Preot OVIDIU MOCEANU - "Când spui «Ajută Dumnezeu!», să fii convins că așa e"

Cristian Curte
- profesor la Facultatea de Litere a Universității din Brașov -

Părintele Ovidiu Moceanu e preot de oraș, dar s-a născut și a copilărit într-un sat din Ardeal, și e convins că nu doar veș­nicia s-a născut la sat, ci și credința adevărată. Dumnezeu e tot de pe acolo, din lumea prispelor de lut și a cerului liber, a iilor albe și a curăției sufletești. Acolo unde gândul nu aleargă prin lume, ci coboară din minte în suflet, pentru a-i descoperi rosturile adânci. Așa i s-a înfiripat pă­rintelui Ovidiu credința nesmintită în Hristos, în liniștea nopților și în lumina dimineților. O cre­dință care l-a călăuzit mereu prin viață, atră­gân­du-l, în cele din urmă, spre slujirea altarului.
De la preoție nu a vrut decât jertfa. Atât. La ceasul la care a fost hirotonit, era deja realizat profesional - profesor de literatură română veche și decan al Facultății de Litere a Universității din Brașov. S-a zbătut apoi, pentru a înființa un pa­raclis al studenților, chiar în incinta campusului. A reușit, iar acum liturghisește acolo cu multă dra­goste pentru tineri. Construiește împreună cu ei o catedrală interioară, cu trudă și cu migală. Graba, cu siguranță, nu e un cuvânt care să apară în dicționarul lui. Doar răbdarea, o răbdare liniș­tită, așezată, patriarhală, care vine, cred eu, chiar din satul în care a văzut lumina zilei și în care se întoarce și astăzi, ori de câte ori e în căutare de răspunsuri la întrebarile esențiale ale vieții. Dia­logul nostru s-a închegat firesc, pornind de la cre­dința dobândită în copilărie.

Promisiunea fericirii

- În călătoriile noastre prin țară, rămânem mereu bucuroși și uimiți, văzând cât de puter­nică mai este credința în satele românești. Sfin­ția voastră v-ați născut și ați copilărit tot în sat. Considerați că a fost un noroc? Ce datorați obârșiei dvs.?

- M-am născut la Copru, un sat care se află la vreo 60 de kilometri de Cluj. Copilăria mea a fost un vis, un moment într-un teritoriu al miracolelor. Niciodată nu voi mai putea auzi o dimineață cum auzeam acolo; încărcată de ciripit de păsări, cu lumina aceea care nu contenea să curgă din cer, cu acea liniște sufletească extraordinară. Copilăria a fost teritoriul mitic al lucrurilor fundamentale care mi-a marcat ființa pentru toată viața, a fost o promisiune a unei fericiri nemărginite; fiecare zi însemna o promisiune a fericirii. Îmi amintesc că aveam doar câțiva anișori și priveam pe geam cum ploua. Nu-mi era deloc frică de tunete sau de fulgere. Simțeam doar bucurie. Trăiam bucuria dezlănțuirii ploii și aveam un sentiment profund de bunătate divină; și-apoi, după ce ieșea soarele și se liniștea totul, simțeam cum pacea aceea se așează peste lucruri. Acele trăiri m-au modelat. Atunci s-a așezat pen­tru totdeauna în mine o anumită stare, de armonie, o senzație de bine. Visez de multe ori această sen­zație de bine. Am așteptat-o și căutat-o apoi toată viața; dar viața devine mai complicată după copi­lărie, solicitările sunt mai mari și presiunile de toate felurile nu mai îngăduie instalarea acelei liniști, a acelei bucurii.

Când Dumnezeu sosește cu trenul

- Ați apucat să-L întâlniți și pe Dumnezeu în acel rai al copilăriei?

