Stop-cadru
- Suntem la doar o zi distanță de victoria ta fulminantă de la "Vocea României", pentru care te felicităm. Nu e chiar ușor să câștigi o asemenea competiție, la doar 17 ani! Deși emoția e greu de pus în cuvinte, te întreb cum a fost?
- În prima clipă am înghețat. Nu mai eram sigură că am auzit realmente numele meu sau că doar mi s-a părut! Apoi, în următoarea fracțiune de secundă, când am realizat că, totuși, eu am câștigat, am avut senzația că s-a oprit lumea în loc. Parcă eram într-un stop-cadru dintr-un film! Nu știam cum să reacționez: să mă mișc din loc sau nu, ce să fac... Nu m-am confruntat niciodată cu o asemenea bucurie imensă. Nu-mi venea să cred că eu sunt Vocea României. Chiar eu! Am înnebunit de fericire! Nu m-am mai stăpânit și am început să țopăi pe scenă, m-am aruncat pe podea... Luminile parcă dansau împrejurul meu, iar când a prins să cadă și ploaia de confeti, a fost ca într-un vis. Parcă eram într-o altă lume: plângeam și râdeam în același timp.
- A fost un premiu pe deplin meritat. Vocea ta este, cu adevărat, de excepție. O moștenire pe linie de familie?
- Nici vorbă! Toți din familia mea au voci de măgăruși. (râde) Poate - cine știe! - o fi existat vreun străbun talentat, dar amintirea lui s-a pierdut. Chiar nu am habar cu cine semăn din punctul ăsta de vedere. M-am trezit, pur și simplu, că pot să cânt.
- Când s-a întâmplat asta?
- Inițial, la patru ani, am început să iau lecții de pian, deși la ore mai mult mă jucam cu profesoara mea, Diana: îi făceam unghiile, o coafam, râdeam împreună... Însă, ceva-ceva din muzică tot s-a lipit de mine, adică noțiunile de bază le-am asimilat. Apoi, la zece ani, am decis să renunț la pian și să încep să studiez chitara. Tatăl meu e prieten din copilărie cu Mihai Mărgineanu și mereu mergeam la concertele lui. Mama lucra pe vremea aceea ca stewardesă și tata nu avea cu cine să mă lase acasă. La concerte, Mihai mă lua și mă cățăra pe o boxă, pe scenă, și de-acolo vedeam și ascultam tot. Așa că, la un moment dat, am zis că vreau și eu să cânt la chitară. "Ce? Eu sunt mai fraieră?" (râde) Ca atare, în clasa a IV-a, când aveam zece ani, am făcut rocada. Și prima melodie pe care am învățat-o la chitară a fost "Andri Popa", pe care o cântam și cu vocea. Atunci am realizat că, de fapt, am și glas, și-am tot cântat și-am tot cântat... nu m-am mai lăsat de "sportul" ăsta. (râde) Numai că, dintr-un anume punct încolo, am simțit că am nevoie de cineva care să mă ghideze. Pentru că eu cântam de capul meu, fără nici un fel de tehnică. Îmi plăcea cum mi se auzea vocea, însă crescând, am început să-mi doresc să înțeleg cum și de ce ies sunetele într-un fel sau altul. Și voiam să-mi și controlez glasul mai bine. Așa că în clasa a IX-a, prin semestrul doi, am mers la Crina Mardare și am început să iau lecții de canto. Datorită ei, am evoluat extraordinar de mult.
- Ești singurul copil din familie?
- Da, și am avut noroc de o mamă și de un tată foarte deschiși, care întotdeauna m-au lăsat să fac ce vreau și m-au sprijinit din răsputeri. Un singur lucru mi-au cerut: când fac ceva, să fiu cea mai bună. De-asta, de pildă, nu s-au împotrivit nici când am cerut să merg la liceul Tonitza. Îmi plăcea să desenez și i-am rugat să mă mute la școala asta. Între timp, s-a dovedit că desenul nu e drumul meu, adică nu vreau să fac o carieră din asta, îl păstrez doar ca pe o metodă de relaxare și ceva care îmi încântă sufletul. Drumul meu are legătură cu scena - de muzică, de teatru, scenă să fie!
- Te interesează și teatrul?
- Da, un an și jumătate am făcut parte din trupa de teatru "Ocaua". Era o trupă de liceeni, îndrumată de doi profesori - Gabriela Bobeș și Ionuț Popescu. În formula asta am mers și am jucat foarte mult în festivaluri de teatru pentru liceeni. Jucam orice. Am fost și prințesă, și călugăriță, și bârfitoare, și "parașută"...
O surpriză cât toate zilele
- La "Vocea României" cum ai ajuns?
- Într-o zi, astă vară, eram la bunica, când m-a sunat tata și mi-a zis: "Știi ce-am făcut eu azi?" "Ce-ai făcut, tată?", l-am întrebat. "Te-am înscris la Vocea României." "Cum așa? Fără să-mi spui nimic? Nu pot să cred!" Îți dai seama: m-a luat ca din oală! Întâi m-am blocat, după care mi-am dat seama că e o hotărâre măreață. (râde) În schimb, când am ajuns la preselecții, m-au luat niște emoții cât casa. Iar ele nu s-au diminuat deloc pe parcurs. Din contră! Cu cât înaintam în competiție, deveneam din ce în ce mai emoționată și mai stresată. Miza era din ce în ce mai mare, trofeul se apropia din ce în ce mai mult și nu voiam să-l las să-mi scape.
