CIOLAC GEORGE NESS - "Mă consider un om foarte, foarte bogat"

Mari lăutari

"S-a întâmplat la Viena, unde străbunicul cânta la invitația împăratului. Ce să vezi? La un moment dat, în mijlocul concertului, s-au stins brusc toate luminile. S-a făcut liniște, și singurul instrument care se auzea era vioara lui Cristache Ciolac. Ca să nu intre lumea în panică, a început să impro­vi­zeze, să imite păsările la vioară, și oamenii au cre­zut că toată întâmplarea face parte din spectacol, a fost mare succes. Așa a apărut «Ciocârlia» și, tot de la el, «Sârba-n căruță» și «Hora Staccato», pu­să pe note de Grigoraș Dinicu. Când îmi povestea toate astea bunicu', eu credeam că-s invenții, aberații. Dar nu erau".

Din fotografia ștearsă de timp, mă privește mândru un bărbat, cu o mustață întoarsă în sus și cu un pumn de medalii prinse la rever. Este Cris­tache Ciolac, cel mai celebru lăutar bucureștean al începu­tului secolului XX, preferatul lui George Enescu. Pe scaun, în fața mea, stă strănepotul lui Cristache, tot un bărbat masiv, la rândul său lăutar de clasă. George Ciolac, cu nume de scenă "George Ness", a cântat ală­­turi de nume mari ale muzicii lă­u­tărești, cu Gheor­ghe Lambru, cu Gheorghe Zamfir, cu Johnny Răducanu și continuă să facă spectacol muzical la țambalul la care bate cu câte șase ciocănele sau legat la ochi.

Băiatul cu șase mame

"Am avut o copilărie foarte fastuoasă, din cau­ză că am avut șase mame, nu una singură. Pe mine m-au crescut bunicii și ei aveau cinci fete. Ce să vă zic, nu știu cum s-au făcut lucrurile atunci, dar în acte mama mea e trecută ca sora mea. De la șase zile, bunica m-a înfiat și ea a fost mama mea. Eram răsfățat ca singurul băiat din casă și nu mi-a lipsit nimic. Nimic în afară de mamă și de tată, părinții cei adevărați, de asta am eu o repulsie față de fa­miliile dezbinate, care-și lasă copiii pe unde apucă. Și d-aia îmi dau lăcrimile când îi văd pe copiii ăia de cerșesc pe stradă".

- Ați crescut într-o familie de lăutari?

- Din tată-n fiu, lăutari din București. Tata adevă­rat era Sile Juben, pe nu­mele lui Vasile a lu' Nae Moșu, cânta cu acor­deo­nu' și cu contrabasu'. Po­recla-i vine pentru că era din Dudești, și acolo ți­ga­nii ieșeau mereu îm­bră­cați la patru ace, ca la paradă, se mândreau cu pantofii, care ce pantaloni noi și-au mai luat. Am avut o relație așa, mai subtilă cu el, pentru că mama nu mă prea lăsa să-l văd. A murit de tânăr. A intrat cineva peste el în casă și...Vreo două sute și ceva de împun­sături au fost. Mă rog, Dum­nezeu să-l ierte. Pe bunicu care m-a crescut, tatăl ma­mei, tot Cristache Ciolac îl chema, cânta cu acor­deonu' la restaurantul Unirea, la Sfânta Vineri. Cânta café concert, lăutărească, romanțe. Acum, dacă vrei să mergi la un restaurant să as­culți așa ceva, greu găsești, au mai ră­mas puțini care știu să cânte. Bu­nicu' era un om cult, citea mult. Nu era un țigan lăutar care a învățat pe prispa casei și cu care n-ai ce discuta. Nu zic că era Nos­tradamus sau clarvăzător, da' ne zicea de pe atunci lucruri care s-au adeverit. Un lăutar care a știut să-și susțină familia în limita bunului simț. Nici cu avere, nici sărac. Vă dați seama, să crești cinci fete, pe atunci îți trebuia zestre la nuntă, n-a fost ușor. Îmi amintesc cum îmi spunea tot felul de povești, să mă instruiască pentru mai târziu. Din păcate a murit în '77, când eu aveam opt ani.

