MĂRIUCA VERDEȘ - "Dumnedzău ne deie bine și pă anu care zine!"

Interpretă de muzică tradițională din Maramureș

"Lăudăm pe Iisus!". "Lăudat fie în veci, amin!", răspunde Măriuca și râde, iar dimineața geroasă se încălzește brusc. Cu zadiile dungate în roșu și negru, cu guba albă și năframa colorată, calcă lin, cumpănind desaga mare, de pănură, pe care o cară pe umăr, pășind cu grijă prin zăpada ce scârțâie parcă a bucurie sub pașii ei. În desaga ei găsești un fluier, o tilincă, gheme de lână colorată, un fus cu țingalău și un album de fotografii cu portul vechi din Ma­ra­mu­reș. Măriuca vrea să-i convingă pe copiii din satele de pe Iza și Mara că au mai multe de câș­tigat învățând cum se horea și se juca altădată, decât să stea cu ochii în tabletele trimise de părinții plecați să muncească în străinătate. Cu ea, cu Măriuca Verdeș, sufletul Maramureșului istoric se regăsește, curat și mândru, ca odinioară!

"Mama când m-o legănat..."

- Măriucă, tu zici mereu că te-ai trezit pe lume horind. Ce amintiri legate de cântec ai din co­pi­lăria ta?

- Am o imagine de pe la patru ani: eram în casa mamei din Desești, satul în care m-am născut și am crescut, urcată pe o masă. Cântam cu un cocean de porumb în mână, în chip de microfon, privindu-mă în geamul unei icoane vechi, de sticlă, așezată dea­supra mesei, că altă oglindă nu aveam. Mama are un glas foarte frumos și îmi cânta mereu, iar eu în­vățam horile îngânând-o pe ea. Mi-a spus că la doi ani și nouă luni am cântat singură un cântec, de la început și până la sfârșit - "Mama când m-o legă­nat". Eu eram singura ei fată, între alți patru băieți, și își dorea altă soartă pentru mine, decât să rămân în sat, ca ea. Mama ar fi vrut să se facă artistă la oraș, a participat chiar și la preselecția pentru con­cursul "Floarea din grădină", a cântat pentru puțin timp cu ansamblul "Mara" din Sighet, dar părinții n-au lăsat-o să meargă mai departe, considerând că asta era o meserie de rușine și că drumul de artist nu e întotdeauna unul curat. Mai apoi, dorul acesta neîmplinit al ei mi l-a transmis mie. Toate horile le știu de la mama, de la bunica, de la mătușa (sora gea­mănă a mamei), de la unchiul (fratele lor), că noi am fost o familie de horitori, iar când ne adu­nam, fiecare încerca să arate că știe mai bine decât ceilalți a hori.

- Când ai urcat prima oară pe scenă?

