Roata de foc
"De atunci a trecut multă vreme și întâmplarea pe care ți-o spun e poate uitată. Eu o știu de pe când eram copilă, de la bunicul tău", își începe mama povestea. Demult, tare demult, să tot fie vreo trei sute de ani de atunci, s-a întâmplat într-o iarnă, în Dumitrești, ceva cu totul nemaiîntâlnit pe pământ. În anul acela vechi, se lăsase o vreme grea, cu soare sticlos peste apa Râmnicului Sărat, iar dealurile și satul gemeau de troiene. Era de Bobotează, și oamenii tocmai ieșiseră la cioplit cruci malteze de gheață din sloiurile râului, după obiceiul locului, păstrat până azi. Loviturile de topor se auzeau până departe cu sunet de vioară și de cristal. Pășeau cu grijă, puțin orbiți de lucirea zăpezii. "Fraților", a strigat unul, "voi vedeți ce văd eu, hăt, sus, peste dealuri?". Oamenii s-au oprit, privind cu uimire la cer. Deasupra dealului cel mare al Giurcarilor, se ivise ceva, o vedenie care s-a lățit încet, peste tot satul, a acoperit cerul și soarele care sta să asfințească. Era o roată uriașă, un cerc de aripi și ochi și de capete îmbrăcate în raze de foc, strălucind binecuvântător, fără seamăn. Se deschiseseră cerurile și o roată uriașă de îngeri cobora peste sat... Erau ca un nor care răspândea în toate părțile raze strălucitoare. De pe aripile îngerilor curgea foc, iar din foc țâșneau fulgere.
- Dar cum s-au putut întâmpla toate astea? - am întrebat-o pe mama.
- Unii spun că îngerii aceia veniseră din apa unui lac ascuns în codrii care înconjurau Dumitreștiul. Lacul Alb, se chema. Se zicea că acolo era un hotar, hotarul dintre Pământ și Înalt. De acolo s-ar fi ivit atunci îngerii care s-au înălțat peste dealuri. Eu cred că este adevărat. Pe vremea aceea oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, iar îngerii îi vizitau aproape în fiecare zi... Pe urmă mama a tăcut o vreme, închisă poate și ea în acest farmec vechi care a țesut falduri magice între noi.
"În vremea asta, tot satul, cu mic cu mare, ieșise pe ulițe. Oamenii priveau împietriți și smeriți, roata de aure îngerești, care s-a rostogolit apoi, ca un abur sfânt, deșirându-se în zare. Dar tot atunci, în după amiaza aceea de Bobotează, o fată din sat a trăit întâmplarea ca pe-un mister. Locuia chiar pe dealul cel înalt al Giurcarilor. Locuia acolo cu părinții ei, care erau albinari. Unii bătrâni din sat îi știau încă numele, păstrat peste ani, odată cu întâmplarea aceea: Irina. Ei, și în toate clipele acelea în care îngerii s-au rostogolit peste sat, ea a fost cea mai aproape de ei. Și chiar atunci, spun bătrânii, o aripă uriașă din roata de foc a atins-o. Și, deasupra ei, sus pe cer, un înger cu chip omenesc, de o frumusețe fără de margini, i-a zâmbit. De atunci, Irina s-a îndrăgostit pe vecie de îngerul ei.
- Ce-a mai urmat? - am întrebat curios.
- A fost o dragoste plină de încercări și de dibuiri. Căci e greu să iubești străfulgerarea unui înger și, în tot acest timp, să îți cauți iubirea numai și numai pe pământ, și-a urmat mama istoria. Mereu cu icoana îngerului ei în suflet, Irina nu a putut să găsească pe placul ei nici un bărbat. Nici din satul ei, nici din cele din jur. A trăit așa, multă vreme, chinuită de nefericire, iar apoi, într-o zi, s-a călugărit. Poate acesta să fi fost și semnul adevărat pe care îl primise în după amiaza aceea veche, când a văzut îngerul. Atinsă de aripa lui, a luat drumul spre Dumnezeu. La fel s-a întâmplat și cu celelalte femei din neamul Irinei. Toate s-au călugărit, bucuroase și împăcate, iar neamul lor s-a stins pentru totdeauna.