- În ce cartier ați crescut? Care erau bucuriile copilăriei?

- Lizeanu - Tei, pe stra­da Pârgari. Acolo, pe colț cu Niceta, locuiau singu­rele două familii de ți­gani din zonă, amân­două de lăutari. Am avut prieteni adevărați, n-am râs niciodată unii de alții, că ăla e țigan, ăla e țăran, ăla-i român, nu era ura asta de rasă de azi. Mân­cam unii la alții, dor­meam unii la alții, intram fără să batem la ușă, ca la noi acasă. O copilărie ba­zată pe prietenie. Visul meu din copilărie era să mă fac fotbalist, nici­decum lăutar. Stăteam la un kilometru jumătate de sta­dio­nul Dinamo, mer­geam pe jos și săream gar­dul să-i ve­dem pe Țăl­nar, pe Cornel Dinu, Lu­ces­cu, Che­ran, Dudu Geor­­gescu. Stadionul era arhiplin, stă­teau oamenii pe scări, ce fotbal se juca! Am jucat și eu la o echipă de juniori, am dat gol în primul meci, dar, când a venit antrenorul acasă să mă le­gi­­timeze, nu m-a lă­sat mamaie. La noi, la lă­u­tari, era impresia asta gre­șită că fotbaliștii-s va­ga­bonzi. De atunci am pus baza pe acest instrument, pe țambal.

Mogâldeața de sub țambal

- Cum ați ajuns la el?

- Stați să vă spun cum a fost. Aveam 4-5 ani, țin minte așa, vag, și am mers în casa lui Toni Ior­dache, că el a fost și nașul meu, el m-a botezat. Ma­ma mea și cu soția lui, Coca, erau su­rori. Și Toni și Coca aveau un băiat, Leonard, vărul meu. Când mergeam pe la ei, el cânta la țambal. Eu nu mai auzisem până atunci, nu știam. "Băi, ce sunet e ăsta așa plăcut? Zici că-i pian". Într-o zi m-am așe­zat acolo lângă țambal, să ascult, și m-a luat somnu'. M-am culcat sub instrument, de dragu' lui, vă rog să mă cre­deți. Nu mă mai găseau, m-au căutat prin toată casa, eram o mogâldeață sub țambal, nu mă ve­deam. Într-un final, m-au găsit și m-au lăsat și pe mine să zdrăngăn cu ciocănelele-n țambal, fără să știu că am să devin țimbalist. După ce-a murit bunicu', bunica s-a descurcat cum a putut, săraca, aveam niște camere din paiantă în spatele curții, și le închiria unor lingurari din piață. Așa m-a crescut, și cu ajutorul mamei mele, care a lucrat ca ospătar, șef de sală, și al soțului ei. Și tot bunica mi-a cum­părat țambalul, care costa o avere, cât o mașină. Mi l-a luat ca să mă țină departe de rele, de un anturaj urât. Mai încolo de noi, spre Lizeanu, trăiau mulți țigani cocalari, d-ăia de făceau lucruri urâte și bu­nica știa că un copil fără tată, nesupravegheat, ar putea ușor intra sub influența lor. Da' mie-mi plă­cea muzica. Noaptea, pe la 11-11.30, când se o­preau tramvaiele, venea ecoul de la nunți, plo­coa­ne, botezuri, unde se cânta. Bunica, cum auzea mu­zica, venea la mine-n cameră, da' eu eram deja ple­cat, ieșit pe geam, ca să nu trec prin camera dânsei. Mă luam după dâra muzicii și mergem să ascult. Une­ori, cântau Leo­nard sau nașu' To­ni și știam că am sus­ținere, are cine să mă adu­că acasă. Da' une­ori, erau alții și, când se ter­mina, stăteam și aș­tep­tam. Eu, copil, să trec noaptea singur, pe în­tu­neric, că erau stinse luminile, pe lângă Cimi­tirul Reîn­vie­rea, vă dați seama... Și cine venea să mă ia? Mama venea și mă ducea acasă, Dumnezeu s-o ierte!

- Cum ați învățat meseria, care au fost primele cântări?