- La patru ani și jumătate, am apărut pe scena căminului cultural din Desești, apoi, la cinci m-a dus mama la școala de artă din Sighetul Marmației și nu s-a lăsat până nu am fost primită, pentru că eram prea mică, nu aveam vârsta necesară. Și mă căra biata mama vară-iarnă din Desești la Sighet. Își lăsa tot lucrul acasă, și vacile, și porcii, și pruncii (mai am patru frați), ca să mă ducă la oraș, la școala populară de artă. Dar eu aveam repertoriul meu, am crescut în casă cu cântecul mereu aproape, aveam și portul vechi nealterat, așa că după câteva luni de școală, am început deja să particip la diferite con­cursuri de muzică populară: deja, la șase ani, obți­neam primele premii. La zece ani, mama m-a trimis de-acasă să învăț carte la Baia Ma­re, la Liceul de Muzică, la îndem­nul doamnei Angela Buciu, marea doamnă a folclorului maramureșean, care m-o auzit cântând. Și, Doamne, rău mi-a părut de satul meu, că îmi doream și eu să horesc, dar nu ca la carte, ci cum îmi venea mie. Așa că de câte ori plecam de acasă la școală, tare mai zghieram (zbieram, plân­geam)! M-am adaptat greu în Baia, la viața de oraș. Râdeau colegele de mine că nu vorbeam domnește, ci tot țărănește, că hainele mele uscate pe sobă, aca­să, de mama, miroseau a fum, iar ele, fetele de la oraș, miroseau a parfum. O bună bucată de vreme, eu nici nu prea înțelegeam ce vorbeau profesorii, obișnuită fiind cu graiul nostru arhaic, că la cană, noi îi zicem "finge", la porumb îi zicem "mălai", iar la fasole, noi îi zicem "mazăre". Și nu era simplu să fac față răutăților colegilor, iar uneori îmi era atât de greu, că îmi găseam refugiul doar în credință. Alți copii mergeau în pauze, vorbeau și râdeau, iar eu stăteam cu Biblia pe genunchi, pe care mi-o băgase mama în straiță, plângeam și citeam și mă rugam să mă lumineze Dumnezeu, să-mi dea putere să mă descurc într-o lume pe care eu nu o înțele­geam. Un bun profesor, d-l Baciu, Dumnezeu să-l ier­te, a înțeles că mă simțeam singură și mi-a rea­min­tit că valorile pe care eu le aveam de acasă îs cele adevărate și bune. Așa, pas cu pas, am prins curaj, am ajuns și mai sus și am zis că asta o să fac, o să horesc toată viața mea. Am fost premiată la mai multe concursuri și festivaluri de interpretare, iar în 2005, o confirmare importantă a venit prin premiul obținut la concursul din cadrul emisiunii "Tezaur folcloric", a regretatei Marioara Murărescu (dânsa mi-a ales numele de Măriuca Verdeș, pentru că pe mine mă cheamă Verdeș Măriuca Ionița Tudorița - iar acum, măritată fiind, am luat și numele "Ne­meș", după bărbat). Ș-apoi, m-o ajutat Dumnezeu și am terminat liceul de muzică și m-am gândit că ar trebui să merg mai departe, să fac o fa­cul­tate, deși multă lume nu a crezut că o să intru, tocmai pentru că mă vedeau o țărancă. Am fost admisă la Aca­de­mia de Muzică din Bucu­rești, la Facultatea de Pedagogie Muzicală.

"Inima mea nu o vrut la oraș"

- Te-ai împrietenit ușor cu orașul? Ma­jo­ri­tatea transilvănenilor zic că Bucureștiul e un iad...

- Patru ani am stat în București, pierdută în hăr­mălaia lui. Nici mân­­carea nu avea gust și nici apa nu era bună, lucru care pe mine m-a speriat dintru început, ca să nu mai spun că era un loc în care eu mă simțeam neimportantă. Și m-a speriat mai cu seamă faptul că oamenii, indiferent în ce domeniu lucrau, erau în stare să se muște ca lupii între ei, să facă lucruri josnice, ca să aibă, fiecare, o bucată de pâine mai mare și mai albă ca celălalt. Și-atunci, mi-am zis: "Doamne, fereș­te-mă, eu trebuie să mă întorc acasă, că acolo am bugăt pită și nu trebuie să iau pita nimănui, ca aici!". Oricum, și după vacanțele studențești, de fiecare dată plecam tot zghierând de-acasă și mă întorceam la București tot cu lacrimile înnodate în bărbie. Și am zis că dacă inima mea nu vrea la oraș, înseamnă că nu mi se potrivește, că trebuie să îmi ascult inima și să mă întorc acasă, în Maramureșul meu, de care-mi era atâta de dor!

Fecior frumos, de neam vechi

- Ei, dar te-a chemat și dragostea înapoi...

