GIGI CĂCIULEANU - "Când m-am trezit departe de țară, am început să recit, ca pe niște mantre, poezii românești"

Foarte bine cunoscut iubitorilor dansului contemporan, marele coregraf român Gigi Căciuleanu a ajuns de curând să fie o prezență constantă pe micile ecrane, fiind unul dintre "jurații" emisiunii "Uite cine dansează" di­fu­zată la PRO TV. Pe lângă povestea lui de ex­cep­țional balerin și coregraf, care și-a intersectat traseul artistic cu nume uriașe ale dansului, precum Pina Bausch sau Maia Plisețkaia, el are de spus mii de alte povești fabuloase, pentru că destinul său este unul absolut uluitor. Despre copilăria sa în perioada cea mai neagră a co­munismului, despre rădăcinile lui basara­be­ne, despre șocul întâlnirii cu Miriam Ră­du­canu, despre anii de exil și despre regăsirea patriei, ne-a povestit și nouă Gigi Căciuleanu, în­tr-un interviu inedit.

Bunica, biblia și cactusul

- Să pornim prezentările din perioada abece­darului... Cum era copilul Gigi Că­ciu­leanu?

- În primul rând trebuie să spun că provin dintr-o familie foarte amestecată, de români basarabeni,  ruși și greci. Tatăl tatii era grec ru­sificat de mai multe generații, mama tatii - grecoaică get-beget, din Atena, cealaltă bunică era rusoaică din Sankt Petersburg, iar celălalt bunic, moldovean. Bunicul român și bunica rusoaică au locuit la Mășcăuți, în Basarabia. Când, în 1940, so­vieticii le-au dat numai 24 de ore ca să-și părăsească locuința, ei au venit în România, unde mama ter­mina facultatea de agro­nomie, iar sora ei mai mare, avea un apartament. Au locuit la București, cu toții, în­tr-o locuință unde se înghesuiseră în două cămă­ruțe vreo treizeci de rude, refugiate și ele.

- Cum au reușit să se refugieze în doar 24 de ore? Pare un film polițist...

- Bunica ne povestea că la refugiu nu i-a trecut prin minte să ia cu ea ni­mic din ceea ce se cheamă "de valoa­re'', nici măcar o bijuterie. A plecat cu Biblia într-o mână și cu un cactus în cealaltă. Acest cactus însemna foarte mult pentru ea: îl scăpase de la îngheț, îl îngrijise, îl crescuse, îl bibilise. Cac­tusul a rămas la București, dar Biblia am luat-o cu mine, când am plecat din țară. O am și acum.

- Bunica ți-a inspirat credința?

- Și ea, și bunicul. Îmi amintesc că atunci când eram copii, nu aveam voie să purtăm cruciuliță la gât, bineînțeles, eram în anii cei mai grei ai co­mu­nis­mului, și trebuia să o ascund sub cra­va­ta de pio­nier. Spre groaza pă­rin­ților mei, Dedușca-Sasha, bunicul meu din­spre partea tatei, mergea cu mine pe stradă, și cum ajungea în fața unei bi­se­rici, se așe­za în genunchi și se în­china de mama focului. Acesta era un gest pentru care erai trimis urgent la Canal, de unde un om de 80 de ani nu mai avea șan­se să se întoarcă viu.

- Trăiești credința și cu suflet de artist?

- Desigur. Am și dansat cândva într-o biserică. A fost o experiență extraordinară. Erika, o prietenă foarte bună din Germania, m-a întrebat odată dacă nu vreau să vin să dansez într-o biserică din Köln. Am fost de acord zicându-mi că orice experiență mă îmbogățește cu ceva. Nu mă pregătisem anume. Nici muzică nu aveam. Erika mi-a spus că are pe cineva care știe să improvizeze la orgă, un pianist. Mă întâlnesc cu el la ușa bisericii și îi spun că îmi voi axa intervenția pe ideea celor patru ele­men­te. Ordinea era urmă­toarea: încep de la ușă și avansez printre bănci, acolo este apa, trec mai de­parte, ajung în fața oamenilor, ca pe o scenă - pă­mânt, intru în spațiul altarului care reprezintă focul - nu poate fi altceva - și ies din biserică, la aer, nu-i așa? Perfect. Ne înțelegem noi, am și re­petat, însă ceea ce nu mi-a spus nimeni era că acel spectacol urma să se desfășoare în timpul slujbei.

- Chiar în mijlocul serviciului religios?

