Lista rușinii
Dacă ajungeți în Sfântul Gheorghe, în județul Covasna, nu e cazul să mai cereți pâine în limba română, doar ca să vedeți dacă veți primi. O să primiți. Dar încercați alte întrebări și veți primi răspunsuri halucinante. De exemplu: câte obiective turistice românești sunt promovate în tot județul Covasna? Răspuns: niciunul. Toate obiectivele turistice sunt ale secuilor. Câți meșteșugari români sunt invitați la târgul local? Răspuns: niciunul. Toți meșteșugarii locali sunt secui. La câte săli de spectacole au acces românii? La niciuna. Și lista ar putea continua. E o listă lungă, veche și dureroasă a marginalizării românilor din Covasna și din Harghita, o listă a rușinii, pentru conducătorii maghiari care dețin controlul aproape total în aceste zone, dar și o listă a rușinii, pentru toți guvernanții care s-au succedat la conducerea României, în ultimii 26 de ani. Din fericire, oamenii simpli, fie români sau maghiari, își întind mâna unii altora, peste capetele pătrate și înfierbântate ale politicienilor. Pe de altă parte, încrâncenarea șovină a unor maghiari a născut solidarități emoționante pentru români.
Mesagerul românilor
Într-un bloc oarecare din Sfântul Gheorghe, înghesuită într-un apartament plin cu ziare și documente de arhivă, este redacția cotidianului Mesagerul de Covasna. Un cotidian județean, făcut de doar... doi oameni! Da! Doi oameni, care aleargă de la prima oră a dimineții și până în miez de noapte, pentru că Mesagerul nu este doar un cotidian de provincie: este nodul de legătură, platforma de comunicare zilnică între toți românii din Covasna. Maria Crețu este fondatoarea acestui ziar: "Românii de aici s-au săturat să aștepte ajutorul de la București. Ani de zile am strigat cu disperare și durere și nimeni nu ne-a auzit. Și-atunci, ce este de făcut? Să așteptăm să dispărem, încetul cu încetul? De câțiva ani, românii s-au mobilizat și am început să facem noi, prin forțe proprii, atât cât putem să facem. Nu există obiective turistice românești în Covasna și reprezentanții agențiilor de turism sunt plimbați numai pe la cele secuiești? Ei bine, ne-am strâns și am făcut o listă a obiectivelor românești ignorate, de la cetățile dacice și până la Voinești, una dintre zonele cu cea mai veche tradiție a oieritului din România. O vom face publică și o vom înainta către autorități. Nu există meșteșugari români? De câțiva ani, covăsnenii și-au scos costumele populare din lăzile de zestre, și-au coborât războaiele de țesut din poduri, s-au adunat în jurul bătrânilor, au cântat mai tare vechile colinde și doine strămoșești. Ziarul nostru i-a încurajat și i-a susținut. Nu avem de ales: facem asta sau dispărem."
Încetul cu încetul, românii au strâns rândurile. S-au întâlnit mai des, au făcut mai multe evenimente împreună, s-au legat mai tare unii de alții. Au umplut bisericile, s-au agățat cu disperare de istorie și, mai ales, de tradiții, și-au redescoperit cu bucurie rădăcinile. Dar în toată această luptă pentru supraviețuire a unei comunități, românii nu au uitat să le întindă o mână și maghiarilor. "În ziarul nostru, deși e doar în limba română, am scris mereu și despre evenimentele din comunitatea maghiară. I-am invitat pe maghiari să participe la evenimentele noastre și am văzut că unii au venit să facă mărțișoare alături de noi, sau să învețe dansuri populare. Am făcut apel și, chiar dacă nu avea decât elevi maghiari, românii au contribuit la refacerea școlii din Comandău, care a ars de curând din temelii", spune Maria Crețu.
Dincolo de politicile absurde, rezultatele nu au întârziat să apară. O româncă bolnavă de cancer avea nevoie de o intervenție medicală în străinătate. Mesagerul a făcut apel la donații pentru ea. Și, în ultima zi, a sunat și un maghiar, care ar fi vrut să ajute. Când au verificat donațiile a doua zi, au descoperit că din cei 5000 de euro strânși, 2000 erau de la maghiarul care sunase cu o zi înainte. Fata le-a mulțumit tuturor, și în lacrimile ei se rostogolea și solidaritatea dintre români și maghiari, așa cum ar trebui să fie.
