Blestemele Castelului Martinuzzi

În "săraca" Românie sunt cam 600 de cas­tele declarate monument istoric.

Vechi de 800 de ani, noi de nici 100 de ani, simple ca nişte cazărmi, bogat ornamentate, în ruină, sau în plină splendoare, de ele şi de cei care le-au locuit se leagă multe întâmplări şi legende.
Unul dintre cele mai sumbre castele din Ro­mânia este castelul Martinuzzi, din Vinţu de Jos. Frumosul castel de odinioară, aflat în ruină de peste 200 de ani, este situat pe E 68, la 10 km de Sebeş şi 15 km de Alba Iulia. Soar­ta cumplită a celor care l-au locuit i-a făcut pe oameni să creadă că acest castel este legat cu mai multe bles­teme teribile, care aduc nefe­ricirea şi moartea prema­tură şi violentă a celor ce îl lo­cuiesc.

Blestemul "câinilor lui Dumnezeu"

Povestea castelului Martinuzzi este legată de colonizarea Vinţului de Jos (o comună în apropiere de Sebeş-Alba) de către saşi, începând cu anul 1248. Nou veniţii au bene­ficiat de apele navigabile ale Mu­reşului, de solurile fertile din lunca lui, de drumurile de pe timpul ro­manilor care erau încă practi­cabile. În câteva decenii, valorificând ceea ce le-a oferit locul, saşii au ajuns la o mare bunăstare, ceea ce le-a per­mis să ceară şi să primească de la regii maghiari, stăpânii de atunci ai Transilvaniei, privilegii pe care nici o altă comunitate rurală săsească nu le-a mai primit. Între altele, au obţinut dreptul de a ridica o mâ­năstire, slujită de călugări domini­cani, aşa-numiţii "călugări cerşe­tori", care depuseseră jurământ de sărăcie şi erau foarte activi în propagarea cuvântului bisericii catolice.
Construirea mânăstirii domi­ni­cane a început după 1300. Finan­ţarea a fost făcută prin donaţii ale locuitorilor şi prin dania consis­tentă a unei văduve bogate. Do­vezile arheologice atestă că însuşi regele Ludovic I şi regina-mamă, Elisabeta, vă­duva lui Carol Robert de Anjou, au făcut donaţii pentru construirea mânăstirii. Această implicare regală arată o dată în plus cât de importantă era comunitatea rurală săsească de la Vinţu de Jos. Prima atestare documentară a mânăstirii apare în 1362, dar probabil ea era funcţională cu câteva decenii mai înainte. Secolul al XIV-lea a fost foarte prosper pentru comunitatea de la Vinţu de Jos şi, implicit, pentru mânăstirea dominicană de aici. Declinul mânăstirii a început odată cu incursiunile turcilor dintre 1438 şi 1442, care au afectat-o grav. La asta s-a adăugat faptul că saşii au început să nu mai fie majoritari în zonă, ci să fie înlocuiţi de maghiari şi români, care nu mai erau atât de interesaţi de bunăstarea mânăstirii dominicane. Astfel s-a ajuns ca, în anul 1529, biserica să fie slujită doar de un singur călugăr, fratele Tadeu. În 1532, nobilul Nicolae Kozar de Zwd l-a alungat şi s-a instalat acolo, transformând mânăstirea în castel. Profanarea mânăstirii şi evacuarea călugărului din mânăstirea de la Vinţu de Jos i-au determinat pe dominicani, care mai erau numiţi şi "câinii lui Dumnezeu", să-i bles­teme pe cei care vor beneficia în viitor de castelul obţinut prin abuzuri, să nu aibă linişte şi să nu se poată bucura de el.

