Căsoaia părintească nu se vinde!

- Vama, satul "legaţilor" de pământ -

Lacrimi de bărbat

"Oare dumneata înţalăgi treaba asta?! Nu cred că-nţalăgi. Când eşti legat di pamânt, nimica nu ţi se poate-ntâmpla. De neatins eşti, domnu' Lupescu. Poţi să sâmţi treaba asta?N-ai cum să sâmţi la fel ca mine. Aicea în sat, casa parintească nu se vinde! Punct, s-o-nchis subiectu'! Gata."
Mihai Sasu e-ncovoiat de spate, de la munci. Şubrezit, dar din ochi îi ţâş­nesc parcă raze de putere. Tocmai a ter­minat de dat la cai, porci, găini, cele trei vite. E deja seară. Privirea lui aproape mă înfricoşează: "N-ai cum să-nţălegi, băi, baiate!...". E indignare, aproape mânie acum, în vorbele lui. S-a schim­bat brusc, în clipa când, ca un reporter nătâng şi orăşean, i-am zis că înţeleg ce-nseamnă să fii legat de locul natal. "Ba nu-nţălegi, domnule! Se vede că nu sâmţi ce vorbesc. Îi... ca un magnet, omule bun. Mă, eu mă duc la mine-n că­soiae şi ştiu că în căsoaie îi în că­soaie. Îi vatra, rostu' mieu. Stau acolo. Fac foc, nu fac foc, îi treaba mea. Înţalăgi? Am mai facut o casă nouă, am mai facut una alătruri pentru ficiori. Da' eu tot în căsoaie stau, după înain­taşii mei. Şi gata!...".
Încă trei bărbaţi din Vama mai sunt la masă cu noi. Gospodari bucovineni, masivi, peste-o sută de chile fiecare. Când Mihai Sasu izbeşte cu pumnu-n masă şi spune "căsoaia părinţilor nu se vinde!", bărbătoii izbucnesc în lacrimi. Nu m-aş fi aşteptat! Până atunci, dis­cuţia fusese foarte protocolară, tuspatru erau cititori împătimiţi de "Formula AS" şi mă-ntâmpinaseră cu drag în sa­tul lor din Bucovina. M-am gândit că poate Claudiu Uţă râde. Cu gâfâituri, săltând din piept, aşa cum făcuse până-n acel punct al conversaţiei. Dar nu. Omul ăla cât un urs de fapt plângea. Cu lacrimi mari pe obraz, ca un copil uriaş. După el s-au luat şi ceilalţi, încu­viinţându-l din cap, mereu, pe vecinul lor. "Da, n-ai cum să sâmţi", con­sim­ţeau.

"Barbaţi de barbaţi"