- Dumnezeu era Tatăl nostru, ne adresam în fiecare zi Lui. Eu simțeam o mare încredere în El, era o prezență reală, vie, și știam că ne ocrotește, alături de Maica Domnu­lui. Când zicea mama mea - "Ajută Dumne­zeu!", așa era, noi nu ne mai îndoiam. Asta este lucrarea cea adevărată a credinței, ca tu să crezi cu­vintele care se spun; să știi sigur că sunt chiar ceea ce trebuie să fie și că se va întâmpla exact ce spun cuvintele acelea. Când spui "Ajută Dum­nezeu!", să fii convins că așa e. Dumnezeu poate lua diferite chipuri. În anii aceia ai copilăriei am avut odată o problemă gravă de sănătate. M-am trezit, deo­dată, că nu mai pot să merg. Pur și simplu! Eram la școală deja, prin clasa a doua sau a treia. Atunci, Dumnezeu, în chip cu totul miraculos, a trimis pe o rudenie a noastră, care locuia într-o altă lo­calitate, tocmai la vreo 300-400 km de noi. Îmi aduc aminte și acum foar­te limpede. Era toamna târziu spre iarnă, el a ve­nit, nu știu cu ce pro­ble­mă, și i-a dat mamei so­luția care m-a vindecat: băi la picioare cu cicoare pusă în apă fierbinte. Și mi-a trecut! În omul acela eu L-am văzut atunci pe Dumnezeu. Numai Dumnezeu putea să-l tri­mită, nu altcineva. După cum L-am văzut și în gestul învățătoarei mele care, văzându-mă că aveam stări de moleșeală și îmi venea să dorm, m-a întrebat ce am. I-am spus că nu mă simt prea bine și, înainte de a mă trimite acasă, a cumpărat niște bomboane de la prăvălia de peste drum și mi le-a dat. N-am uitat gestul acela toată viața, după cum n-am uitat nici gestul unui om pe care nu îl cunoșteam și care, într-o gară, undeva, acolo, în câmpia Transilvaniei, unde a oprit trenul, mi-a dat o lubeniță în dar, fără să îmi ceară nimic. Am rămas stupefiat! Era prima dată când vedeam un tren. Atunci mi-am zis, măi, Dumnezeu a venit cu trenul! Dumnezeu ca bunătate. Așa de emoționant a fost momentul acela, că nici acum, după peste 60 de ani, nu-l uit.

- Sunt oameni care Îl simt pe Dumnezeu mai ușor decât alții?

- Să știți că Dumnezeu îți vorbește prin tot: prin prieteni, prin oameni apropiați, te mângâie, tu numai să deschizi urechile, să deschizi ochii, să auzi, să vezi, pentru că atunci vei simți real­mente prezența Sa, bunătatea Sa, grija Lui pentru tine, pentru sufletul tău, pentru viața ta. Dacă nu ai o asemenea reprezentare a prezenței lui Dum­nezeu, sigur că este mai greu. El trebuie căutat mereu și mereu, nu doar în lumea care ne încon­joară, ci și în noi.

"Să nu sărim din brațele Domnului"

- Părinte Moceanu, lumea din jurul nostru se învolbură tot mai rău, și la noi, și în străi­nătate. E multă violență, cruzime, lăcomie și moarte. Oare credința pe care dumneavoastră ați aflat-o în satul copilăriei, credința aceea sim­plă și temeinică, a țăranilor noștri, ar putea să aducă o schimbare, să așeze pacea în tulburările de acum?

- Și anul care a trecut, ca și alții, fiecare în felul lui, a adus neliniște, instabilitate, teamă de ziua de mâine, îngrijorare. La teama pentru viața proprie s-a adăugat acum teama pentru viața lu­mii. Mijloacele de difuzare în masă a informației întrețin un stres continuu. Dezastrele, catastrofele de diferite feluri se fac repede cunoscute. Nu mai vorbim de știrile cu substrat științific: apa o să dispară și omenirea va muri de sete, un meteorit gigantic va izbi Pă­mân­tul, o boală necruțătoare a început undeva să facă ravagii și va pune viața tuturor în pericol... Totuși, eu cred că acea credință puternică pe care eu am deprins-o în copilărie te poate feri de orice manipulare, la nivel global sau național. Ea creea­ză o altă imagine a lumii, a acestei lumi care în­cearcă să îți răpească libertatea, să te subjuge, folosin­du-se de teama ta, de neliniștea ta, care te fac vul­nerabil. Starea de liniște e starea bucuriei la care a­jungi prin cre­dință. La această stare de bucurie a existenței trebuie să ajungă fie­care om, dacă are cre­din­ță auten­tică. O credință îndoielnică, fra­gilă, va provoca mereu agitație su­fletească. Sunt mulți creștini care își pun nădejdea în ajutorul lui Dum­nezeu, și bine fac, dar, la pri­ma încercare, parcă se grăbesc să sară din brațele Domnului și să "coboare" pe pământ, pentru a fi mai siguri că-și rezolvă problemele "la fața locului". Că, zic ei, în cu­getul lor, cine știe dacă nu cumva Dumnezeu i-a uitat... O asemenea judecată face să se dărâme totul. Văzând că Dumnezeu nu se "im­plică" mai vizibil în viața lor, de îndată ce și-au rostit rugăciunea, cad într-un soi de deznădejde. Asta se întâmplă atunci când lași cerul bucuriei cerești pentru considerații lumești. Dacă ai zis "Doamne aju­tă!", atunci să crezi cu adevărat în ajutorul lui Dumnezeu. Dacă ai fost la Sfânta Liturghie și te-ai rugat, nu trebuie să te îndoiești că așa va fi, cum ai dorit tu.

