Pe urmele străbunicii Agneta
Nimeni din familia sa nu a fost muzician profesionist, doar tatăl său cântase în copilărie la clarinet. Când a crescut, s-a lăsat de muzică, așa cum avea să o facă și Shaun, care și-a amintit că știe să cânte la clarinet și la chitară, abia când a ajuns la Universitatea din Michigan. Era interesat de celelalte arte, de pictură, scenografie, însă colegii săi din campus obișnuiau să organizeze seri muzicale, în care cântau și ascultau muzica tradițională a diferitelor popoare. Biblioteca universității avea o colecție impresionantă și, dintre toate muzicile pământului, Shaun s-a simțit foarte atras de cea a Europei de Est. Nu înțelegea cuvintele, contextul, la început nu făcea diferența între cea bulgărească, sârbească, românească, dar în curând a devenit o pasiune pentru el. A lăsat clarinetul și a trecut la acordeon, unul din instrumentele principale din muzica est europeană. "Am găsit de cumpărat un acordeon vechi și am început să iau lecții de la un profesor de 94 de ani. Eugen Schumann, un german emigrat demult în America, era un personaj special. Toată viața lui, până la final, nu a avut decât această meserie, de profesor de acordeon. A prins anii de glorie ai acordeonului în America, anii '30 '40, '50, când, probabil, să cânți și să predai la acordeon era un business înfloritor. Apoi a apărut rock and roll-ul și copiii n-au mai fost interesați de acordeon. De la Eugen am învățat să cânt polka, valsuri, tango. Acasă ascultam muzică lăutărească și încercam să cânt singur, luându-mă după înregistrări. Orice instrument pare greu la început, însă în curând cântam într-o formație la acordeon, banjo și clarinet. Am început să devin interesat de țambal și am luat lecții de la Nicolae Feraru, un țambalist român foarte apreciat în America, unde a trăit mulți ani." Shaun își dorea să ajungă în România, să ia contact direct cu această muzică, să o descopere altfel decât pe înregistrări, la ea acasă. Prilejul i s-a ivit atunci când a găsit, printre actele familiei, pașaportul străbunicii sale, Agneta Haldenwang, săsoaică plecată din Ardeal în 1920. Străbunica avusese 11 frați și surori. Istoria familiei spune că ea fugise de o căsătorie aranjată. Avea 25 de ani, era pe atunci deja "bătrână" pentru căsătorie, nu a vrut să o facă cu cel pe care-l stabilise familia, așa că a fugit cu o prietenă în America. Fiica lui Agneta, bunica lui Shaun, s-a născut în America, iar mama lui Shaun a păstrat mult timp, până în anii '80, o corespondență cu rude din România. Corespondență sfârșită brusc, fără vreo motivație. Un prilej bun pentru un tânăr american să pornească într-o țară îndepărtată, în căutarea unor rude necunoscute și a unor muzici care-l fascinau. "Am plecat din București spre Pianu de Jos, unde se aflau rudele cu care corespondase mama mai demult. O prietenă a unei prietene locuia în Sebeș. Ea mi-a scris pe o hârtie câteva fraze în limba română. «Cum ajung la...», «Cine știe limba germană?». Și am luat-o pe jos, făcând degeaba autostopul, pentru că nu mă lua nimeni, aveam și părul lung pe atunci. Probabil eram și un pic nebun să plec așa, singur, kilometri întregi pe jos, în necunoscut. Dar am ajuns în Pianu de Jos, și o bunicuță, care nu știa nici germană, nici engleză, m-a luat și m-a dus la singurul sas rămas în sat. De fapt, și el plecase, însă se întorsese după câțiva ani acolo. Eu știam germană din familie și de la școală. Sasul acesta cunoștea povestea familiei mele, mi-a povestit tot, m-a dus la cimitir, singurul loc în care mi-am găsit rudele căutate. A fost o aventură interesantă săptămâna aia petrecută în România. Mi-a deschis pofta pentru mai mult."