Tezaurul lui Decebal şi blestemul dacilor

Blestemata mânăstire-castel a revenit, pe rând, principelui Transilvaniei, Ştefan Mailath, apoi domnilor Ţării Româneşti, Radu de la Afu­maţi şi Radu Paisie. În 1546, castelul i-a revenit gu­vernatorului Transilvaniei, cardinalul Gheorghe Martinuzzi, un călugăr catolic paulin, fiul unui nobil croat şi al unei nobile veneţiene, al cărei nume l-a purtat. Diplomat extrem de iscusit, Martinuzzi a fost guvernator al Transilvaniei între 1541 şi 1552. În anul 1543, el a devenit foarte bogat, având o avere sporită în mare parte prin confiscarea unei comori descoperite de nişte pes­cari români. Se spune că pescarii ar fi găsit în­tâmpător tezaurul dacic al lui Decebal, pe când intrau cu luntrile din Mureş în apa Streiului. În apropierea localităţii Sântămărie-Orlea, unul dintre ei s-a aplecat să lege ambarcaţiunea de un copac prăvălit în râu şi a văzut ceva strălucind în apă. S-a scufundat şi a dat de o hrubă, năruită de rădăcinile copacilor. În hrubă, pes­carii au găsit 40.000 de galbeni, cu efigia lui Lysimach, regele Mace­doniei antice. La scurt timp, aflând despre comoara descoperită de pes­cari, cardinalul Martinuzzi a ordonat să fie confiscată, şi pescarii - arestaţi. Oamenii lui Martinuzzi i-au torturat pe pescari ca sa afle locul comorii, apoi i-au ucis. În bolta de sub Strei s-au găsit alte câteva mii de galbeni. Cu aurul descoperit, Martinuzzi a restaurat castelul de la Vinţu de Jos în stil renascentist, astfel încât în 1551, era ştearsă orice urmă care să aducă aminte că aici a fost o mânăstire. Martinuzzi a apelat la cei mai renu­miţi meşteri ai epocii pentru restau­rarea castelului, iar planurile au apar­ţinut arhitectului Domenico din Bo­logna. Castelul avea două nivele şi era apărat de ziduri de piatră de jur-împrejur, o palisadă dublă pe latura sudică şi estică şi de valuri de pământ şi şanţuri cu apă. Martinuzzi s-a ins­talat în castelul care de acum înainte îi va purta numele în anul 1551, dar nu s-a bucurat de confortul şi luxul său, pentru că blestemele s-au abătut asupra lui la numai câteva luni. Bles­temului călugărilor dominicani i s-au adăugat vechile blesteme ale dacilor şi blestemele pescarilor ucişi. Aurul dacilor era destinat luptei de eliberare de sub romani. Cei care îl foloseau în alt scop erau blestemaţi să nu se poată bucura de el nici măcar o zi, să moară în chip straniu, atât ei, cât şi familiile lor. Efectele blestemului s-au trans­mis şi asupra celor care au ajuns mai târziu în posesia unor piese din tezaurul dacic.

Lăcomia, plătită scump

În tradiţiile multor popoare, protecţia como­rilor îngropate este încredinţată unor puteri ma­lefice, care pot fi puse în acţiune prin mijlocirea unor cumplite jurăminte, care aduc nenorociri şi chiar moartea celor care nu le iau în seamă. A fost şi cazul blestemului dacic, un popor care îşi as­cundea tezaurele, protejându-le cu grele blesteme. Legendele spun că de la această comoară dacică ar fi intervenit moartea cardinalului Martinuzzi, blestemat de pescarii ucişi, la rândul lor victime ale blestemului dacilor.
Bogăţia lui Martinuzzi, măiestria lui diplo­matică, la care de curând se adăugase frumuseţea castelului din Vinţu de Jos, au atras invidia con­temporanilor. Generalul Giovanni Battista Cas­taldo l-a acuzat în faţa împăratului Ferdinand I de Habsburg, împăratul Sfântului Imperiu Roman, de trădare. Împăratul a ordonat uciderea guver­natorului. Astfel, la mijlocul lunii decembrie 1551, generalul Giovanni Battista Castaldo, îm­preună cu generalul Sforza Pallavicini, însoţiţi de o suită militară (care s-a dovedit a fi formată din bravi, teribili asasini plătiţi, originari din nordul Italiei), cer şi primesc găzduire de la guvernatorul Martinuzzi, la Vinţu de Jos. La câteva zile, în noap­tea de 16 (sau 17 sau 18, în diferite surse) decembrie 1551, pe când citea o scrisoare, Mar­tinuzzi a fost atacat şi înjunghiat pe la spate de asistentul său, Marco Aurelio Ferrari, care fusese cumpărat de Castaldo. Deşi avea aproape 70 de ani, Martinuzzi s-a luptat cu atacatorul său şi a fost răpus numai după ce au intervenit ge­neralul Palla­vicini şi asasinii lui plătiţi. Cor­pul cardina­lului a rămas neîngro­pat până la 25 februarie 1552, când a fost în­mormântat în bi­serica Sf. Mi­hail, la Karlsburg. Odi­oasa crima a zguduit Europa.
După asasi­narea lui Marti­nuzzi, Cas­taldo a rămas la castel şi a căutat cu fre­nezie co­moa­ra lui Martinuzzi (pro­babil de asta a şi uitat să-l în­groape), dar a găsit numai 2000 de galbeni, care probabil nu proveneau din te­zaurul dacic, de­oarece Castaldo a murit de moar­te naturală, în 1563.

