Lacrimi de bărbat
"Oare dumneata înțalăgi treaba asta?! Nu cred că-nțalăgi. Când ești legat di pamânt, nimica nu ți se poate-ntâmpla. De neatins ești, domnu' Lupescu. Poți să sâmți treaba asta?N-ai cum să sâmți la fel ca mine. Aicea în sat, casa parintească nu se vinde! Punct, s-o-nchis subiectu'! Gata."
Mihai Sasu e-ncovoiat de spate, de la munci. Șubrezit, dar din ochi îi țâșnesc parcă raze de putere. Tocmai a terminat de dat la cai, porci, găini, cele trei vite. E deja seară. Privirea lui aproape mă înfricoșează: "N-ai cum să-nțălegi, băi, baiate!...". E indignare, aproape mânie acum, în vorbele lui. S-a schimbat brusc, în clipa când, ca un reporter nătâng și orășean, i-am zis că înțeleg ce-nseamnă să fii legat de locul natal. "Ba nu-nțălegi, domnule! Se vede că nu sâmți ce vorbesc. Îi... ca un magnet, omule bun. Mă, eu mă duc la mine-n căsoiae și știu că în căsoaie îi în căsoaie. Îi vatra, rostu' mieu. Stau acolo. Fac foc, nu fac foc, îi treaba mea. Înțalăgi? Am mai facut o casă nouă, am mai facut una alătruri pentru ficiori. Da' eu tot în căsoaie stau, după înaintașii mei. Și gata!...".
Încă trei bărbați din Vama mai sunt la masă cu noi. Gospodari bucovineni, masivi, peste-o sută de chile fiecare. Când Mihai Sasu izbește cu pumnu-n masă și spune "căsoaia părinților nu se vinde!", bărbătoii izbucnesc în lacrimi. Nu m-aș fi așteptat! Până atunci, discuția fusese foarte protocolară, tuspatru erau cititori împătimiți de "Formula AS" și mă-ntâmpinaseră cu drag în satul lor din Bucovina. M-am gândit că poate Claudiu Uță râde. Cu gâfâituri, săltând din piept, așa cum făcuse până-n acel punct al conversației. Dar nu. Omul ăla cât un urs de fapt plângea. Cu lacrimi mari pe obraz, ca un copil uriaș. După el s-au luat și ceilalți, încuviințându-l din cap, mereu, pe vecinul lor. "Da, n-ai cum să sâmți", consimțeau.
"Barbați de barbați"
Comuna Vama are peste 6000 de suflete și e întinsă într-o vale minunată dintre Obcina Feredeului și piscurile de stâncă ale Rarăului. Ca o stațiune țărănească arată: case mândre, aproape toate cu etaj, și gospodării trainice - cai, vite, pământuri, păduri întinse. Aici, aveam să aflu, nimeni nu își vinde locul său. Casa, pădurea. E ca o lege a satului. O "mândrie a vămeanului", ce lesne poate scoate și cuțitul când e vorba de locul și neamul lui. "Căsoaia" e ca un templu al familiei. Poți cădea sub blestem dac-o înstrăinezi. Regula cu "mezinul rămâne în casa părintească" încă se mai ține. Am auzit localnici afirmând că e ceva în satul ăsta, un fel de "vrajă" care te ține. Te împiedică să-ți lași ograda pustie sau s-o vinzi. Chiar dacă ești disperat, la ananghie și ai mare nevoie de bani, efectiv nu poți. Straniu. Într-adevăr, sunt totuși multe lucruri pe care încă nu le înțeleg...
