"Formula AS" în COVASNA - Înapoi, pe cărarea pierdută

- Tradiţia populară îi ajută pe românii minoritari din Covasna să-şi regăsească identitatea -

Lista ruşinii

Dacă ajungeţi în Sfântul Gheorghe, în judeţul Covasna, nu e cazul să mai cereţi pâine în limba română, doar ca să vedeţi dacă veţi primi. O să pri­miţi. Dar încercaţi alte întrebări şi veţi primi răs­punsuri halucinante. De exemplu: câte obiective turistice româneşti sunt promovate în tot judeţul Covasna? Răspuns: nici­­unul. Toate obiec­ti­vele turistice sunt ale se­cui­lor. Câţi meşteşu­gari ro­mâni sunt invitaţi la târ­gul local? Răs­puns: ni­ciunul. Toţi meş­teşu­garii locali sunt secui. La câte săli de spec­ta­cole au ac­ces româ­nii? La niciuna. Şi lista ar putea continua. E o listă lungă, veche şi du­re­roasă a marginalizării românilor din Covasna şi din Harghita, o listă a ruşinii, pentru conducătorii maghiari care deţin controlul aproape total în aceste zone, dar şi o listă a ruşinii, pentru toţi guvernanţii care s-au succedat la conducerea României, în ulti­mii 26 de ani. Din fericire, oamenii simpli, fie ro­mâni sau maghiari, îşi întind mâna unii altora, peste capetele pătrate şi înfierbântate ale politicienilor. Pe de altă parte, încrâncenarea şovină a unor maghiari a născut solidarităţi emoţionante pentru români.

Mesagerul românilor

Într-un bloc oarecare din Sfântul Gheorghe, înghesuită într-un a­par­tament plin cu zia­re şi do­cu­mente de ar­hivă, este redacţia co­tidianului Me­sa­gerul de Covasna. Un coti­dian judeţean, fă­cut de doar... doi oa­meni! Da! Doi oa­meni, care aleargă de la pri­ma oră a di­mi­neţii şi până în miez de noap­te, pentru că Mesage­rul nu este doar un co­ti­dian de provincie: este nodul de legătură, plat­forma de comuni­care zilnică între toţi românii din Covasna. Maria Creţu este fon­datoarea acestui ziar: "Românii de aici s-au săturat să aştepte aju­torul de la Bucureşti. Ani de zile am strigat cu dis­perare şi durere şi nimeni nu ne-a au­zit. Şi-atunci, ce este de făcut? Să aşteptăm să dispă­rem, încetul cu încetul? De câţiva ani, românii s-au mobilizat şi am început să facem noi, prin forţe proprii, atât cât putem să facem. Nu există obiec­tive turistice româneşti în Covasna şi reprezen­tanţii agenţiilor de turism sunt plimbaţi numai pe la cele secuieşti? Ei bine, ne-am strâns şi am făcut o listă a obiec­tivelor ro­mâneşti ignorate, de la cetăţile dacice şi până la Voi­neşti, una dintre zonele cu cea mai veche tra­diţie a oieritului din România. O vom face publică şi o vom înainta către autori­tăţi. Nu există meşte­şugari români? De câţiva ani, covăsnenii şi-au scos costumele populare din lăzile de zestre, şi-au cobo­rât războaiele de ţesut din poduri, s-au adu­nat în jurul bătrâ­nilor, au cântat mai tare ve­chile colinde şi doine strămoşeşti. Zia­rul nos­­tru i-a în­curajat şi i-a susţinut. Nu avem de ales: fa­cem asta sau dispă­rem."
Încetul cu încetul, românii au strâns rân­durile. S-au întâlnit mai des, au făcut mai multe eveni­mente împreună, s-au legat mai tare unii de alţii. Au umplut biseri­cile, s-au agăţat cu disperare de istorie şi, mai ales, de tradiţii, şi-au redescoperit cu bucurie rădăcinile. Dar în toată această luptă pentru supravieţuire a unei comunităţi, românii nu au uitat să le întindă o mână şi maghiarilor. "În ziarul nostru, deşi e doar în limba română, am scris mereu şi despre eveni­mentele din comu­nita­tea maghiară. I-am in­vitat pe maghiari să participe la evenimentele noas­tre şi am văzut că unii au venit să facă mărţişoare alături de noi, sau să înveţe dansuri populare. Am făcut apel şi, chiar dacă nu avea decât elevi ma­ghiari, ro­mânii au contri­buit la refacerea şco­lii din Coman­dău, care a ars de curând din temelii", spune Maria Creţu.
Dincolo de politi­cile ab­surde, rezulta­tele nu au în­târziat să apară. O româncă bol­navă de cancer avea ne­voie de o in­tervenţie medi­cală în străinătate. Mesage­rul a făcut apel la do­naţii pentru ea. Şi, în ultima zi, a sunat şi un maghiar, care ar fi vrut să ajute. Când au verificat donaţiile a doua zi, au descoperit că din cei 5000 de euro strânşi, 2000 erau de la maghiarul care sunase cu o zi îna­inte. Fata le-a mul­ţumit tuturor, şi în la­crimile ei se rosto­golea şi solidaritatea dintre români şi ma­ghiari, aşa cum ar trebui să fie.