Întâmplări în casa învățătorului
"În anii aceia dintre războaie, pe locul casei albinarilor din neamul Irinei, își ridicase gospodărie învățătorul satului. Mie îmi plăcea să urc toată ziua pe colinele verzi și să mă joc cu fetele învățătorului. Erau vremuri blânde, iar satul dintre dealuri era un tăpșan rupt din Rai. Și când ajungeam sus, locul acela mă atrăgea ca o peșteră magică. Și au fost câteva întâmplări sau, poate mai degrabă, niște stări greu de înțeles, pe care le-am trăit acolo. Iarba de pe pășunea din jurul casei, de pildă, creștea mai repede decât de obicei. Iar vitele care pășteau acolo dădeau un lapte mai bun și mai gras. Încât, tot satul începuse să își aducă animalele pe pășunea întinsă pe coama dealului. În casa învățătorului, însă, se petreceau fapte și mai uimitoare. Se întâmpla adesea ca atunci când mă jucam cu fetele în salonul cel mare, să auzim pași în pod. Erau zgomote ușoare, dar care nu ne înfricoșau. Păreau o fâlfâire fugară de aripă. Și atunci când se auzea, toată odaia părea că se umple de o suflare ocrotitoare. O respirație caldă, a unui Duh bun. Iar când zgomotele încetau, noi, copiii, la fel ca și adulții din jur, ne simțeam, dintr-odată, mai plini de viață și de bucurie.
Dar dintre toate întâmplările acelea miraculoase și fericite pe care le-am trăit în copilărie la Dumitrești, pe una, anume, nu o voi uita niciodată, și-a continuat mama nemaiauzitele ei povești. Era tot iarna, într-o seară de Bobotează, și tocmai urcasem cu tata dealul Giurcarilor, prin zăpada până la brâu. Duceam și eu, în mână, o mică cruce de gheață, pe care mi-o cioplise cu pricepere mare. Începuseră să bată clopotele și atunci am văzut-o... Deasupra casei învățătorului, apăruse și se înălța o nălucă albă și fumuioasă. O femeie de abur și ceață. Deasupra ei, fâlfâia o aripă uriașă, îngerească. "E Irina!" - mi-a spus tata, abia șoptit. "Irina și Îngerul ei, îngemănați, în sfârșit, pe vecie. Dar care se arată doar la Bobotează și, uneori, de Paști". Întâmplările acestea stranii care au bântuit multă vreme satul de pe valea Râmnicului Sărat astăzi au dispărut. Într-o zi, bunicul meu și străbunicul tău, preotul Iordache Popescu, a ridicat o biserică pe dealul Giurcarilor. Ca prin minune, toate vedeniile acelea stranii au încetat. Îngerii s-au refugiat pentru totdeauna la umbra crucii, în pereții pictați ai bisericii. "Și am să-ți mai spun un secret", mi-a zis mama în șoaptă. "Tu știi că și mie mi-a ales tata, numele de Irina. Nu voi ști niciodată dacă el s-a gândit la povestea fetei din sat, îndrăgostită cândva de un înger, sau mi l-a dat fiindcă i-a plăcut. Cert este că, într-un fel, am urmat și eu soarta acelei fete, care și-a căutat toată viața în iubire un ideal. Un ideal ca un înger sfânt. Și pe care, pe căi mult mai sucite și încurcate, ți-l voi fi transmis și ție, băiete" - și-a încheiat mama poveștile. Acum, când ea nu mai este, visez adesea că s-a mutat sus, pe dealul Giurcarilor, în vreo Roată de îngeri de foc.