Gospodăria lui Mihai Sasu aveam s-o văd a doua zi. E ca o fortăreață înaltă, cu trei laturi. Două căsoaie cu etaj, grajduri, acareturi, toate strânse-ntr-un careu în jurul curții. Câini uriași bat, când intru. Soția, Mărioara, face cozonaci imenși, în căsoaie, la parter, pentru Bobotează. Copiii au ajuns dinainte de Crăciun. Unul din Paris, Bogdan-Arcadie. Fata cea mare, Mihaela, de undeva de lângă Milano. Chiar când au sosit, după nici trei ore, și-au dat jos hainele moderne și le-au pus pe cele de lucru, țărănești. A doua zi dimineață, pe niște viscole geroase, băiatul era deja la pădure, cu țapina și faetonul de lemne. Acum rânește la vite. Are 32 de ani, e-nalt, tăcut, colțuros la chip. Zgârcit la amabilități și vorbe de prisos. De când a venit din Franța, doar a muncit. Nu s-a odihnit o clipă, în concediu. Acum câțiva ani, "i-a dat sângele" unui vămean fiindcă a îndrăznit să-i jignească familia. A scos cuțitul. Trebuia să facă pușcărie, dar l-a scăpat taică-su, plătind daune rănitului de zeci de mii de lei. Alături, soră-sa Mihaela, dă la găini și deretică ograda, împreună cu fiica ei de 9 ani, Miriam. Cine s-ar gândi că ea e "doamna din Italia", c-o funcție bună la un hotel de lux și bani deajunși, cât să-și ducă decent traiul în Occident, până la adânci bătrâneți? Fiii lui Mihai Sasu au studii superioare, lucrează în Europa, dar mereu cu gândul "la aici". Aici e rostul lor. Nici nu le trece prin gând să rămână în pribegie.
Mihai îi privește zâmbind din ușa "căsoaei". Cel de-al treilea, mezinul Teodor, nu-i acum acasă, da-i tot prin preajma satului. Lucră departe, la pădure, vine abia noaptea din codri. Trei are. I se pare incredibil cum a reușit să-i educe, să fie așa legați de casă, în aceste vremuri nebune. "Au ceva în sânge. Le place, îs legați di pamânt! Le place să facă, nu că-i oblig eu. Când vin acasă, mă-ntreabă: «Bă tată, ci facem?...». Vor să facă! Să facem garduri armate, să punem stâlpi, să luăm animale, să punem panouri solare... Le place să facă, să lucre. Am copchii grozavi, domnule!... Îs barbați de barbați, baiații mei! Se duc în padure și vin curați, cinstiți, împliniți. De la cinci ani stau drepți în șaua calului. Și lucră tot cum i-am învățat eu, cum știu de la tata mieu, Arcadie. De-aia vă ziceam: poți să mergi în mama huciului, la București, la Paris... Și pi Lună dacă te duci! Da căsoaia-i căsoaie! N-ai cum, suntem legați...".
Arcadie, tatăl zeu
Pe tatăl lui Mihai l-a chemat Arcadie Sasu. A murit de ziua lui, fix la o sută de ani, în 2006. Fiindcă atunci a hotărât el să moară. Toți cei din familie îl consideră azi un fel de zeu. Stâlpul neamului. Îl plâng și acum, la zece ani, de parcă s-ar fi stins ieri. Sute și sute de oameni au venit la înmormântarea lui, jelind ca după un mare povățuitor. "O murit badea Arcadie!" , vestea asta s-a întins în toată inima Bucovinei. "O venit și oamini di departe, oamini care n-o fost niciodată în ogradă la noi. Vineau la mine oamini necunoscuți și-mi zâceau: «Miăiță, tata tău ne-o agiutat și ne-o învațat multe...» O fost on barbat frumooos, subțâre la obraz, tras ca prin inel. Pe tata dacă-l videați, păi dumneavostră și mureați!... Nu te puteai uita la dânsu'!" Din nou, tonul acela mânios, reavăn, c-o ciudă, cumva, că n-are destule cuvinte să-mi explice. Și totuși, transmite prin vorbe o forță care adesea mă timorează. "Era oamini frumoooși, domnule. Nu mai suntem noi ca aceia. Țin minte un moșneag aici, Toader Sasu, un moș cu boandă, ițari, curea cu bumbi și patru catarămi, cizme cu carâmb... Și plete date cu unt. Nu da untu' la copchii, îl da pe plete. Păi, pe-acela când îl videai înaintea ta, ti câcai pi tine, iertați-mă! Nu fioros, impunător. Un bărbat, domnule! Nu mai sunt azi așa. N-avea niciunu' burdihan, ca amu. Barbați subțiri, vânjoși, mânca doar pădurețe fierte cu mămăligă la pădure, țineau tot postul... Așa era și tata. Numa-n costum național, mereu, și «de purtat» și «de bun». Oameni frumoși, domnule...".
- Ce-nseamnă că erau oameni frumoși? Arătau bine fizic?