- Exact. Urma să fie un fel de intermezzo în timpul slujbei! Când am aflat am avut, evident, un moment de panică. M-am întrebat cum de m-am băgat eu în așa ceva. În fine, la momentul stabilit, aud clopoțelul care mă chema și intru în biserică. Nimeni nu știa că urma să fie un spectacol. Biserica era ticsită de lume, domni eleganți și sobri, doamne cu pălărioare și eu, care eram îmbrăcat în negru, m-am simțit, deodată, de parcă aș fi fost în pielea goală. Am intrat, n-am avut ce face. Și, încetul cu încetul, lumea se întoarce, simte că se întâmplă ceva (preoții își părăsiseră locurile). Mă descoperă pe drumul "apei". Traversez eu "apa" - eram deja ca pe o altă lume -, intru în spațiul intermediar, la "pă­mânt". Aud orga ca în vis și mă îndrept înspre altar. Paff! În mo­mentul când am pășit în spațiul altarului, a fost... Nu știu ce a fost. Imaginasem niște mișcări, îl atingeam, aveam o în­treagă relație de contact cu acea sculptură cu care lucrasem fără probleme la re­pe­tiție. Ei, în momentul în care am pus mâ­na pe ceea ce nu mai era un obiect de artă ci redevenise un obiect de cult, un altar, această atingere m-a electrizat literal­men­te. M-a cu­prins groaza de a transgresa un tabu atât de puternic înrădăcinat în gene, în cromozomi, în atomi, în celule, în sângele creierului, în neuronii inimii. A fost oroarea sacrilegiului sau a fost o criză mistică? Cine să mai știe! Mi-am pierdut cunoștința, n-am mai știut nimic, cine sunt, unde sunt. N-aș putea descrie ce s-a întâmplat. O liniște totală și, în același timp, era muzică, dar nu era o muzică pământeană. Nu știu cu prețul cărui efort mi-am zis: "Aer, aer!" și nu știu cum am ieșit din biserică - sau poate chiar din foc - și am plecat. Nu știu cât a durat totul. Experiența a fost atemporală,  parcă a durat o viață, parcă nu a durat nici măcar o clipă. În orice caz, ecourile ulte­rioare au fost foarte bune, ba chiar am fost invitat din nou de preot să mai dansez acolo. Eu am zis însă că în viața mea nu mai fac așa ceva. Trăisem un moment unic atât de special, încât să-l repet ar însemna fie să-l distrug pe el, fie să mă distrug pe mine.

- Să ne întoarcem la anii copi­lăriei. Ți-ai dorit încă de pe atunci să devii dansator?

- Speranțele acestea s-au născut în excitația serilor în care părinții mă duceau la Operă, la spectacolele de balet - patru lei costa atunci biletul la balconul trei - și îi vedeam pe scenă pe Irinel Liciu și pe Gabriel Popescu. Copilul care eram atunci asculta cu sufletul la gură - cu o emoție  pe care am s-o resimt, sunt sigur, la fel de intens în toate viețile pe care le voi mai trăi de acum încolo - orchestra acordându-se în fosă, când se pregătea pentru "Noaptea Valpurgiei" sau pentru "Lacul lebedelor", unde urma să apară acea minune de Irinel Liciu.

Premiul furat

- Ai fost copil în plin comunism. Te-a marcat în vreun fel perioada aceea?