Comuna Vama are peste 6000 de suflete şi e întinsă într-o vale minunată dintre Obcina Fere­deului şi piscurile de stâncă ale Rarăului. Ca o sta­ţiune ţărănească arată: case mândre, aproape toate cu etaj, şi gospodării trainice - cai, vite, pământuri, păduri întinse. Aici, aveam să aflu, nimeni nu îşi vinde locul său. Casa, pădurea. E ca o lege a satului. O "mândrie a vămeanului", ce lesne poate scoate şi cuţitul când e vorba de locul şi neamul lui. "Că­soaia" e ca un templu al familiei. Poţi cădea sub blestem dac-o înstrăinezi. Regula cu "mezinul rămâne în casa părintească" încă se mai ţine. Am auzit localnici afirmând că e ceva în satul ăsta, un fel de "vrajă" care te ţine. Te împiedică să-ţi laşi ograda pustie sau s-o vinzi. Chiar dacă eşti dis­perat, la ananghie şi ai mare nevoie de bani, efec­tiv nu poţi. Straniu. Într-adevăr, sunt totuşi multe lucruri pe care încă nu le înţeleg...
Gospodăria lui Mihai Sasu aveam s-o văd a doua zi. E ca o fortăreaţă înaltă, cu trei laturi. Două că­soaie cu etaj, grajduri, acareturi, toate strânse-ntr-un careu în jurul curţii. Câini uriaşi bat, când intru. Soţia, Mărioara, face cozonaci imenşi, în căsoaie, la parter, pentru Bobotează. Copiii au ajuns dinainte de Crăciun. Unul din Paris, Bogdan-Arcadie. Fata cea mare, Mihaela, de undeva de lângă Milano. Chiar când au sosit, după nici trei ore, şi-au dat jos hainele moderne şi le-au pus pe cele de lucru, ţără­neşti. A doua zi dimineaţă, pe nişte viscole geroase, băiatul era deja la pădure, cu ţapina şi faetonul de lemne. Acum râneşte la vite. Are 32 de ani, e-nalt, tăcut, colţuros la chip. Zgârcit la amabilităţi şi vorbe de prisos. De când a venit din Franţa, doar a muncit. Nu s-a odihnit o clipă, în concediu. Acum câţiva ani, "i-a dat sângele" unui vămean fiindcă a îndrăz­nit să-i jignească familia. A scos cuţitul. Trebuia să facă puşcărie, dar l-a scăpat taică-su, plătind daune rănitului de zeci de mii de lei. Alături, soră-sa Mi­haela, dă la găini şi deretică ograda, împreună cu fiica ei de 9 ani, Miriam. Cine s-ar gândi că ea e "doamna din Italia", c-o funcţie bună la un hotel de lux şi bani deajunşi, cât să-şi ducă decent traiul în Occident, până la adânci bătrâneţi? Fiii lui Mihai Sasu au studii superioare, lucrează în Europa, dar mereu cu gândul "la aici". Aici e rostul lor. Nici nu le trece prin gând să rămână în pribegie.
Mihai îi priveşte zâmbind din uşa "căsoaei". Cel de-al treilea, mezinul Teodor, nu-i acum acasă, da-i tot prin preajma satului. Lucră departe, la pădure, vine abia noaptea din codri. Trei are. I se pare in­cre­dibil cum a reuşit să-i educe, să fie aşa legaţi de casă, în aceste vremuri nebune. "Au ceva în sânge. Le place, îs legaţi di pamânt! Le place să facă, nu că-i oblig eu. Când vin acasă, mă-ntrea­­bă: «Bă tată, ci facem?...». Vor să facă! Să facem garduri armate, să punem stâlpi, să luăm animale, să punem pa­nouri solare... Le place să facă, să lu­cre. Am copchii grozavi, domnule!... Îs barbaţi de barbaţi, baiaţii mei! Se duc în padure şi vin curaţi, cinstiţi, împliniţi. De la cinci ani stau drepţi în şaua calu­lui. Şi lucră tot cum i-am învăţat eu, cum ştiu de la tata mieu, Arcadie. De-aia vă ziceam: poţi să mergi în mama huciului, la Bucureşti, la Paris... Şi pi Lună dacă te duci! Da căsoaia-i că­soaie! N-ai cum, suntem legaţi...".

Arcadie, tatăl zeu

Pe tatăl lui Mihai l-a chemat Arcadie Sasu. A murit de ziua lui, fix la o sută de ani, în 2006. Fiindcă atunci a hotărât el să moară. Toţi cei din familie îl con­sideră azi un fel de zeu. Stâlpul nea­mu­lui. Îl plâng şi acum, la zece ani, de parcă s-ar fi stins ieri. Sute şi sute de oameni au venit la înmormântarea lui, jelind ca după un mare povăţuitor. "O murit badea Arcadie!" , vestea asta s-a întins în toată inima Bucovinei. "O ve­nit şi oamini di departe, oamini care n-o fost niciodată în ogradă la noi. Vi­neau la mine oamini necunoscuţi şi-mi zâ­ceau: «Miăiţă, tata tău ne-o agiutat şi ne-o învaţat multe...» O fost on barbat frumooos, subţâre la obraz, tras ca prin inel. Pe tata dacă-l videaţi, păi dum­neavostră şi mureaţi!... Nu te puteai uita la dânsu'!" Din nou, tonul acela mâ­nios, reavăn, c-o ciudă, cumva, că n-are destule cuvinte să-mi explice. Şi totuşi, transmite prin vorbe o forţă care adesea mă timorează. "Era oamini frumoooşi, domnule. Nu mai suntem noi ca aceia. Ţin minte un moşneag aici, Toader Sasu, un moş cu boandă, iţari, curea cu bumbi şi patru catarămi, cizme cu carâmb... Şi plete date cu unt. Nu da untu' la copchii, îl da pe plete. Păi, pe-acela când îl videai înaintea ta, ti câcai pi tine, iertaţi-mă! Nu fioros, impunător. Un bărbat, domnule! Nu mai sunt azi aşa. N-avea niciunu' burdihan, ca amu. Barbaţi subţiri, vânjoşi, mânca doar pădureţe fierte cu mămăligă la pădure, ţineau tot postul... Aşa era şi tata. Numa-n costum naţional, mereu, şi «de purtat» şi «de bun». Oameni frumoşi, domnule...".
- Ce-nseamnă că erau oameni frumoşi? Ară­tau bine fizic?
"Nu-i numa' asta. Aveau înăuntru lor o... Nuş ce-aveau. Nici nu trebuia să vorbească. Aşa era şi tata, scump la vorbă. Niciodată nu m-o luat în braţe, nu mi-o zis că i-s drag. Da'eu îl sâmţeam. Stăteam pe scăunel, micuţ, alăturea de dânsu', şi mă uitam la el ca la un soare. Numa' din privire vorbea. Se uita la mine şi eu ştiam ce vrea să-mi spuie. Unde să ma duc, ce tre' să fac. Niciodată n-o ţâpat la mine, n-o rădicat palma. Parcă-i videai pe faţă că m-ar lua în braţe, că i-s drag... da nu! N-am cum să explic treaba asta. N-ar fi vrut să se deie el de gol cumva... să n-am eu nişte pretenţii... Nu ştiu, nu mă-ntreba. Lucru ăsta se simte. Cum se simte? Uite aici, măi baiete!". Şi îmi arată inima.