Energia straielor și a colindelor vechi
Dacă în urmă cu doar câțiva ani românii s-au întors la tradiții ca la ultimul refugiu în fața abandonului și al singurătății, astăzi, tradițiile sunt o sărbătoare. Ceva miraculos s-a întâmplat pentru acești români, uitați chiar în inima României, și de la o întâlnire la alta, sunt tot mai mulți și tot mai fericiți. Și nu sunt vorbe mari: doar într-o mică localitate precum Sita Buzăului, la "Balul Costumelor Populare", într-un cămin cultural de 300 de locuri, s-au strâns luna trecută aproape 500 de români, absolut toți îmbrăcați în vechile costume tradiționale! Bucuria și emoția au fost atât de mari, încât scena a devenit prea mică: s-au dat scaunele la o parte și s-a cântat și s-a horit în mijlocul sălii, ore întregi. "E greu de explicat", mi-a spus unul dintre participanți. "Când ești în straiele vechi, ai altă energie, venită poate și din fânul pe care bătrânii l-au cosit îmbrăcați așa, din pământul muncit cândva de ei, cu iile și cămeșile purtate de noi azi. Toate zilele lor sunt prinse în țesăturile astea, și noi suntem îmbrăcați acum cu viețile lor." (La primul anunț pentru înscrieri la cursuri de dans popular au mers nu mai puțin de 200 de copii! Printre ei, și câțiva copii de maghiari.)
Odată redescoperite rădăcinile, parcă văluri s-au ridicat de pe ochii și sufletele românilor și entuziasmul lor pare de neoprit. Timp de câteva zile, peste o mie de copii au colindat în Sfântu Gheorghe, la sărbătorile de iarnă ce tocmai s-au încheiat. Au colindat pe străzi și în piața centrală și alături de părinți, înconjurați de sfinți, în Catedrală și în biserici. Dacă maghiarii au pentru evenimentele lor culturale teatrul Tamas, românii nu au niciun loc al lor unde să se poată manifesta. Dar oamenii au vrut negreșit să își practice la un loc datinile și urările vechi de sute de ani și au mers unde au fost acceptați: în sălile de sport ale școlilor. Spre rușinea autorităților maghiare, se poate și așa: colinde ascultate sub coșul de baschet, în săli neîncălzite, cu lacrimile înghețate pe obraji.
Șezătoarea călătoare
Și dacă doamna Alexandra Pintrijel-Hagiu a făcut o șezătoare în satul Zăbala, mai mult de dragul bunicilor, vestea s-a dus "pe aripi de vânt" și în alte sate, care au reînviat străvechiul obicei al satelor românești. Oamenii au chemat-o, doamna Alexandra s-a dus, și-au dat jos războaiele de țesut din poduri, și-au scos iarăși fuioarele și modelele pentru înfloriturile iilor. Așa s-a născut "Șezătoarea călătoare", la care românii vin nu doar cu lucrul, dar și cu plăcinte, cozonaci și muzică. Vin pentru bucuria de a fi împreună, de a povesti și împărtăși. Deși nimeni nu le-a impus sau cerut, vin îmbrăcați în costume populare, și totul capătă un aer de sărbătoare nemaipomenită. Vin de dragul vremurilor de altădată. Dar și de dragul vremurilor viitoare, dacă îi vezi pe prichindeii uimiți și curioși.
Un cuvânt înviat: solidaritate
Doamna Maria Peligrad mă primește în biroul fundației, aflat în Casa cu Arcade din Sfântul Gheorghe. Este cea mai veche fundație românească de aici, înființată în urmă cu 27 de ani. Doamna Maria îmi vorbește cu o voce calmă, aproape șoptită, de "veteran" care a văzut multe.
"E adevărat că în Covasna se simte o solidaritate mai mare între români. Tradițiile au revenit spectaculos în viața lor. Însă nu vă lăsați păcălit de strălucirea albă a hainelor populare: aici, la noi, este o luptă. Este o luptă reală pentru supraviețuire. Această fundație s-a născut ca urmare a îngrijorării românilor de aici, pentru promovarea limbii române și pentru susținerea profesorilor, care nu mai știau în ce țară trăiesc. Obiectivele noastre sunt la fel de actuale și astăzi, din păcate. Tot ce s-a făcut bun până acum are în spate o susținere și un sacrificiu din partea multor oameni. Unii au dat din timpul lor, alții au dat bani sau sprijin concret. Au fost multe contribuții pentru ceea ce vedeți azi. Solidaritatea este un pas făcut cu greu."