- Eram  încă în ciclul elementar, când am trăit un moment total suprarealist. Tocmai luasem pre­miul întâi pe școală, fusesem felicitat, evidențiat. Avusesem nota cea mai mare și am plecat acasă cu o mulțime de cărți primite ca premiu, care mi-au făcut cea mai mare bucurie. Nota era o problemă abstractă, dar cărțile erau acolo, reale, grele, sub braț, și reprezentau adevăratul premiu. Căpătasem, deci, o mulțime de cărți și am plecat de la școală sărind într-un picior. A doua zi, tata, ducându-se la școală să ia rezultatele, s-a uitat pe lista celor pro­movați și a văzut că nu figurez. Atunci a intrat la directoare să o atenționeze că e o greșeală în aceste liste. Stânjenită, directoarea i-a spus: "Tovarășul Căciuleanu, știți cum e, e o problemă cu dosarul...". Tata tocmai fusese dat afară din serviciu pe temă de dosar, mama, tot cam din aceleași motive, nu avea serviciu, în afară de obligația de a îngriji un "trib" de vreo 20 de indivizi de toate vârstele, locuind toți în același subsol de pe Eremia Grigorescu... Deci:  "Băiatul nu are origine sănă­toasă", a conchis ea jenată, "asta e situația". Mai erau și câțiva copii aduși din Bărăgan, care trebuiau să intre morți-copți în școală, ca să acopere cota de fii de țărani. Așa am fost scos afară din școală. Eliminat, pentru  a fi ter­mi­nat anul cu premiul întâi. La anii aceia, nu mi-a fost ușor să înțeleg...Salvarea mi-a venit de la tea­trul meu de păpuși. Unchiul meu, meșter talentat, cu mâini de aur, tocmai întors dintr-o forțată vile­giatură de câțiva ani în Siberia, mi-a făcut un mic teatru, dintr-o ramă de fereastră, pe care a întors-o pe dos și i-a pus o cortină, un fel de perdeluță în fața scenei. Împreună cu mătușa mea, Mama-Dia, sora mamei, primul meu amor, care era ceva  mai liberă (avea, dintr-un motiv complet inexplicabil, statutul social cel mai ridicat din familie - ajunsese să aibă o slujbă de dacti­lo­grafă în limba rusă, la revista sovietică "Narodnaia Rumânia"), am început o serie de turnee; adică, ne trambalam prin București cu o tărăboanță conținând teatrul și păpușile, pentru a da spectacole oriunde era cineva dispus să ne pri­mească. Până la urmă, mi s-a dus vestea și am în­ceput să fiu invitat  pe la orfelinate sau la cămine de copii, unde dădeam spectacole pentru cei mici. Asta a durat un an de zile. Între timp, mama s-a dus la școală, a vorbit cu secretara de partid, care era o doamnă - chiar o doamnă! - și mai era și profesoara noastră de română. Ei bine, împreună cu câțiva profesori, a venit să vadă un spectacol cu păpușile noastre și, sub pretextul foarte periculos și riscant pentru ea, anume acela că eram născut pentru a fi artist, și că talentul, câteodată, poate fi mai im­por­tant decât dosarul, a cerut să fiu reprimit în școală, pe răspunderea ei. Târgul cu mama însă fusese foar­te clar: trebuia să fiu primul la învățătură. Ceea ce s-a și întâmplat.

- Și cum a devenit premiantul liceului balerin? De ce balet și nu actorie, după succesul cu tără­boan­ța prin București?

- Dans am vrut să fac de când am descoperit, la vârsta de 4 ani, că prin dans pot fi liber. Dar la mine, dansul s-a întrepătruns întotdeauna cu tea­trul. Poate tocmai datorită carierei mele foar­te precoce de păpușar. Când dansez fac teatru, iar când am de in­ventat sau de rea­lizat o performanță de actor, nu pot s-o fac fără să dansez.

- Ai studiat balet la celebrul Teatru Balșoi. Cum e să trăiești într-o legendă adevărată?

- Teatrul Balșoi a însemnat pentru mine o în­tâlnire cu trei profesori admirabili. Era Var­laamov, un tânăr super-pedagog, la care erau trimiși băieții. El era profesorul care lucra și cu absolvenții tocmai intrați din școală în teatru. Îmi amintesc că acolo unde erau trei-patru piruete pe podea, pe noi ne pu­nea să încercăm 10. Acolo unde se făceau două pi­ruete în aer, el ne cerea trei. Apoi era Asaf Messerer, unchiul Mayei Plisețkaia, un pedagog nespus de înțelept. El era deja foarte în vârstă, nu se mai ridica decât rar de pe scaun, dar era de ajuns să te atingă de departe cu un deget ca să-ți "iasă" cele mai extraordinare figuri. În sfârșit, dar nu cel din urmă, mi-l amintesc pe Ermolaev. Când eram copil, într-o carte de istorie aveam poza lui, într-o săritură prin­tre nori (po­dea­ua nu se vedea în fotografie), într-un dans numit "Vântul". Poate acest zbor m-a și ins­pirat mai târziu când am scris "Vânt, Volu­me, Vec­tori". Cu el se pregăteau doar cei mai mari soliști. Nu primea decât 10-11 dintre balerinii cei mai stră­luciți. Pe noi ne lăsa să asistăm la antre­namentele lor și ne zâmbea pe sub mustață. Evident că mi-au ră­mas vii în amin­tire și minunatele spec­­ta­cole de balet, pe care le ve­deam seară de seară. Ochii mei nu se mai săturau să se caște, văzându-i pe acei ar­tiști fără pereche, care făceau ca baletul cla­sic să devină o frumoasă poveste reală. Dar mai am o amin­tire extraordinară, care nu e legată de balet. În­tr-o zi am luat metroul și am coborât pe undeva, pe la capătul unei linii. Voiam să văd Mos­cova profun­dă. Și m-am trezit într-un cartier plin de noroaie, ce părea plasat la marginea lumii. Și în pustietatea aia, am auzit deodată muzica îngerilor. Mi-am lăsat pașii purtați înspre locul de unde se auzea și am descoperit cum printre niște ruine, un grup de oameni se rugau. Pe vremea aceea, religia era interzisă în Uniunea Sovietică, așa că asistam la o slujbă ținută de un preot ortodox ilegal. Am stat și eu cuminte acolo și m-am rugat. Niciodată, până în ziua de azi, nu am mai asistat la o slujbă mai frumoasă.