La țambal, în costum național
Un an mai târziu, Shaun s-a înscris voluntar în cadrul "Corpului Păcii". Nu îți poți alege destinația, însă el a spus că-și dorește foarte mult Europa de Est și așa a fost trimis în Ucraina, peste Tisa, în zona Maramureșului de Nord. A predat engleza la o școală de acolo, a învățat limba ucraineană și s-a îmbibat cu muzica locului. Atât de bine, încât a cântat la țambal, îmbrăcat în costum național, într-un taraf local, cu care a plecat într-un turneu în Ungaria. De multe ori trecea granița în Maramureșul românesc, încerca să învețe limba și să cunoască și muzica de aici. În 2010, a făcut un curs la Brașov și, în curând, avea să vorbească bine românește. După cei doi ani de voluntariat, Shaun a cerut să-și prelungească șederea cu încă doi. Înțelesese că are o misiune. "Contactul cu folclorul mi-a dat ideea de a studia serios această muzică. Literatura de specialitate etnomuzicologică legată de Europa de Est este destul de săracă în America. La noi, Tailanda, Africa, America de Sud sunt zone bine acoperite, însă nu și Europa de Est". A început cursurile la Universitatea din Indiana și și-a dat masteratul în muzici tradiționale din Maramureșul de Nord. Apoi, după ani de umblat prin sate, a simțit nevoia unei schimbări. Muzica urbană din București, muzica lăutărească și manelele.
"Muzica lăutărească nu va pieri, dar se va transforma"
- Care-i farmecul muzicii lăutărești, ce te atrage la ea?
- O anumită înțelegere specială a ritmului. Mă atrage diversitatea de influențe ce se regăsesc aici, ritmuri turcești, țigănești, mai ales în zona Giurgiu, București. Este mult mai diversă ca muzica satelor din Maramureșul de Nord. Îmi place să cânt muzică lăutărească, deși nu pot spune că o fac bine. Am locuit câteva zile în Clejani, la familia lui Marin Sandu, zis Țagoi, fiul celebrului Culai Neacșu, din prima formulă a Tarafului Haiducilor. Are patru băieți și două fete, toți cântă și, ce-i interesant, în aceeași casă se aud stiluri foarte diferite. Țagoi improvizează foarte mult, nu cântă de două ori la fel un cântec, deși am studiat arhiva înregistrărilor din anii `40 din Clejani și, pe atunci, se cântau mult mai multe, erau dansuri ca "poloneza", "germana", "bibilica", feluri de a cânta, de care nu s-a mai auzit nimic.
- Te-ai "infiltrat" ușor în lumea lăutarilor din București?
- Nicolae Feraru, de la care am luat lecții de țambal, are o familie numeroasă și mulți prieteni aici, care m-au introdus în această lume. Încă încerc să-mi fac conexiuni, să cunosc muzicanți. Învăț și eu, ca un copilaș, mă uit la ei, încerc să cânt, până îmi face unul observație, "bă, bă, stai așa!" Faptul că acești muzicanți trăiesc din această meserie, mai ales din nunți, îi face să se asemene ca fel de a fi, chiar dacă cei din Maramureșul de peste Tisa nu-și spun lăutari. Sunt, desigur, și diferențe. Prin satele din nord, eram, probabil, primul american, poate chiar primul străin care umbla pe acolo și era interesat de muzica lor. Pentru ei, era o mare plăcere să mă primească și să-mi cânte, se bucurau că vreau să le cunosc muzica, în condițiile în care, uneori, nici măcar pe copiii lor nu-i mai interesa să învețe. Când am ajuns prima oară la Clejani, toată lumea îmi cerea bani, și mi se pare un lucru normal. Ei au o înțelegere capitalistă asupra muzicii lor. Plătesc pentru lecții. Nu sunt un om bogat, am o bursă care nu-mi permite să plătesc pentru munca de cercetare și le explic asta. Îi ajut, la schimb, așa cum pot. Am lucrat ca editor, pot face un film, așa că îi ajut cu un filmuleț de prezentare, de promovare a unui concert.
- Există un viitor pentru muzica lăutărească? Cum vezi asaltul acestei muzici controversate, a manelelor?
- Maneaua există ca gen al muzicii lăutărești încă de prin anii '30, '40. Au rămas puține înregistrări, doar Romica Puceanu, Gabi Luncă și alți câțiva au putut imprima. Abia după 1990, când a dispărut cenzura, a explodat ca un gen nou, dar nu era deloc nou. Cerința mare a făcut să devină un gen de sine stătător, în afara muzicii lăutărești. Muzica lăutărească nu va pieri, dar se va schimba, asta e clar. Nu poate rămâne ca acum 50 de ani. Dacă-l întrebi pe Țagoi sau pe lăutarii mai bătrâni or să-ți spună că nu le place orga, nu le plac manelele. Întotdeauna, când au avut loc schimbări, au fost mulți ce au spus "ce păcat că muzica asta se pierde". Dar nu se pierde, se schimbă, se transformă, e un proces normal.