- Drept îi! Mai demult, pe când eram fată, am "făcut" și eu în noaptea de Bobotează ca să-mi aflu ursitul, și o ieșit că "a meu a si (fi) bun ca pita!" Și așa l-am găsit: bun ca pita! În ultimul an de stu­denție din București, am cunoscut, în trenul de Si­ghet, un fecior frumos, dintr-un neam vechi, de nemeși, din Călinești, student la Drept pe atunci. Am po­ves­tit împreună, i-am spus că eu gândesc să înturnez acasă după ce termin, iar el mi-a spus că gândește într-un fel cu mine. Și, dintr-o poveste pe un culoar de tren, am ajuns să ne prindem dragi, și apoi m-a cerut de nevastă și m-a adus noră în casă, la el în sat, la Călinești. Dar să știți că și eu mi-am dorit! Că doară când am văzut eu ce feciori îs pe la Bucu­rești, am zis: "Doamne, mie îmi trebă așa un bărbat care să știe măcar a crepa lemne! Că ăștia care-și poartă pantalonii până-n gerunți (genunchi) și se mută di pă un scaun pă altul nu-s potriviți pântru mine! Trebuie să știe găzdălui (să țină gospodăria), că altfel nu se poate!" Mie așa mi-o plăcut, să găz­dă­luim, să știm toate rosturile vieții la țară, cu casă, animale, fân, cu de toate! Când o vândut mama oile, că o avut alte nevoi, eu eram cocoană (până-n șap­te ani), dar tare supărată am fost: "Di ce-o vândut mama oile?!"... Nu știu cum să explic, dar e ceva în interiorul meu care-mi spune că astea-s tiparele vieții noastre și de ele trebuie să mă țin, că asta e tăria noastră, a omului sim­plu de la țară, dar puternic prin apropierea lui de na­tură și de Dumnezeu, de toa­tă Creația Sa. Și am gă­sit că pot să fac lucruri cu mult mai importante pen­tru folclorul maramu­re­șean stând acasă, în sat, de­­cât la oraș. Așa am gân­dit, și drept urmare, am venit aca­să și m-am mă­ritat. Vaaai, ce-a mai zghie­rat biata mama: "Că te măriți în Călineeești, că te faci din artistă țărancă și n-a mai auzi nime în veci de tineee!". "D-apăi, ma­mă", i-am zâs, "nici nu-mi pa­să! Pântru mine, viața asta de vedetă nu însemnează ni­mic!" Așa mă vedeam eu, făcând niște sacrificii peste limita omenească, stând în București, ca să ajung cunoscută, cântând la nunți, și să ajung pe o pagină de ziar, pe care cineva să citească astăzi și mâine să facă foc cu el. Mai mult gust are viața mea aici, în Călinești, unde duc viața care-mi place, cu bărbatul pe care-l iubesc, cu pruncul nostru de doi ani și jumătate, Emanuel, în casa noastră mică, la care încă mai construim, dar unde suntem fericiți.

Școala Rădăcinilor Străbune

- E interesant că școala și traiul la oraș nu ți-au scos din minte aceste cadre ale vieții din sat, așa cum se întâmplă, de obicei. Nu ți-ai dorit să rămâi la București, să devii și tu o "doamnă a folclorului nostru"?

- Eu tot timpul am zis că sunt niște rădăcini înlăuntrul nostru, prin care moșii și strămoșii noștri ne vorbesc și nu ne lasă, ne cer să ne întoarcem la ce-i mai bun în noi, la ce ne-au lăsat ei. Gândind așa, am înființat o asociație, "Călineștenii Țării Ma­ramureșului", iar în cadrul acestei asociații am făcut o școală, pe care am numit-o "Școala Rădă­cinilor Străbune", cu secții în care să se învețe exact acele meșteșuguri care țin de viață într-o gospodărie tradițională de la noi: cusut pe pânză și împletituri, cioplit în lemn, pictat pe sticlă, horit și jucat. Am început să ne întâlnim și să repetăm pentru diferite datini și obiceiuri pe care voiam să le reînviem în sat, vreo 60-70 de suflete, și copii, și femei, și bărbați, ba și bătrâni cărora le era drag când vedeau că vrem să refacem rânduiala de odinioară. Și lucrurile mergeau bine, dar mă apăsa gândul că în grup erau femei care plecau la muncă în străinătate și nu mă puteam baza pe ele. Atunci m-am gândit că trebuie să găsesc eu soluții ca să le fac să rămână acasă, și prima reacție a fost să sun la președinta UNESCO pe Europa. Și i-am vorbit oarecum cu patimă și revoltată despre faptul că nu avem suficiente soluții ca să salvăm ceea ce se mai poate salva din tradiția Maramureșului. Că ar trebui să-i repornim pe oameni pe meșteșug și pe rânduiala de-altădată și, dacă binevoiesc dumnealor, să vină în Maramureș, la noi, la Călinești, să vadă ce avem aici. Și au venit 15 persoane. O delegație de la UNESCO. Era de Paști, în 2015. Ne-au acordat gi­rul lor și așa s-a înființat asociația, în cadrul Fede­rației Europene a Asociațiilor, Centrelor și Clu­burilor pentru UNESCO.