- La doi pași de mine, locuia marele vio­lonist Cleante Bârneață, zis Ciorope. Eram pri­eten cu Marian, fiul său, îmi luam țambalu' și mă mutam la ei acasă și studiam împreună de di­mineață până seara. La 12 ani, m-a luat Cio­rope cu el să cânt la un plocon, la noi în țigănie. Aia a fost prima mea leafă. 200 de lei. Îmi mai arătase el cum să cânt, mă bucuram că sunt cu el, dacă eram cu alții, poate mi-era frică să cânt. De acum, gata, deja luasem gustu' la bani, mai vedeam și fete frumoase pe acolo, începuse să-mi placă. Când a fost să cânt la prima nuntă, bunica nu m-a lăsat "Georgică, ești prea mic..." I-am rupt gardu' tre­când țambalu' pes­te el. Era greu țambalu', 80 de kile, 100 cu picioare cu tot. M-am dus zilele trecute la spital, m-au în­trebat ăia: "Domne, ce profesie ați avut, halterofil, prestator servicii?". Uite așa am coloana. Cât am cărat la țambal, cât mă rugam de șoferi să mă ia, uneori dădeam bani în plus față de ce câștigam. Odată am stat de la cinci di­mineață la ora unu să găsesc un șofer să mă ia. Dacă le spui asta copiilor de azi, care au apărut ca ciu­percile după ploaie în muzică și au tot ce le trebuie, se uită așa, la tine. Ce spune ăsta aici, basme, povești nemuritoare? Da' toate greutățile astea erau fru­moase, dădeau farmec vieții, mă simt un om fericit și împlinit și pentru că am trecut prin ele.

Tatăl pe care nu l-a avut niciodată: TONI IORDACHE

- Să vorbim și de Toni Iordache. Cum era să fii nepotul și finul unui muzician așa de mare și de vestit?

- Am avut norocul să cresc ocrotit de acest om, care, chiar dacă nu era rudă de sânge cu mine, a fost tatăl pe care nu l-am avut niciodată. Un idol pe care-l iubeam și simțeam că mă iubește și el. Vă dați seama, la vârsta aia, ce însemna el pentru mine, ce nevoie aveam de un sfat, de un astfel de om. El m-a îndrumat spre calea cea bună, să îmi fac familia mea, casa mea, aragazul meu, și el mi-a arătat muzica. Eram fericit în casa lui, avea de toate. Când eram mic, stătea în Berceni, mai târziu s-a mutat în centru, la Sfântu Gheorghe. El era mai mereu plecat prin turnee, vărul Leonard, și el, pe la evenimente, dar rămânea acasă țambalul la care stu­diam ce-mi mai arătau ei printre picături. Une­ori, Leonard mă lua cu el la evenimente, stăteam lângă el și furam meseria, îi mulțumesc că m-a ajutat să-mi câștig acum o pâine și să fiu un lăutar onorabil. Când eram mic, nașu Toni îmi dădea, acolo, 50-100 de lei, și zicea: "Ia tă­ticule și bate aici, cu degetele, pe tăblia patului sau pe scaun." Eu nu înțelegeam ce vrea, mă bucu­ram și îmi luam un suc cu banii ăia, o înghețată. Mi-a dat mie Dum­nezeu viteza a șap­tea la țambal, dar poate de acolo am stilul meu de acum, sunt tare-n cio­că­nel, de la bă­tu­tul acela pe tăblia patu­lui.

- Toni Iordache este unanim recunoscut ca un gigant al lăutarilor, Pe scenă uluia prin e­ner­gie, prin viteza in­ter­pretării. Cum era ca om?

- Când se așeza la țambal, devenea alt om. Se transfigura. Mi-a po­ves­tit odată că au venit japonezii la el să vadă dacă nu are curent elec­tric în țambal, nu le ve­nea să creadă cum bate. Altfel, era liniștit, mo­­­dest, un om care im­pu­nea imediat respect prin fe­­lul de a vorbi. Știa fran­ceză la perfecție, se descurca în engleză și în japoneză. Eu îl știam de nașu' Toni, nu-l prea vă­zu­sem cântând, era mult ple­cat din țară, și când am mers cu el la o nuntă, pe Du­dești, efectiv a rupt țambalul în două. De la el am învățat să nu fii cu nasu' pe sus, să respecți și pe cei mai buni, și pe cei de nivel de jos.