Energia straielor şi a colindelor vechi

Dacă în urmă cu doar câţiva ani românii s-au întors la tradiţii ca la ultimul refugiu în faţa aban­donului şi al singurătăţii, astăzi, tradiţiile sunt o săr­bătoare. Ceva miraculos s-a întâmplat pentru aceşti români, uitaţi chiar în inima României, şi de la o întâlnire la alta, sunt tot mai mulţi şi tot mai fericiţi. Şi nu sunt vorbe mari: doar într-o mică localitate precum Sita Buzăului, la "Balul Costu­melor Popu­lare", într-un cămin cultural de 300 de locuri, s-au strâns luna trecută aproape 500 de români, absolut toţi îmbrăcaţi în vechile costume tradiţionale! Bu­cu­ria şi emoţia au fost atât de mari, încât scena a devenit prea mică: s-au dat scaunele la o parte şi s-a cântat şi s-a horit în mijlocul sălii, ore întregi. "E greu de explicat", mi-a spus unul dintre participanţi. "Când eşti în straiele vechi, ai altă energie, venită poate şi din fânul pe care bătrânii l-au cosit îm­brăcaţi aşa, din pământul muncit cândva de ei, cu iile şi cămeşile purtate de noi azi. Toate zilele lor sunt prinse în ţesăturile astea, şi noi suntem îmbră­caţi acum cu vieţile lor." (La primul anunţ pentru înscrieri la cursuri de dans popular au mers nu mai puţin de 200 de copii! Printre ei, şi câţiva copii de maghiari.)
Odată redescoperite rădăcinile, parcă văluri s-au ridicat de pe ochii şi sufletele românilor şi en­tu­ziasmul lor pare de neoprit. Timp de câteva zile, peste o mie de copii au colindat în Sfântu Gheor­ghe, la sărbătorile de iarnă ce tocmai s-au încheiat. Au colindat pe străzi şi în piaţa centrală şi alături de părinţi, înconjuraţi de sfinţi, în Catedrală şi în bise­rici. Dacă maghiarii au pentru evenimentele lor culturale teatrul Tamas, românii nu au niciun loc al lor unde să se poată manifesta. Dar oamenii au vrut negreşit să îşi practice la un loc datinile şi urările vechi de sute de ani şi au mers unde au fost acceptaţi: în sălile de sport ale şcolilor. Spre ruşi­nea autorităţilor maghiare, se poate şi aşa: colinde ascultate sub coşul de baschet, în săli neîncălzite, cu lacrimile îngheţate pe obraji.

Şezătoarea călătoare

Şi dacă doamna Alexandra Pintrijel-Hagiu a fă­cut o şezătoare în satul Zăbala, mai mult de dra­gul bunicilor, vestea s-a dus "pe aripi de vânt" şi în alte sate, care au reînviat străvechiul obicei al satelor româneşti. Oamenii au chemat-o, doamna Alexandra s-a dus, şi-au dat jos războaiele de ţesut din poduri, şi-au scos iarăşi fuioarele şi modelele pentru înfloriturile iilor. Aşa s-a născut "Şezătoa­rea călătoare", la care românii vin nu doar cu lucrul, dar şi cu plăcinte, cozonaci şi muzică. Vin pentru bucuria de a fi împreună, de a povesti şi împărtăşi. Deşi nimeni nu le-a impus sau cerut, vin îmbrăcaţi în costume populare, şi totul capătă un aer de sărbătoare nemaipomenită. Vin de dragul vremurilor de altădată. Dar şi de dragul vremurilor viitoare, dacă îi vezi pe prichindeii uimiţi şi cu­rioşi.

