, totul - Uni­ver­sul!

- Mai poves­ti­ți-ne ceva despre ste­le, sunt ele "bune" și "rele", așa cum se spune în povești?

- Stelele se asea­mănă cu oamenii, se nasc, trăiesc și mor. Se transformă de-a lungul vieții, la în­ceput sunt reci, fier­binți, apoi se răcesc tot mai mult. Unele sunt uriașe, altele pitice, cele albăstrui sunt cele mai fierbinți, cele roșii sunt cele mai reci. Lumina lor este fluc­tu­antă, pare că tremură, din cauza atmosferei. Pot să trăiască miliarde de ani și, din cauza distanțelor uriașe până la Pământ, este posibil ca atunci când privim o stea, ea să nici nu mai existe. Vorba Poe­tului: "Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări al­bastre/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre".

- Să credem în stele norocoase? Este destinul nostru influențat de ele? Avem fiecare o stea călăuzitoare?

- Trebuie să vă deziluzionez, nu există o in­flu­ență a stelelor atât de mare pe cât le-ar plăcea unora să creadă. Sunt multe discuții despre această temă. Întrebați-i și pe preoți, pentru că și Biblia (Deut. 18:10) spune clar: "Să nu se găsească la tine de aceia care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor". Dum­ne­zeu îți creează destinul cu tine însuți. Am putea spune că nici Dumnezeu nu știe ce va fi cu tine mâi­ne, pentru că acel mâine îl creează îm­pre­ună cu tine. Destinul meu a fost nu atât să descopăr stele noi, cât să fac cunoscute "stelele" astronomiei românești și promovarea acestora în lume. Asta am făcut-o și în toate cărțile pe care le-am publicat des­pre înain­tașii noștri, ultima fiind "Nicolae Cocu­lescu - o viață printre stele" (Ed. Eikon, 2016). După o viață petrecută în cercetarea uni­versului, eu cred că suntem un neam visător, îndrăgostit de cer și, si­gur ne-a rămas ceva din momentul acela magic, de acum vreo patru secole, când pentru prima oară în lume, Galileo Galilei și-a îndreptat luneta către stele.


Carte de vizită

Magda Stavinschi este cel mai cunoscut astro­nom român în viață. Doctor în Matematici, spe­cia­litatea Astronomie, cercetător onorific la Institutul As­tronomic al Academiei Române și cercetător aso­ciat la mai multe Institute astronomice din lume. A fost director al Institutului Astronomic al Academiei Române (1990-2005) și președinte al Comisiei de educație a Uniunii Astronomice Internaționale - UAI (2006-2009). Este președinte al Institutului pentru Studii Transdisciplinare în Stiință, Spiritua­li­tate, Societate - IT4S; al Asociației pentru Dia­logul dintre Știință și Teologie din România - ADSTR. A primit numeroase premii și distincții, printre care "Officier de l'Ordre National du Mérite", decorație acordată de Franța, și Diploma de excelență UNESCO.