Patru barzi magnifici
Pentru muzicienii de azi, execuția unei piese din patrimoniul muzicii orale românești, ca în vremile apuse, este o mare provocare. Una din soluțiile la care pot recurge, probabil cea mai rezonabilă, este aceea de a imita, pe cât posibil mai îngrijit și inteligent, înregistrarea acesteia, produsă cu ajutorul unor muzicanți populari din deceniile anterioare. (Ceea ce înseamnă că "vremile apuse" nu trec de bariera unui secol, pentru că înregistrările sonore accesibile publicului au apărut abia prin anii 20.) Primul rezultat va fi copia sonoră, mai mult sau mai puțin fidelă a piesei. Dar dacă muzicienii izbutesc să se instaleze în stilul ei "arhaizant" și, în timpul interpretării, să intervină cu unele contribuții personale potrivite, se poate spune că ei și-au însușit-o, au transformat-o într-o muzică vie și credibilă, au făcut-o să renască.
Iată ce a încercat să facă grupul vocal-instrumental Trei Parale, condus de Florin Iordan, în concertul pe care l-a susținut în 23 noiembrie în "Sufrageria regală" a Palatului, concert susținut în cadrul celei de-a unsprezecea ediții a Festivalului de muzică veche București (Bucharest Early Music Festival, 1-28 noiembrie 2016). Concertul, cu titlul "Balade vitejești și alte cântari", a inclus în program: Cântarea lui Brâncoveanu, Chira Chiralina, Novac, Mihu Haiducul, Ciobanul care și-a pierdut oile. Cântările epice sunt cunoscute în lumea "savantă" ca balade, dar numite de popor cântece bătrânești. Cele mai vechi și mai prețioase datează din anii '50 și i se datorează folcloristului Alexandru Amzulescu, care le-a cules de la Marin Căleață din Celei, Olt, și Alexandru Cercel din Câmpulung Muscel; iar cele mai recente, din 1991, au fost imprimate de la alți doi muzicanți populari, bătrâni și neclintit conservatori: Nicolae Neacșu din Clejani, Giurgiu, și Gică Diricel din Dobrotești, Teleorman. Patru barzi magnifici, vrednici urmași ai truverilor din Evul Mediu românesc. În toate cazurile, muzica este minunată, iar versurile - basme în amestec cu fapte eroice din trecutul istoric, transfigurate și păstrate în memoria colectivă - sunt antologice. Cu moartea acestor țărani (ultimul s-a stins în 2015) și a altora aidoma lor, baladele românești au pierit pentru vecie.
Un altfel de patriotism
Puțină lume își poate imagina cât de dificilă este execuția cântărilor bătrânești, pentru niște muzicieni crescuți în cultura urbană a momentului. Pentru vocalistul Daniel Pop, de profesie învățător, a fost cu deosebire greu să imite timbrul aspru și viguros al țăranilor, să gestioneze curgerea melodiilor, libere ritmic, dar așezate pe suportul unui acompaniament ferm și, mai ales, să execute convingător recitativul epic parlato - o vorbire ușor melodizată la care se ajunge cu strădanie și rafinament artistic. (Diverși imitatori nefericiți au transformat-o, pe scenele eternei Cântări a României, fie într-o recitare școlărească insipidă, fie într-o declamare senzitiv-suavă.) Pentru violonistul Mihai Balabaș - singurul cu studii muzicale academice - trebuie să fi fost complicat să-și asprească sunetul, rezistând tentației de a-l rotunji, așa cum s-a deprins în conservator; trebuie să-l fi incomodat de asemeni și alunecarea deliberată a arcușului, când spre limbă, când spre căluș, pentru a sugera gâjâitul cântărilor de caval; în fine, trebuie să se fi ostenit destul ca să imagineze scurte "floricele" în finalurile de fraze melodice, în felul lăutarilor rurali. În aparență, basistul, care mânuia de fapt un fel de violoncel plat, manufacturat de un sătean (pe care lăutarii îl numesc bas micuț), a avut sarcina cea mai ușoară; dar în grija lui stătea regularitatea pulsației din acompaniament și coordonarea ansamblului. Cea mai grea misiune i-a revenit însă conducătorului formației, Florin Iordan - sociolog și muzeograf la Muzeul Țăranului, fără studii muzicale academice, întocmai ca vocalistul și basistul! - care a susținut miezul armonic și a supravegheat coerența și acuratețea întregii execuții. El este cel care și-a asumat, de altfel, informarea pregătitoare, întreprinsă cu un profesionalism remarcabil. El a vegheat, de asemeni, ca, în timpul repetițiilor pentru concert, grupul să nu intre în derapaj stilistic. În fine, tot el a ales melodiile de joc ce au încheiat, după cuviință, fiecare cântare bătrânească (executând chiar, ca cobzar sau ca cimpoier-solist, o parte dintre ele), melodii pe care le-a recoltat din volumele secolului XIX, dar și din discurile de încredere, publicate de-a lungul deceniilor de Electrecord, de Fundația Al. Tzigara Samuraș & Muzeul Țăranului (în colecția "Ethnophonie") sau de Institutul de folclor din București. Într-un cuvânt, interpretarea ansamblului a fost bine documentată istoric.
Patru muzicieni amatori, tineri și de ispravă, care binemerită toată cinstirea: Florin Iordan (cobză, cimpoi, voce), Daniel Pop (voce, fluiere), Mihai Balabaș (vioară) și George Ștefan Kudor (țambal și bas micuț). Ei lucrează și cântă cu plăcere, dar și cu credința că muzica lor "de trei parale" are sens, pentru că este o parte integrantă, dar pe nedrept ignorată a identității sonore a românilor. Concertează împreună de vreo zece ani, din ce în ce mai bine și cu programe progresiv mai curajoase și interesante. Sălile în care evoluează sunt întotdeauna pline ochi de intelectuali de toate vârstele, dar în majoritate tineri. Niște tineri aparte, de altfel, care își iubesc țara și trecutul ei, într-un chip care n-are nimic a face cu dragostea sforăitoare și găunoasă a naționaliștilor puriști, atât de bine ilustrată de muzica ansamblurilor folclorice. De fapt, motivele atașamentului lor constant pentru muzica arhaizantă a ansamblului Trei parale ar merita atenția sociologilor și etnologilor. În acest atașament, aceștia ar putea să descifreze o schimbare în mentalitatea noilor generații de români, un alt mod de a concepe patriotismul și un alt fel de creații prin care vor să îl exprime simbolic.
SPERANȚA RĂDULESCU