"Osâmbritu'" și "Strigatu'"

- Și s-au schimbat lucrurile înspre bine? Se bucură satul de ce-ai fă­cut?

- D-apăi, cum nu? E mai multă viață, și oa­me­nii parcă râd cu tot chipul când se întâlnesc pe uliță! Multe din ros­tu­rile și obiceiurile noastre au reînviat. Oamenilor le e drag să vadă că ne ți­nem de treabă, iar mie mi-e drag să văd că prun­cii prind drag de cântec și joc. Nu mai departe de sărbătoarea Crăciunului, feciorii din Călinești s-au adunat în mai multe cete, și toți voiau să meargă a colinda. M-am uitat cât de bine horesc și cât su­flet puneau în strigături, și cu câtă bucurie au um­blat pe la toate casele, ca să le colinde și să le ho­rească, să facă și-un joc cu ceteraș, așa cum îi obiceiul. Apoi, duminică de duminică, facem jocul la șură, așa cum era și mai demult. Unul din gospodarii satului ne-a oferit găzduire la șura lui, anume ca să facem jocul, și chiar ne-a dat o fru­moasă casă bătrânească, muruită, așezată pe pietre de râu, așa cum se făceau odată. Și acolo facem cursurile de artă și meșteșuguri, dar și învățăm jocurile de demult. Tocmim ceterași din Vadu Izei, cum ar fi Rus Vasile, cel care i-a învățat pe prunci să joace 16 jocuri care s-or jucat aici, în sat, pe vremea bunicilor noștri. În afară de jocul satului, am reînviat și alte obiceiuri străvechi, cum ar fi "Osâmbritu' la Arhangheli", ziua în care se împart oile sâmbrașilor, care și le duc acasă pentru iernat, se face joc cu ceterași în ocolul stânii, se mă­nâncă găluști cu păsat și toată lumea se veselește. Pe urmă, am reînviat "Pusu' metehăilor": se fac un moș și o babă din paie, îmbrăcați în straie, de poale li se prinde un răvaș lung cu ver­suri comice și usturătoare la adre­sa fetei/feciorului, iar momâile se așează în pari lungi, ca să nu fie lesne dați jos, pe la răscrucile din sat, în drumul bisericii, ca să poată fi văzuți de întreg satul. Când eram cocoană mică, abia așteptam să ajung la bise­rică să văd metehăul, cine l-o pus și ce-o scris în scrisorica cu pricina. Cred că lucrurile acestea mărunte aveau darul de a reinstaura o ordine fi­rească în viața oamenilor, de a adu­ce bucurie și veselie în lumea satului.

Cu rugăciunea, la fân

- De unde îți vine puterea aceas­ta, obstinația de a crede că o lume ce părea apusă pentru totdeauna poate fi reînviată în mileniul trei?

- Toate-mi vin din credința în Dum­nezeu! Aici, înainte, în fiece duminică și sărbătoare, toată lumea era la biserică! Indiferent cât de frig era afară, se îmbrăcau cu gubele groase de lână și era mai mare dragul să-i vezi coborând de pe coaste, atât de mândri în portul lor, și oamenii, și femeile, și coconii, și bătrânii. Astăzi văd că pruncii nu mai au așa tragere de inimă să se scoale dumi­nica dimineața și să meargă la biserică, dar și credința în Dumnezeu tot de acasă se învață! Noi am fost cinci frați la mama, și cu toții ne înșiram mergând la biserică, duminică de duminică. Și, la fel, când era de lucru, îl luam pe Dumnezeu după noi. Îmi plăcea, de pildă, să mă rog greblând fânul, că știam că nu mă aude nime, și mi se părea că în liniștea aceea puteam să îmi torc firul rugă­ciunii în minte așa de lin! Iar mirosul aromitor al florilor de fân mă ridica în înalturi. Mi-e dor și acum de izvoarele din care beam apă, ca să-mi as­tâmpăr se­tea, după ce lucram în arșiță, la fân. N-a fost ușor, dar mul­țu­mim lui Dum­nezeu, pe noi nu ne-o mâncat sărăcia! Niciodată! Noi n-am avut poate atâtea luxuri și atâtea haine și mai știu eu ce scum­pe­turi, dar am avut bucu­riile copilăriei noastre feri­cite, pe care nu le poți cumpăra cu nimic, și care îmi vin în gând și acum și mă sprijină când mi-e greu.