"Nu-i numa' asta. Aveau înăuntru lor o... Nuș ce-aveau. Nici nu trebuia să vorbească. Așa era și tata, scump la vorbă. Niciodată nu m-o luat în brațe, nu mi-o zis că i-s drag. Da'eu îl sâmțeam. Stăteam pe scăunel, micuț, alăturea de dânsu', și mă uitam la el ca la un soare. Numa' din privire vorbea. Se uita la mine și eu știam ce vrea să-mi spuie. Unde să ma duc, ce tre' să fac. Niciodată n-o țâpat la mine, n-o rădicat palma. Parcă-i videai pe față că m-ar lua în brațe, că i-s drag... da nu! N-am cum să explic treaba asta. N-ar fi vrut să se deie el de gol cumva... să n-am eu niște pretenții... Nu știu, nu mă-ntreba. Lucru ăsta se simte. Cum se simte? Uite aici, măi baiete!". Și îmi arată inima.
Mămăliga cu găluști
Fiica Mihaela merge până-n casă și îmi aduce, tăcută, o poză alburie, cât un timbru. Una dintre puținele rămase cu acest bunic fabulos. Într-adevăr, bărbat frumos. Chip nobil, pietros, mustăcioara îngustă cât nasul. Ca un preot arată Arcadie. Cu "puii" de pe cămeșa albă strânși sever până sub bărbie. Copiii occidentali muncesc prin ogradă, Mihai vorbește mai departe. Își amintește de-o iarnă când era copil, și tata Arcadie a venit peste obcină, pe jos, tocmai din Sighetu Marmației, cu doi boi de două tone jumătate. Îi ținea de jug și cobora muntele "ca-ntr-un abur" spre casă. S-a oprit în fața copilului de șapte ani și a zâmbit, timp de două secunde: "Ce zici, Miai, facem căsoaie?...".
"Facem, tată... Așa era dânsu. Mă-ntreba el pe mine, un puțoi de copchil în opchinci, izmene și oghiele de desăguț. Ca și cum s-ar sfătui el cu mine. «Miai, ci facem mâine?». «Na, ci să facem, tată?...». Mă simțeam bine, îl urmam oriunde. Am adus lemnu' din padure, cu boii ceia di două tone giumate - o tonă și-un sfert unu'. Era un ger, omule bun, zapadă... «Mă Miai, dă-le de la gură!», îl auzeam pi tata, prin viscol. Boii, suflând, li se făcea țurțuri la gură și nu mai puteau sufla. Le dam balele gios, cu mâna, și mai meream o bucată. Pe urmă iar ne opream și-i curațam. Dimineață de noapte, îi scoteam din grajd și mă suiam pe-un scaun 'nalt ca să le ieie giugu' (jugul). Lua el giugu' mai întâi și eu le puneam rasteu'. Și porneam iarăși la padure. Așa am înălțat căsoaia."
Era vopsitor-tapițer în sat tatăl Arcadie. Din asta a câștigat mulți bani: vopsea trăsuri și "luxus-schlitten" (sănii de lux) pentru oamenii din Vama. O lume aleasă era atunci, în această așezare din munți. Mulți nemți, evrei, negustori și industriași rămași din vechiul Imperiu... Dar și țăranii localnici tot cu trăsura veneau duminica la biserică, îmbrăcați în costumul național. O vânzoleală de trăsuri de lux era pe ulițele Vamei. Iar săniile vopsite de Arcadie erau adevărate opere de artă. După ce-a terminat căsoaia, a mai cumpărat una, de la un evreu pe nume Itzig Weininger, care urma să-și primească actele de plecare în Israel. Evreul n-a avut inimă să părăsească acea casă. Zicea că era ceva "ca o vrajă" care nu-l lăsa să plece, își amintește Mihai Sasu. Șapte ani a mai stat acolo, plătind "chirie în casa lui", până la ultimul leu, ba și mai mult, adesea.