- Când v-ați afirmat ca profesionist?

- De pe la 13-14 ani am cântat în ansamblu' UTC-ului, timp de vreo 20 de ani. Eram niște copii drăcoși care cântam, zic eu, mai bine ca celebru' an­samblu Ciocârlia. Primul restaurant adevărat în care am cân­tat a fost Jariștea. M-a sunat să mă invite nea Vasile Năsturică, Dumnezeu să-l ierte! Zic: "Vin, nea Vasile, da' cine a cântat acolo înainte la țam­bal?"." Ion Miu". "A, hai domne', că nu vin". Eram co­pil, da aveam mintea coaptă, mă gândeam cum să merg eu, un mucos, să cânt după un așa țimbalist? M-a convins după 2-3 zile, cu condiția să-mi arate zi de zi câte o piesă de café concert. E greu să cânți în formulă de trei, vioară, țambal, acordeon. Pe­rioa­da aceea cred că a fost cea în care am cântat eu cel mai bine. De opt ani în­coa­ce, viața mea s-a schimbat, a ajuns la un alt nivel, de când sunt șef de formație la Hanul Vo­ie­vo­zilor. Facem un show pe care unii îl percep ca...circ, e o nebunie, dar oamenii lasă fur­culițele din mâini, scot nasurile din farfurii și cântă cu noi, aplaudă, participă. Trebuie să le oferi ceva nou, altfel, oricât de bine am cânta noi, ar mânca, ar vorbi sau s-ar duce la Operetă să asculte liniștiți.

Fata din patiserie

Vreo zece ani, între 1995-2005, George Ciolac a renunțat la țambal. Muzica lăutărească nu mai era la putere, n-o mai cerea nimeni. Se trăsese linie. Venise vremea manelelor. Ca să pună o pâine pe masa co­pii­lor a făcut taximetrie ilegal, l-a prins poliția, i-a dat drumu', și n-a mai făcut. Uitat de oameni, de pri­e­tenii pe care îi ajutase, și-a găsit salvarea și sprijinul în so­ția sa. "Vali este lumina și puterea mea. Ne-am căsă­torit la 17 ani. A fost dra­goste la prima vedere. Am văzut-o într-o patiserie la Sfânta Vineri, era cu o pri­etenă de-a ei și vor­beau așa, mai vulgar. M-am întors și am văzut o fată frumoasă, cu siluetă de că­pri­oară. Nu-i ți­gancă, e româncă. Suntem de 31 de ani îm­pre­ună, și avem trei copii".

- Cum ați revenit la țambal?

- M-a luat prietenul meu, Costel Nichita, la Or­ches­tra Națională condusă de maestru' Gheor­ghe Zam­fir. Nu-mi imaginam că va fi atât de greu să re­vin la țambal. Nu se mai înțelegea stânga cu dreap­ta. "Mă, ce e asta, nu mai știu să cânt?". Și am luat țam­­balu' la studiat, n-am studiat în viața mea ca a­tunci. Aveam un sentiment de bucurie și de trac, ca în co­pilărie, înainte de un spectacol la Casa Pio­nie­rilor. Trebuia să dau ce am mai bun în fața ma­estrului Zamfir. Acest om inspiră ceva. Îți dă sentimentul ăsta unic în viață că ai șansa să colaborezi cu un titan al muzicii.

- Și străbunicul dvs. a fost un titan, cel mai mare lăutar interbelic. Ce s-a întâmplat după ce a cântat "Ciorcârlia" la palatul imperial?

- A murit ca un țigan sărac, vai de el. Fusese bo­gat, avea case, vile. Și s-a dus Jenica, fata lui, la Pa­ris, și a pierdut totul la ruletă. Măcar cu o cameră de la o vilă să ne fi ales și noi. Dar știți ceva? Eu mă con­sider un om foarte foarte foarte bogat. Datorită so­ți­ei și copiilor mei și datorită țambalului, prin care pot să transmit oamenilor nebunia asta frumoasă a mea.