Blestemele domneşti moldoveneşti

După moartea guvernatorului, sa­şii au dorit să recupereze castelul şi au insistat pe lângă împăratul Ferdi­nand, dar fără succes. În 1553, cas­telul a fost ocupat de oamenii cardi­nalului Andrei Bathory, principe al Transilvaniei, iar mai târziu, i-a reve­nit lui Bekes Gáspár, candidat la tronul Tran­silvaniei, lui Stefan şi Cris­tofor Bátho­ry, principi ai Tran­silvaniei, Marga­re­tei Mailath, fosta soţie a lui Andrei Ba­thory. În sfârşit, la finele secolului al XVI-lea, castelul a intrat în posesia fiscu­lui şi a devenit un fel de "Turn al Tran­silvaniei" (prin analogie cu Tur­nul Lon­drei), unde erau închise per­so­na­lităţi isto­rice importante.
În mai 1595, la ordinul princi­pelui Sigismund Bathory, a fost în­temniţat în castelul Martinuzzi, Aron Tiranul, dom­­nitorul Moldovei. Bathory a motivat întem­niţarea prin aceea că nu mai avea încredere în el, dar se pare că în primul rând voia să-i confişte averea uriaşă. Aron Vodă era fiul nelegitim al lui Ale­xandru Lăpuşneanu. El a domnit în Moldova de două ori, între septembrie 1591 - iunie 1592 şi între 18 septembrie 1592 - 24 aprilie 1595. Aron Vodă, despre care Grigore Ureche scria că era "om fără suflet şi desfrânat", cumpărase tronul Moldovei de la Poarta Otomană, cu un milion de galbeni. Sigismund a trimis la Iaşi o armată care l-a arestat, împreună cu soţia şi fiul Bogdan, i-a confiscat uriaşa avere şi l-a dus la Braşov, de aco­lo la Alba-Iulia şi apoi l-a întemniţat la Vinţu de Jos, sub pază strictă, dar cu tot confortul. Până la sfârşitul lunii, voievodul a fost otrăvit, după cum ne spune cronicarul Mi­hail Weiss din Braşov, din porunca lui Stefan Ba­thory. A fost înmormân­tat la Alba Iulia, în bise­rica ctitorită de Mihai Viteazu, dar blestemele castelului din Vinţu nu l-au lăsat să-şi găsească odihna veşnică. În 1600, după înfrângerea lui Mi­hai Viteazu la Mirăslău, nobilimea maghiară a vrut să şteargă orice urmă lăsată de marele dom­nitor român în Transil­vania. Nobilii maghiari au distrus biserica din Alba Iulia, au profanat mormântul lui Aron Vodă şi i-au împrăştiat ose­mintele. "Aşa neomenie nu au făcut nici pă­gâ­nii", îi scria Mihai Vi­teazu marelui duce al Toscanei. Legendele spun că în luna petrecută în detenţie, familia lui Aron a blestemat castelul să se spulbere, iar pe cei care vor locui în el, să nu se poată bucura de nimic în viaţă.