"Eu v-am zâs, îi locu ăsta, care te leagă. Era prin anu' 1956, eu aveam șepte ani. Și nenea Itzig mă invita la dânsu-n odaie. Îl auzeam de dincolo: «Mai, hai până-ncoa' la mine...». Băteam la ușă, și întram. Mă punea pe genunchi și-mi dădea cacao cu lapte: «Bea, Miai, că-i bună...». Era bună. Cine bea atunci, în Vama, cacao cu lapte?... Și juca pocker. Știam eu, la șepte ani, ce-i acela pocker? Era o masă rotundă, într-on salon maaare... Și jâdanu' bătea acolo cărțile... Am țânut la el, da'cum să nu țân, măi omule?! Am plâns când o plecat. O mai vinit doar de două ori de atunci. O dată în 1977, cu soția, doamna Blanca. Și cu înc-on domn elegant din Israel. Eram în casă, și numa' aud că bate cânele. N-am știut că cine-i. Ma uit și-i văd în poartă: «Auleu! Nenea Itzig!...». Fug la el, da' dânsu-mi zice: «Miai, stai liniștit. N-am vinit să stăm la tine... ». Știa că n-aveai voie să primești străini, am dat cu subsemnatu' la poliție, la Securitate. «Dorim numai să ne faci niște mamaligă cu galuști, cum mâncam eu odată...». Na, am facut. O mâncat jidanii. Le-am pus în salon, în casa lor veche. Mă uitam la nenea Itzig și-l sâmțeam. Îl sâmțeam cum plânge. Și-o mai vinit o dată, după încă 20 de ani. Era bătrââni... Nenea Itzig alb, slab, doamna Blanca o ramas de giumate de metru. Și mă omule bun, numa' aur și argint curgea pi dânsa... Oamini bogați, domnule!... Milionari în dolari, cu mașână di lux. Și-o zis domnu' Itzig: «Miai, du-mă până-n gară...». Da' ci să faci în gară, nenea Itzig? «Du-mă-n gară, Miai, că vreau să mai miros o dată lemnu'...». Lemnu' de brad din vagoane, asta vroia el. Înțalăgi, mă omule?!... O mărs la vagoane, cu babuța după el. Mirosea așa, ca câinii ceia polițiști, tăte vagoanele, cu ochii închiși și râdea. Pe urmă o zâs: «Da, Miai, mor împăcat. De-acuma, n-o să mă mai vezi». Și s-o dus în Israel ca să moară, la câteva zile...".
Asta-i povestea cu nenea Itzig, care-a venit din Israel ca să mai mănânce o dată mămăligă cu găluști și să mai miroasă o dată lemnul din Bucovina.
Păduri. Comuna cea mai împădurită din România. Peste 70% e acoperită de codri. Mihai are aproape 10 hectare, moștenite de la tatăl său. Nicio palmă n-a vândut și nici nu va vinde, orice-ar fi. O altă lege a locului: pădurea trebuie lăsată la urmași. Tatăl Arcadie vorbea foarte rar și numai cu rost. Patru vorbe importante i-a zis fiului. Un fel de sfaturi, de "porunci", ca-n Scriptură. "În rest, lucram cu dânsu', și-o zi întreagă nu scotea o slovă. Era mut. Numa' din ochi ne-nțălegeam. Știam ce vrea să-mi ceară, mereu. «Miai, hai să mâncăm oțâră...». «Miai, hai să dormim on pic de amiază...». Numa'atât mai zicea, când eram la lucru. Nu trăncănea, așe ca mine, acuma. Grăitu-i cea mai mare pierdere de vreme a omului. Să facem, asta vroia el. «Miai, n-am ce să-ți zâc. Tu numa' te uită la mine și-nveți...»".
Prima "poruncă" a rostit-o într-o dimineață, când erau amândoi cu țapina în codri. "Miai, nu rădica și nu fura", i-a zis, contemplându-și pădurea. "Cruț-o, ca s-o mai ai. Când vii din pădure, tre' să te-ntorci curat...". Al doilea sfat, cândva, prin adolescență: "Miai, niciodată să nu-ți prapadești obrazu'...". Cică se vede pe obrazul omului atunci când începi să "te vinzi", să nu mai fii tu însuți. Apoi, când fiul era deja bărbat: "Miai, oriunde-ai mere, să lași loc de bună ziua. Chiar și la dușmanu' tău...". Iar ultima poruncă, acum vreo 30 de ani, într-o amiază de iarnă, când l-a chemat pe fiu în odaia lui. "«Da, tată, vin», i-am zâs și-am întrat la el. Stătea cu fața la fereastră, aicea în cameră. Nici nu s-o întors când mi-o zâs: «Miai, să nu te gândești cum îi trăi, gândește-te cum îi muri...». M-o șocat. Atât o zâs. Nimica în plus. Și era în putere, o mai avut încă douăj' de ani pân'să moară. Atât, și-o tăcut."