Mămăliga cu găluşti

Fiica Mihaela merge până-n casă şi îmi aduce, tăcută, o poză alburie, cât un timbru. Una dintre puţi­nele rămase cu acest bunic fabulos. Într-adevăr, bărbat frumos. Chip nobil, pietros, mustăcioara îngustă cât nasul. Ca un preot arată Arcadie. Cu "puii" de pe cămeşa albă strânşi sever până sub băr­bie. Copiii occidentali muncesc prin ogradă, Mihai vorbeşte mai departe. Îşi aminteşte de-o iarnă când era copil, şi tata Arcadie a venit peste obcină, pe jos, tocmai din Sighetu Marmaţiei, cu doi boi de două tone jumătate. Îi ţinea de jug şi cobora muntele "ca-ntr-un abur" spre casă. S-a oprit în faţa copilului de şapte ani şi a zâmbit, timp de două secunde: "Ce zici, Miai, facem căsoaie?...".
"Facem, tată... Aşa era dânsu. Mă-ntreba el pe mine, un puţoi de copchil în opchinci, izmene şi o­ghie­le de desăguţ. Ca şi cum s-ar sfătui el cu mine. «Miai, ci facem mâine?». «Na, ci să facem, tată?...». Mă simţeam bine, îl urmam ori­unde. Am adus lemnu' din padure, cu boii ceia di două tone giumate - o tonă şi-un sfert unu'. Era un ger, omule bun, zapadă... «Mă Miai, dă-le de la gură!», îl auzeam pi tata, prin viscol. Boii, suflând, li se făcea ţurţuri la gură şi nu mai pu­teau sufla. Le dam balele gios, cu mâna, şi mai me­ream o bucată. Pe urmă iar ne opream şi-i curaţam. Dimineaţă de noapte, îi scoteam din grajd şi mă suiam pe-un scaun 'nalt ca să le ieie giugu' (jugul). Lua el giugu' mai întâi şi eu le puneam rasteu'. Şi porneam iarăşi la padure. Aşa am înălţat căsoaia."
Era vopsitor-tapiţer în sat tatăl Arcadie. Din asta a câştigat mulţi bani: vopsea trăsuri şi "luxus-schlit­ten" (sănii de lux) pentru oamenii din Vama. O lume aleasă era atunci, în această aşezare din munţi. Mulţi nemţi, evrei, negustori şi industriaşi rămaşi din vechiul Imperiu... Dar şi ţăranii local­nici tot cu trăsura veneau duminica la biserică, îmbrăcaţi în costumul naţional. O vânzoleală de trăsuri de lux era pe uliţele Vamei. Iar săniile vopsite de Arcadie erau adevărate opere de artă. După ce-a terminat căsoaia, a mai cumpărat una, de la un evreu pe nume Itzig Weininger, care urma să-şi primească actele de plecare în Israel. Evreul n-a avut inimă să părăsească acea casă. Zicea că era ceva "ca o vrajă" care nu-l lăsa să plece, îşi aminteşte Mihai Sasu. Şapte ani a mai stat acolo, plătind "chirie în casa lui", până la ultimul leu, ba şi mai mult, adesea.
"Eu v-am zâs, îi locu ăsta, care te leagă. Era prin anu' 1956, eu aveam şepte ani. Şi nenea Itzig mă invita la dânsu-n odaie. Îl auzeam de dincolo: «Mai, hai până-ncoa' la mine...». Băteam la uşă, şi întram. Mă punea pe genunchi şi-mi dădea cacao cu lapte: «Bea, Miai, că-i bună...». Era bună. Cine bea atunci, în Vama, cacao cu lapte?... Şi juca pocker. Ştiam eu, la şepte ani, ce-i acela pocker? Era o masă rotundă, într-on salon maaare... Şi jâdanu' bătea acolo cărţile... Am ţânut la el, da'cum să nu ţân, măi omule?! Am plâns când o plecat. O mai vinit doar de două ori de atunci. O dată în 1977, cu soţia, doamna Blanca. Şi cu înc-on domn elegant din Israel. Eram în casă, şi