Un șoc artistic: Miriam Răducanu

- O altă mare întâlnire a fost cu marea noastră balerină, doamna Miriam Răducanu. O mare personalitate a dansului românesc.

- Despre Miriam Răducanu eu n-aș vorbi în termeni de "întâlnire", aș vorbi de "șoc". Un șoc ar­tistic declanșator. O avu­sesem profesoară (toată lu­mea îi spunea: Doamna Papa), dar nu am realizat pe deplin cine și ce era. Un copil nu rea­lizează. Des­cărcarea electrică mi-a provocat-o Miriam Ră­ducanu abia în momentul în care am văzut-o dan­sând... Avea un recital, undeva într-o sală foarte obscură, pe undeva prin București, pentru că nu era acceptată de curentul ar­tistic oficial - opera, dansul care se făceau atunci...Venea însă lume foarte mul­tă și bună. Așa marginală cum era, sala era arhipli­nă. Eu am ajuns cu în­târziere, pentru că fusesem la școală înainte. Am ajuns gâ­fâind să o văd dansând. Și am vă­zut-o pe Doamna Papa ne­miș­cată pe scenă, în­tr-un dans despre care după aceea am aflat eu că se numea "Gândul". Muzica mi s-a părut extra­te­restră. Când m-am mai obișnuit, am văzut că se mișca și avea niște mișcări complet de pe altă lume. Puterea nuanței gesturilor ei m-a înnebunit. Când am văzut gestul acela, gest pe care ea îl repeta la in­finit și care uneori avea o semni­ficație atât de plină, iar alteori parcă nu avea nici una, nu era din lumea as­ta. Un șoc fizic, psihologic, filo­so­fic și dinamic parcă m-a izbit. După "Gân­­dul", a mai dansat și alte lucruri, dar acest prim șoc este ceva ce am purtat cu mine toată viața. Oriunde aș fi, orice aș dansa, acest moment este în mine. E răspândit în toată ființa mea.

- În plină glorie ar­tistică, după ce ai fost solist la Opera Națio­na­lă din Bucu­rești și erai prețuit ca mare coregraf, ai decis să pă­răsești Ro­mânia comunistă. Cum au fost pri­mele mo­mente ale exilului?

- Personal, am trăit foarte greu despărțirea de țară. Pentru unii e mai ușor, dar pentru mine, primul an a fost un an de traversare a Lethei, așa, de parcă străbăteam o vale foarte în­tu­ne­coasă, deși profesio­nal, totul îmi mergea foar­te bine. Cred că nu exa­gerez deloc dacă spun că am su­praviețuit, practic, datorită poeziilor pe care le în­vățasem la școală și pe care nici nu bănu­isem până atunci că le știam pe de rost. Când m-am trezit de­parte de țară, am ajuns să le repet ca pe niște man­tre: Eminescu, Coșbuc, Topârceanu, Alec­san­dri, Mi­nulescu, Bacovia, chiar și Miorița, poeme re­citate printre lacrimi, dându-mă aproape literal­men­te cu capul de pereți: "Mișu Șt. Popescu vrea să di­vor­țeze... iar plopi în umedul amurg... și cu ser­gen­tul zece... să se-mpiedice de-un ciot... pe-un picior de plai... din rude mari împărătești... o pic­tură par­fumată cu vibrări de violet"... și dă-i îna­inte și an­trenează-te și strânge din pumni, din dinți "...do­uă jucării stricate ...alt acrobat. ...alt salt mor­tal"...  Asta, deși eu nu pot spune că am tră­it vreo­dată un sentiment de exil, ci unul care a se­mă­nat mai mult cu o despărțire în dragoste.

- Acum trăiești între două țări, România și Fran­­ța. Ești un om împlinit?

- Nu știu dacă luna e împlinită atunci când e plină, sau mai degrabă atunci când e nouă...

- Crezi că arta ta, pasiunea și munca ta de-o viață au schimbat ceva între cer și pământ?

- Nu am pretenția să pot schimba ceva, cu toate că de fiecare dată când dansez fac un fel de apel că­tre sufletul cel bun al lumii, dar cred sincer că orice facem lasă o amprentă, chiar și pe zodiac. Poate că stelele se mișcă pe cer după o mecanică a sufletelor și a minților noastre.

GABRIELA LUPU