- Mi se pare de pri­sos să te întreb dacă ești fericită cu ceea ce faci, dar sunt tot mai puțini oamenii cu ade­vărat fericiți...

- La orice drum sau la orișice lucru aș pur­ce­de, eu încep cu o ru­găciune. Și toate merg, se descurcă drumurile, se îmbunează oamenii, și lucrurile se leagă. Nu doar că nu mi se pare greu, ci eu chiar mă simt fericită cu ceea ce fac. Și, de aceea, n-am stare! "Tu, femeie", îmi zice bărbatu-meu, "pe tine dacă te-aș lega să stai acasă, cred că ai turba!". Și-i pe dreptate cum zice el! Iar dacă se întâmplă să nu plec de acasă, niciodată nu îmi ajunge timpul, că-i de lucru cu găzdăluitul, mai pictez și icoane pe sticlă, am lucru de mână, iar acum îmi cos o cămeșă cu model luat de pe o cămeșă bătrână. Eu port straie țărănești nu nu­mai la biserică, ori în zi de sărbătoare, ci și în zilele obișnuite tot așa mă îmbrac. Mama îmi spune și acum: "Dragu' mamii, fă bine și ie-ți niște haine mândre și du-te și tu domnește la beserică, nu tăt ță­rănește, că acuma ești și tu din cele cu școli înalte!". Și eu râd și-i spun: "Lasă, mamă, că mie așa îmi place și așa mă știu mere îmbrăcată, țără­nește, că domnește parcă nu-s în largu' meu!"

"Cred că ne putem afla locul la noi acasă!"

- Ce-ți dorești pentru anul care a început?

- Îl las pe Dumnezeu să așeze lucrurile așa cum știe mai bine, și pentru mine, și pentru oamenii din jurul meu. "Dumnedzău ne deie bine și pă anu care zine (vine)!", cum zice urarea. O să duc înainte școala aceasta de arte și meșteșuguri tradiționale, mă gândesc să facem și tabere și școli de vară pentru aceia care vor să vină de la oraș, ca să învețe ceea ce știm noi și să petreacă zile frumoase în satele de pe Valea Cosăului și a Marei. Îmi doresc să mai editez un album, pe lângă cele trei pe care le-am scos până acum (unul cu hori, altul cu colinde și al treilea cu pricesne și cântece religioase), dar, în primul rând și în ordinea rugăciunilor pe care le fac zilnic, îmi doresc să fim sănătoși, să ne țină Dumnezeu familia unită în dragoste și în pace. Iar ce-mi doresc cu toată inima e ca, pe când va crește pruncul meu mare, să zică că nu merită să se ducă să trăiască nicări. Că-i atâta de bine aici și are de tăte! Să nu-și dorească să plece în altă țară și să nu tânjească după ceva ce s-ar putea crede că-i mai bun în altă parte decât la noi. Că nimic nu-i mai greau să fii străin pe oareunde și năcăjit, să n-ai cu cine vorbi și te-nțelege. Norocul nostru, al românilor, îi chiar locul în care ne-am născut, și ca să fim mul­țumiți de viața noastră, nu trebuie decât să fim noi în­șine, adică să ne vorbim vorba, să ne purtăm por­tul și să ne ținem de îndreptările vieții noastre stră­moșești. Și mie mi s-au oferit alte locuri de muncă, pe mai mulți bani, dar am refuzat și am ales ceea ce mi s-a părut mie mai important: liniștea pe care o găsești în locul tău, cu familia alături și lucrând ca să-ți urmezi neobosit crezul. Cred că ne putem afla locul la noi acasă! Nu trebuie să ne sal­veze nimeni, ci noi înșine trebuie să fim conștienți de ce avem valoros și ce trebuie să ducem mai de­par­te, într-o formă care să corespundă și timpurilor pe care le trăim!