- Părinte Ovidiu, sunteți un "doctor" al pro­blemelor sufletești. E nevoie ca preoția să se în­soțească cu psihologia?

- E nevoie de foarte multă psihologie. Fără intuiție psihologică, un preot este ca un nevăzător. Aș adăuga o calitate complementară: empatia, care aduce identificarea afectivă cu cel care vine la tine. Spovedania a făcut ca la noi să nu fie nevoie de cabinete de psihana­liză. Dacă ar ști toată lumea cât de importantă este spovedania, ar căuta-o mai des. Ea realizează o legătură tainică, liniș­titoare, cu ucenicul. Preotul îl ține pe ucenic în brațele rugăciunii sale. Când cade ucenicul, simte rana și duhovnicul. La un moment dat, nu m-am mai putut ruga pentru cineva care, am aflat ulterior, fusese la un preot care practica ghitia (deschiderea cărții). I-am spus și ziua în care a fost acolo. Mă uitam la numele său și nu îl puteam pronunța. Legătura duhov­nicească se rupsese.

Știința suferinței preoțești

- Ce ar trebui să facă preoții pentru a fi aproape de oameni? Ei nu mai sea­mă­nă cu țăranii curați și simpli, printre care ați trăit. Sunt bulversați de știrile care năvălesc peste ei.

- Să stea între oameni, cu toate puterile sufletești deschise, gata de ajutor. Să le câștige încrederea! Oamenii nu condițio­nează relația lor cu preotul de săvârșirea unor minuni. Nu așteaptă așa ceva, dar o vorbă bună se poate găsi întotdeauna. Să păstreze duhul păcii în biserică. În prea multe biserici duhul păcii este alungat de fel și fel de discuții între preoți, care determină crearea unor grupuri, în func­ție de diferite opțiuni, uneori care de care mai vinovate. Într-o biserică unde se întâmplă aseme­nea lucruri, parcă și sfinții plâng, îndurerați de ceea ce văd și aud. Să înțeleagă necazurile oame­nilor și să creeze forme potrivite pentru a le veni în ajutor. Desigur, mă refer la cele materiale, dar și la cele spirituale. Să lase impresia celui ce vine la preot că problema lui este cea mai importantă, că își face timp pentru rezolvarea ei. Să se roage necontenit pentru toți, să aleagă tot ceea ce este mai frumos și mai bun pentru credincioși și bise­rică, de la cele mai mărunte obiecte, până la cele care marchează iden­titatea bisericii și a comunității. Să știe aduce bucurie, optimism, încre­dere în viață prin cuvântul său, lăsând la o parte improvizațiile de toate felurile. Dacă preotul nu are "lu­mină", cum va aprinde lumina în sufletele credincioșilor? Stările preo­tului se transmit în chip tainic cre­dincioșilor. Dacă un credincios vine la biserică și pleacă întristat, e o mare pierdere, fiindcă duhurile răutății îl vor face să se îndepărteze de biserică, ba chiar să se răzvrătească.
Preotul ar trebui să fie în priză 24 de ore din 24; chiar și când doarme, să adoarmă cu gândul la Dumnezeu, dacă se poate, cu "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul" în inimă. Să nu crezi că ai ajuns la cine știe ce înălțimi duhov­nicești, dimpotrivă. Eu intru de multe ori în biserică cu sentimentul ne­vred­niciei, și mă rog la Dumnezeu să-mi acopere neputințele, ca să fac o lu­crare frumoasă între oameni. Pentru că a fi preot înseamnă să fii în per­manență cu oamenii, să le sari în ajutor necondiționat, de îndată ce ei îți cer; și, mai ales, înseamnă să știi să suferi. Suferi foarte mult ca preot! Trebuie să ai o știință a suferinței, întrucât, de-a lungul slujirii, multe lucruri te vor răni. Foarte multe lu­cruri, oameni, întâmplări. Este dure­ros, ca slujitor la altar, să citesc niște grozăvii despre biserică, grozăvii care rămân tot atâtea răni deschise pe sufletul meu. Asta în­seamnă să fii preot, până la urmă, să fii o rană sân­gerândă și, întotdeauna, această rană să-ți ali­menteze credința nestrămutată în lucrarea pe care o faci.