Doamna Maria știe ce vorbește. Gândindu-se că un cor ce cântă același cântec, unindu-și vocile, este un exemplu concret de solidaritate, a avut ideea unui festival coral. Dar nu orice fel de festival, ci aducând coruri românești de pretutindeni: și din Ucraina, și din Bulgaria, și din Serbia sau Basarabia. În felul ăsta, români din țară și români uitați puteau să își dea mâna, să se cunoască, să strângă vechile legături sufletești. Nu a fost simplu, mai ales când autoritățile locale îți dau... 15-20 de milioane pentru un asemenea eveniment! "Din fericire, românii de pretutindeni au înțeles care este miza reală a unor astfel de întâlniri. Au venit coruri din afara țării dar și din Onești, Brăila, Pitești, Neamț. Nu au cerut niciun ban, au dormit la internatul liceului, au mâncat la cantină. Noi abia că am reușit să le strângem banii de drum... Dar au fost zile magice în care alți români ne-au ascultat durerea și noi ne-am bucurat alături de ei."
Prin tenacitatea câtorva români, festivalul coral este anul acesta la cea de-a șasea ediție. Poate tot din solidaritate, teatrul maghiar Tamas le-a acordat sala de spectacole, preț de o zi, pentru acest eveniment. În orice parte a României, un cor pe o scenă poate nu înseamnă mare lucru. Însă aici, șansa românilor de a se îmbrăca frumos într-o seară, de a merge într-o sală decentă de teatru, împreună cu familia și de a asculta o muzică pentru ei este o sărbătoare, un eveniment memorabil, din amintirea căruia se vor hrăni până anul viitor. Așa se explică, cred, setea de românism din inima României și bucuria caldă cu care este primit oricine vine aici din afara micii comunități locale, fie și doar pentru a recita, într-o seară, o poezie.
O mie de tricoloruri și o mie de icoane
Când s-a hotărât să îi ajute pe românii din Covasna, Mihai Tîrnăveanu din Brașov nu bănuia ce se întâmplă la fața locului. A văzut doar o mână de români în suferință, în singurătate și într-o luptă dramatică pentru a supraviețui. S-a hotărât să îi ajute cu ce poate, concret, mai mult decât cu un gând. Fără să vrea, s-a transformat în eroul lor. Și-a făcut o asociație - Calea Neamului - și a început să strângă donații într-o acțiune numită Români pentru români. În urmă cu doi ani, el a făcut apel la nivel național să se strângă steaguri tricolore pentru românii din Harghita și Covasna. Români din toată țara au înțeles nu doar mesajul său, dar și situația. A strâns o mie de steaguri tricolore! Apoi, pentru că a văzut reîntoarcerea oamenilor la tradiții, și-a propus să strângă bani pentru a le face costume populare copiilor. A strâns fonduri pentru 160 de costume populare pentru copiii cei mai săraci din Covasna! Cu fiecare acțiune, vedea cum legături ce păreau pierdute ies la suprafață și creează punți minunate. Românii de peste munți, din Maramureș sau Banat, dăruiau pentru românii minoritari la ei acasă. Legături extraordinare s-au creat între oameni, între români, ce nu se cunoșteau și nu se întâlniseră niciodată, dar care se gândeau acum unii la alții, se ajutau în momentele grele. Pentru ultimul 1 Decembrie, oamenii au trimis din toată țara câte o icoană pentru românii din Covasna. Când a făcut anunțul, Mihai Tîrnăveanu s-a gândit să strângă câteva icoane pentru cei ce au rezistat prin credință și în vremurile grele din trecut, și în cele de azi. Însă darurile au venit atât de multe, încât, la un moment dat, nu știa unde să le mai pună. Le-a adunat cu bucuria celui ce se află în fața unui miracol al lui Dumnezeu și al oamenilor ce își lasă libere zăgazurile inimii. Peste o mie de icoane au fost dăruite din toate colțurile României! Așa se face că, la Catedrala din Sfântul Gheorghe, de Ziua Națională, toți românii au primit câte o icoană și un tricolor. Frăția românilor se împlinea cu adevărat, din nou.
"Le avem acasă, ca pe niște semne ale românilor din toată țara, care se gândesc la noi. Când ți-e greu aici, te uiți la ele și știi că cineva, dincolo de munți, se gândește la tine. Contează enorm aceste gesturi pentru noi, românii aflați în minoritate, în propria țară. Dumnezeu să îi binecuvânteze pentru bunătatea lor!", îmi spune cu lacrimi în ochi o româncă din Sfântul Gheorghe.