Un cuvânt înviat: solidaritate

Doamna Maria Peligrad mă primeşte în biroul fundaţiei, aflat în Casa cu Arcade din Sfântul Gheorghe. Este cea mai veche fundaţie româneas­că de aici, înfiinţată în urmă cu 27 de ani. Doamna Maria îmi vorbeşte cu o voce calmă, aproape şop­tită, de "veteran" care a văzut multe.
"E adevărat că în Covasna se simte o solida­ritate mai mare între români. Tradiţiile au revenit spectaculos în viaţa lor. Însă nu vă lăsaţi păcălit de străluci­rea albă a hainelor populare: aici, la noi, este o luptă. Este o luptă reală pen­tru supravieţuire. Această fundaţie s-a născut ca urmare a îngrijorării români­lor de aici, pentru pro­movarea limbii române şi pentru susţinerea profesorilor, care nu mai ştiau în ce ţară trăiesc. Obiectivele noastre sunt la fel de actuale şi astăzi, din păcate. Tot ce s-a făcut bun până acum are în spate o susţinere şi un sacrificiu din partea multor oameni. Unii au dat din timpul lor, alţii au dat bani sau sprijin concret. Au fost multe contribuţii pentru ceea ce vedeţi azi. Solidaritatea este un pas făcut cu greu."
Doamna Maria ştie ce vorbeşte. Gândindu-se că un cor ce cântă acelaşi cântec, unindu-şi vocile, este un exemplu concret de solida­ritate, a avut ideea unui festival coral. Dar nu orice fel de festival, ci aducând coruri româneşti de pretutindeni: şi din Ucraina, şi din Bul­garia, şi din Ser­bia sau Ba­sara­bia. În felul ăsta, români din ţară şi români uitaţi puteau să îşi dea mâna, să se cu­noască, să strângă vechile legături sufleteşti. Nu a fost simplu, mai ales când autorităţile locale îţi dau... 15-20 de milioane pentru un asemenea eveniment! "Din fericire, românii de pretutindeni au înţeles care este miza reală a unor astfel de întâlniri. Au venit coruri din afara ţării dar şi din Oneşti, Brăila, Piteşti, Neamţ. Nu au cerut niciun ban, au dormit la internatul liceului, au mâncat la cantină. Noi abia că am reuşit să le strângem banii de drum... Dar au fost zile magice în care alţi români ne-au ascultat durerea şi noi ne-am bucurat alături de ei."
Prin tenacitatea câtorva români, festivalul coral este anul acesta la cea de-a şasea ediţie. Poate tot din solidaritate, teatrul maghiar Tamas le-a acordat sala de spectacole, preţ de o zi, pentru acest eve­niment. În orice parte a României, un cor pe o scenă poate nu înseamnă mare lucru. Însă aici, şan­sa românilor de a se îmbrăca frumos într-o sea­ră, de a mer­ge într-o sală decentă de tea­tru, împreună cu familia şi de a as­culta o muzică pen­tru ei este o sărbă­toare, un eveniment memo­ra­bil, din a­mintirea că­ruia se vor hrăni până anul viitor. Aşa se ex­plică, cred, setea de românism din inima României şi bucuria caldă cu care este primit oricine vine aici din afara micii comunităţi locale, fie şi doar pentru a recita, într-o seară, o poezie.

O mie de tricoloruri şi o mie de icoane

Când s-a hotărât să îi ajute pe românii din Co­vasna, Mihai Tîrnăveanu din Braşov nu bănuia ce se întâmplă la faţa locului. A văzut doar o mână de români în su­fe­rinţă, în singu­rătate şi într-o lup­tă dramatică pentru a su­pra­vieţui. S-a hotărât să îi ajute cu ce poa­te, concret, mai mult decât cu un gând. Fără să vrea, s-a transfor­mat în eroul lor. Şi-a făcut o aso­ciaţie - Calea Nea­mului - şi a început să strângă donaţii într-o ac­ţiune numită Ro­mâni pentru ro­mâni. În urmă cu doi ani, el a făcut apel la nivel naţional să se strângă steaguri tri­colore pentru românii din Har­ghita şi Covas­na. Români din toată ţara au înţeles nu doar mesajul său, dar şi si­tuaţia. A strâns o mie de steaguri tricolore! A­poi, pentru că a văzut reîntoar­cerea oame­ni­lor la tradiţii, şi-a pro­pus să strângă bani pen­tru a le face cos­tu­me populare copiilor. A strâns fonduri pentru 160 de costume popu­lare pen­tru copiii cei mai săraci din Covas­na! Cu fiecare acţiune, vedea cum legă­turi ce păreau pierdute ies la suprafaţă şi creează punţi minunate. Românii de peste munţi, din Ma­ra­mureş sau Banat, dăruiau pentru românii mino­ritari la ei acasă. Legături extraordinare s-au creat între oameni, între români, ce nu se cunoşteau şi nu se întâlniseră niciodată, dar care se gândeau acum unii la alţii, se ajutau în momentele grele. Pentru ultimul 1 Decembrie, oamenii au trimis din toată ţara câte o icoană pentru românii din Covasna. Când a făcut anunţul, Mihai Tîrnăveanu s-a gândit să strângă câteva icoane pentru cei ce au rezis­tat prin credin­ţă şi în vremu­rile grele din trecut, şi în ce­le de azi. Însă darurile au ve­nit atât de mul­te, încât, la un moment dat, nu ştia unde să le mai pună. Le-a adunat cu bu­curia celui ce se află în faţa unui miracol al lui Dum­nezeu şi al oamenilor ce îşi lasă li­bere zăga­zurile inimii. Peste o mie de icoane au fost dăruite din toate colţurile Româ­niei!Aşa se face că, la Catedrala din Sfântul Gheor­ghe, de Ziua Naţio­nală, toţi românii au pri­mit câte o icoa­nă şi un tri­color. Frăţia ro­mânilor se împli­nea cu adevărat, din nou.
"Le avem acasă, ca pe nişte semne ale româ­nilor din toată ţara, care se gândesc la noi. Când ţi-e greu aici, te uiţi la ele şi ştii că cineva, dincolo de munţi, se gândeşte la tine. Contează enorm aceste ges­turi pentru noi, românii aflaţi în mino­ritate, în propria ţară. Dum­nezeu să îi binecu­vânteze pentru bunătatea lor!", îmi spune cu la­crimi în ochi o româncă din Sfântul Gheorghe.