numa' aud că bate cânele. N-am ştiut că cine-i. Ma uit şi-i văd în poartă: «Auleu! Nenea Itzig!...». Fug la el, da' dânsu-mi zice: «Miai, stai li­niştit. N-am vinit să stăm la tine... ». Ştia că n-aveai voie să primeşti străini, am dat cu sub­semnatu' la poliţie, la Securi­tate. «Dorim numai să ne faci nişte mamaligă cu galuşti, cum mâncam eu odată...». Na, am facut. O mâncat jidanii. Le-am pus în salon, în casa lor veche. Mă uitam la nenea Itzig şi-l sâmţeam. Îl sâmţeam cum plân­ge. Şi-o mai vinit o dată, după încă 20 de ani. Era bă­trââni... Nenea Itzig alb, slab, doamna Blanca o ramas de giumate de metru. Şi mă omule bun, numa' aur şi argint curgea pi dânsa... Oamini bo­gaţi, domnule!... Milionari în dolari, cu maşână di lux. Şi-o zis domnu' Itzig: «Miai, du-mă până-n gară...». Da' ci să faci în gară, nenea Itzig? «Du-mă-n gară, Miai, că vreau să mai miros o dată lemnu'...». Lemnu' de brad din vagoane, asta vroia el. Înţalăgi, mă omule?!... O mărs la vagoane, cu babuţa după el. Mirosea aşa, ca câinii ceia poliţişti, tăte vagoanele, cu ochii închişi şi râdea. Pe urmă o zâs: «Da, Miai, mor împăcat. De-acuma, n-o să mă mai vezi». Şi s-o dus în Israel ca să moară, la câteva zile...".
Asta-i povestea cu nenea Itzig, care-a venit din Israel ca să mai mănânce o dată mămăligă cu găluşti şi să mai miroasă o dată lemnul din Bucovina.
Păduri. Comuna cea mai împădurită din Româ­nia. Peste 70% e acoperită de codri. Mihai are aproa­pe 10 hectare, moştenite de la tatăl său. Nicio palmă n-a vândut şi nici nu va vinde, orice-ar fi. O altă lege a locului: pădurea trebuie lăsată la urmaşi. Tatăl Arcadie vorbea foarte rar şi numai cu rost. Patru vorbe importante i-a zis fiului. Un fel de sfa­turi, de "porunci", ca-n Scriptură. "În rest, lucram cu dânsu', şi-o zi întreagă nu scotea o slovă. Era mut. Numa' din ochi ne-nţălegeam. Ştiam ce vrea să-mi ceară, mereu. «Miai, hai să mâncăm oţâ­ră...». «Miai, hai să dormim on pic de amia­ză...». Numa'atât mai zicea, când eram la lucru. Nu trăn­cănea, aşe ca mine, acuma. Grăitu-i cea mai mare pierdere de vreme a omului. Să facem, asta vroia el. «Miai, n-am ce să-ţi zâc. Tu numa' te uită la mine şi-nveţi...»".
Prima "poruncă" a rostit-o într-o dimineaţă, când erau amândoi cu ţapina în codri. "Miai, nu ră­dica şi nu fura", i-a zis, contemplându-şi pădurea. "Cruţ-o, ca s-o mai ai. Când vii din pădure, tre' să te-ntorci curat...". Al doilea sfat, cândva, prin ado­lescenţă: "Miai, niciodată să nu-ţi prapadeşti obra­zu'...". Cică se vede pe obrazul omului atunci când începi să "te vinzi", să nu mai fii tu însuţi. Apoi, când fiul era deja bărbat: "Miai, oriunde-ai mere, să laşi loc de bună ziua. Chiar şi la duşmanu' tău...". Iar ultima poruncă, acum vreo 30 de ani, într-o amiază de iarnă, când l-a chemat pe fiu în odaia lui. "«Da, tată, vin», i-am zâs şi-am întrat la el. Stătea cu faţa la fereastră, aicea în cameră. Nici nu s-o întors când mi-o zâs: «Miai, să nu te gân­deşti cum îi trăi, gândeşte-te cum îi muri...». M-o şocat. Atât o zâs. Nimica în plus. Şi era în putere, o mai avut încă douăj' de ani pân'să moară. Atât, şi-o tăcut."