Blestemele continuă: Martiriul sfântului Sava Brancovici

La începutul secolului al XVII-lea, castelul a devenit proprietatea regelui maghiar Gabriel Bethlen, care îl reamenajează şi face din el cel mai valoros castel renascentist din Transilvania. Dar perioada de înflorire a castelului a fost scurtă, pen­tru că blestemele s-au abătut din nou asupra lui. În 1660, drept represalii la atacul principelui Gheorghe Rakoczi al II-lea asupra Poloniei fără acordul Porţii, armata otomană a invadat Transil­va­nia. Cu această ocazie, atacă Vinţu, ocupă cas­telul şi îi dă foc.
În anul 1680, mitropolitul ortodox al Ardea­lu­lui, Sava Brancovici, a fost în­chis în castelul de la Vinţu de Jos, îm­preună cu fratele său, căr­turarul Gheorghe Branco­vici. Timp de 3 ani, până în 1683, Sava Bran­covici a fost umilit, batjocorit şi bătut zilnic în pivniţele castelu­lui, pentru vina de a fi refuzat calvinizarea ro­mâ­nilor ortodocşi din Tran­sil­vania. Insistenţele dom­nito­rului muntean Şerban Cantacu­zino l-au determinat pe princi­pele Mihail Apaffi să-l elibe­reze. Bătrân şi bolnav, în scurt timp, Sava Brancovici a murit. În anul 1950 Sinodul Bi­sericii Ortodoxe Române l-a ca­noni­zat pe Sava Brancovici, care este prăznuit pe 24 aprilie.

Maria Terezia şi blestemele amanţilor ucişi

De castelul de la Vinţu de Jos se leagă o serie de legende în­spăi­mântătoare, ţesute în jurul Mariei Terezia, îm­părăteasa Im­pe­riului Habsbur­gic. Ele sunt plasate la jumătatea secolului XVIII-lea. Legendele spun că împărătea­sa venea la castelul din Vinţu de Jos discret, uneori deghizată, însoţită de câte un bărbat, cu care petrecea câtva timp. După ce distrac­ţia amoroasă se în­cheia, împărăteasa, ca să şteargă ur­mele slă­biciunilor ei, îşi poftea musafirul într-o cameră de la etaj. Când bărbatul ar fi ajuns în cameră, împărăteasa ar fi tras de o manetă care deschidea brusc o trapă în podeaua camerei şi bărbatul s-ar fi pră­bu­­şit până la subsol, unde era stră­puns de niş­te lănci îndreptate cu vârful în sus. În­că­perea cu lănci ar fi comunicat prin­tr-o galerie cu Mureşul şi ar fi avut o sursă de apă care ar fi condus cadavrele di­rect în râu. Sătenii care povestesc aceas­tă legen­dă mai spun că aceste omoruri cum­plite ar fi avut loc tocmai în partea caste­lului ca­re a rămas în picioare până în zi­lele noas­tre. Deşi nu există dovezi istorice că Ma­ria Terezia ar fi vizitat castelul Mar­ti­nuz­zi, iar cercetările arheologice nu au scos la iveală canale de legătură între cas­tel şi Mureş, totuşi, oamenii locului spun că în timpul furtunilor, din castel se aud urlete care ar fi ale sufletele morţilor care nu îşi găsesc liniştea.

Sic transit gloria mundi...

Acum un secol, din bijuteria arhitectu­rală de la Vinţu de Jos, mai rămăseseră doar zidurile, între care îşi ţinea porcii pro­prietarul distileriei din localitate. Nici zidurile nu au rămas prea mult în picioare, pentru că sătenii le-au demolat ca să le re­folosească la construcţia de sobe şi gar­duri. Într-o noapte senină de august, în anul 1975, castelul a fost lovit inex­plica­bil de un trăznet, care a dus la prăbuşirea majorită­ţii ziduri­lor rămase în picioare. Sătenii spun despre pră­buşirea castelului că "odată şi odată trebuia să se întâmple, fiindcă oamenii care treceau noaptea prin apropiere ve­deau lumini care jucau la gea­muri şi auzeau ţipe­te" şi că prăbuşirea castelului a fost provocată de "sufletele morţilor din castel care nu îşi găsesc liniştea". Potrivit legendelor lo­cale, ruinele castelului ar fi bântuite şi astăzi. Se spune că ele adăpostesc te­zaure secrete.
(Din anul 2010, Castelul Martinuzzi este clasat ca monument istoric.)