A murit într-o zi de ianuarie, chiar când împlinea o sută de ani. Nu mai putea vorbi, dar se-nțelegea cu fiul doar din priviri, așa ca întotdeauna. I-a făcut semn să iasă din odaie, iar Mihai doar s-a prefăcut că pleacă. A stat în cantul ușii și s-a uitat. Arcadie a ridicat ochii spre tavan, a pus o mână sub cap și a răsuflat de trei ori, adânc. Fiul a venit și l-a luat în brațe. A văzut cum își dă sufletul. Candela tremura în fereastră. Și toată lumea a început să zvonească: "O murit badea Arcadie, care ne-o învațat multe...".
"Acuma, când am niște probleme de care ma lovesc, nu mai am unde mere", zice Mihai, și din ochi îi curg lacrimi fără voie. "Înainte, intram în casoaie și băteam la ușa lui: «Tată, uite-așa, așa...». Niciodată nu plecam fără sfatu' bun. Două vorbe-mi zicea. Da' erau vorbele 'celea bune. Acuma... Vorbesc sângur în căsoaie. Eu întreb, eu răspund...". Copiii vor pleca poimâine înapoi în străinătate. Foarte des a fost plecată în Italia și nevasta lui, Mărioara, ca să-și ajute fiica la creșterea nepoatei. Mihai a stat multă vreme singur. Dar n-are griji. Știe că se vor întoarce, că toate lucrurile sunt în rostul lor. Mereu se-ntoarce câte cineva în sat și îl caută. Nu demult a petrecut câteva zile cu un mare fizician al lumii, plecat din Vama în urmă cu 50 de ani. Dan Nicolau, specialist în mecanică cuantică la universități prestigioase din Anglia, Japonia și Statele Unite, un savant care-a călătorit pe tot mapamondul, dar nu și-a putut lua gândul de la casa părintească. Era bătrân, îngândurat, dar Mihai a simțit în el niște trăiri pe care doar un vămean le-ar putea înțelege. "Ne-am urcat aici, pe un deal, și el s-o uitat așa, roată, peste sat. Mă uitam la el și-am sâmțit că mi se taie pchicioarele. Mata știi cum îi să ți se taie pchicioarele? Nu-ți pot spune eu ție, că nu-nțalăgi. Am rămas ca paralizat, nu-mi puteam lua ochii de la el. Parcă zbura. Parcă nu mai era dânsu' din lumea asta. N-am vazut om să-i hie așa drag ce vede. S-o-nvârtit așa roată, parcă vroia să-și bage-n ochi totu', să țână minte. Și-o zâs: «Gata, Miai, m-am încărcat...». Am luat eu o țâr de pâine, slanină și am mâncat amândoi sus pe deal. Pe urmă-mi zice: «Bă, Miai, izvoru' ăla di gios din bortă mai este?». «Este, domnu' Dan. Cum să nu hie?...». «Hai să merem să luăm o țâr de apă, vrei?...». Cum să nu vrau? Am mărs și am luat. La urmă, s-o uitat la mine și-o zâs râzând: «Bă, Miai, știi tu de ce-am vinit eu aicea?... Am vinit ca să-mi dai tu un pahar de țuică fiartă, cum beam eu odată la nenea Arcadie. S-o văd cum gioacă săcărica-năuntru. Nicăieri în lume nu-ntâlnești așa ceva. Să gioace săcărica-n pahar...». Și râdea și era bucuros. Tu-nțălegi, omule bun? Nu-ți pot spune eu lucrurile astea. Nu-mi cere, că n-am cum să-ți dau în scris. Am sâmțât că omu' ăsta... Am sâmțât că... trăiește!".
Asta-i povestea. Cu savantul în mecanică cuantică, venit din Toronto, ca să vadă cum joacă secărica în paharul cu țuică fiartă din Bucovina. Dincolo de toate, sunt doar cuvinte.