A murit într-o zi de ianuarie, chiar când împlinea o sută de ani. Nu mai putea vorbi, dar se-nţelegea cu fiul doar din priviri, aşa ca întotdeauna. I-a făcut semn să iasă din odaie, iar Mihai doar s-a prefăcut că pleacă. A stat în cantul uşii şi s-a uitat. Arcadie a ridicat ochii spre tavan, a pus o mână sub cap şi a răsuflat de trei ori, adânc. Fiul a venit şi l-a luat în braţe. A văzut cum îşi dă sufletul. Candela tremura în fereastră. Şi toată lumea a început să zvonească: "O murit badea Arcadie, care ne-o învaţat multe...".
"Acuma, când am nişte probleme de care ma lovesc, nu mai am unde mere", zice Mihai, şi din ochi îi curg lacrimi fără voie. "Înainte, intram în casoaie şi băteam la uşa lui: «Tată, uite-aşa, aşa...». Niciodată nu plecam fără sfatu' bun. Două vorbe-mi zicea. Da' erau vorbele 'celea bune. Acu­ma... Vorbesc sângur în căsoaie. Eu întreb, eu răspund...". Copiii vor pleca poimâine înapoi în străinătate. Foarte des a fost ple­cată în Italia şi nevasta lui, Mărioara, ca să-şi ajute fiica la creşterea nepoatei. Mihai a stat multă vreme singur. Dar n-are griji. Ştie că se vor întoarce, că toate lucrurile sunt în rostul lor. Mereu se-ntoarce câte cineva în sat şi îl caută. Nu demult a petrecut câteva zile cu un mare fizician al lumii, plecat din Vama în urmă cu 50 de ani. Dan Nicolau, specialist în mecanică cuantică la universităţi prestigioase din Anglia, Japonia şi Sta­tele Unite, un savant care-a călătorit pe tot mapa­mondul, dar nu şi-a putut lua gândul de la casa pă­rin­tească. Era bătrân, îngândurat, dar Mihai a simţit în el nişte trăiri pe care doar un vămean le-ar putea înţelege. "Ne-am urcat aici, pe un deal, şi el s-o uitat aşa, roată, peste sat. Mă uitam la el şi-am sâmţit că mi se taie pchi­cioarele. Mata ştii cum îi să ţi se taie pchicioarele? Nu-ţi pot spune eu ţie, că nu-nţalăgi. Am rămas ca paralizat, nu-mi puteam lua ochii de la el. Parcă zbura.Parcă nu mai era dânsu' din lumea asta. N-am vazut om să-i hie aşa drag ce vede. S-o-nvâr­tit aşa roată, parcă vroia să-şi bage-n ochi totu', să ţână minte. Şi-o zâs: «Gata, Miai, m-am încărcat...». Am luat eu o ţâr de pâine, slanină şi am mâncat amândoi sus pe deal. Pe urmă-mi zice: «Bă, Miai, izvoru' ăla di gios din bortă mai este?». «Este, domnu' Dan. Cum să nu hie?...». «Hai să merem să luăm o ţâr de apă, vrei?...». Cum să nu vrau? Am mărs şi am luat. La urmă, s-o uitat la mine şi-o zâs râzând: «Bă, Miai, ştii tu de ce-am vinit eu aicea?... Am vinit ca să-mi dai tu un pahar de ţuică fiartă, cum beam eu odată la nenea Arcadie. S-o văd cum gioacă săcărica-nă­untru. Nicăieri în lume nu-ntâl­neşti aşa ceva. Să gioace săcărica-n pahar...». Şi râdea şi era bucu­ros. Tu-nţălegi, omule bun? Nu-ţi pot spune eu lu­crurile astea. Nu-mi cere, că n-am cum să-ţi dau în scris. Am sâmţât că omu' ăsta... Am sâmţât că... trăieşte!".
Asta-i povestea. Cu savantul în mecanică cuan­tică, venit din Toronto, ca să vadă cum joacă secă­rica în paharul cu ţuică fiartă din Bucovina. Dincolo de toate, sunt doar cuvinte.