- Păreai stăpână pe tine, chiar sigură... Mă și miram, de unde atâta detașare, la doar 17 ani...
- Mi-a fost foarte greu, chiar sunt mândră de mine că am fost capabilă să mă țin în frâu.
- Ai vreo tehnică de dat împrumut?
- Am încercat să gândesc pozitiv, să nu mă las cuprinsă de îndoieli și de frici. Mi-am zis tot timpul că o să fie bine și că, orice s-ar întâmpla, eu mereu trebuie să dau tot ce pot, fiecare apariție pe scenă să însemne cea mai bună prestație a mea pe piesa respectivă. Uite, aseară, puteam să ies și pe locul cinci, că tot nu m-aș fi supărat, pentru că de fiecare dată când am cântat am fost "varianta" mea cea mai bună.
Doi ași: Tudor Chirilă și Tibi Albu
- Prin victoria ta, Tudor Chirilă obține cel de al treilea trofeu Vocea României. Cum este ca antrenor?
- Minunat! M-am înțeles foarte, foarte bine cu el. Tudor e un profesor extraordinar. Mi-a dat niște sfaturi excelente, care mă vor ajuta încă mult timp de-acum încolo. Mai ales că ele nu s-au rezumat doar la muzică - mi-a dat sfaturi și pe zona de actorie și sfaturi așa, de viață... Tudor e și un om foarte bun, cu o inimă mare și caldă. M-am bucurat foarte tare că l-am cunoscut și că am avut ocazia să lucrez cu un om așa minunat. Și în continuare vreau să ținem legătura. Nu scapă el de mine așa, cu una, cu două! (râde)
- Dintre ceilalți membri ai juriului, te-a impresionat careva în mod special?
- De respectat îi respect pe toți, pentru că fiecare dintre ei este un artist excepțional. Dar trebuie să recunosc că m-am legat ceva mai mult de Marius Moga. Față de mine, el s-a purtat cu multă căldură, așa că, în culise, cel mai mult cu el am vorbit. A fost, pur și simplu, o chestiune instinctivă, eu fiind o structură foarte emoțională: sunt plângăcioasă dar și râzăcioasă, sunt iubăreață, lipicioasă... Ce mai, ca un copil! (râde)
- Crezi că duetul cu Tibi Albu a fost un punct important pe drumul tău către izbândă?
- Da, foarte, foarte important! Când am fost acceptată la "Vocea României", am început să visez cum ar fi să câștig, și mereu mă imaginam cântând la un moment dat cu Tibi. Apoi, când am aflat că am intrat în finală, i-am zis lui Tudor: "Trebuie să ne apucăm de treabă, dar mai e ceva: eu vreau din tot sufletul să cânt cu Tibi Albu!" Ideea a fost a mea. Dar când l-a adus Tudor, parcă tot nu mi-a venit să cred! Am fost incredibil de fericită! Nu-l cunoșteam pe Tibi, îl văzusem doar la televizor, dar îl apreciam foarte, foarte mult pentru vocea lui, și ca artist. Iar acum, după ce am lucrat cu el, mi-am dat seama că e și un om extraordinar de bun și de frumos. Plus că e și foarte haios! Ne-am înțeles super-bine! Iar la nivel de muzică, m-a ajutat enorm: a fost un coechipier foarte generos, mi-a dat multă încredere în mine. Am simțit că mă susține cu adevărat. Și vocile ni s-au potrivit foarte bine... De-asta a ieșit momentul cu el superb! Sau, cel puțin, eu așa l-am perceput.
- Familia și prietenii tăi cum au reacționat față de triumful tău la "Vocea României"?
- Aseară i-am avut lângă mine, în gradene, pe mama, pe tata, pe Iris, cea mai bună prietenă a mea, pe Ștefan, iubitul meu, și pe Aurică, vărul mamei mele. Și, bineînțeles, în secunda în care s-a anunțat că eu am câștigat, au sărit cu toții în sus până la tavan - țipau și plângeau de fericire și țopăiau și ei, ca niște copii. Iar când am ieșit de pe scenă, a început să-mi sune telefonul în neștire: o mulțime de cunoscuți voiau să mă felicite. Iar apoi, acasă, mă așteptau alți prieteni: cu artificii, cu vuvuzele... A fost o nebunie! Am stat împreună toată noaptea să sărbătorim.
- Ce ai de gând să faci cu vocea ta, Teodora? Ai în față un viitor extraordinar.
- Acum sunt în clasa a XI-a, la Tonitza, în Bucureștiul meu natal, dar după Bacalaureat am de gând să plec la Londra, să studiez musicalul, la "Royal School of Speech and Drama". În felul ăsta, pot să îmbin muzica și teatrul, cele două mari pasiuni ale mele. Iar până atunci, intenționez să-mi mai împlinesc un vis: să-mi fac o trupă rock. Vreau să scriu eu însămi piesele și să concertăm cât mai mult. Nu mă interesează neapărat să ies pe radio. Și nici nu mizez pe faptul că am câștigat "Vocea României" și acum toate radiourile or să se bată pe mine. Ce-mi doresc eu e să fac o muzică bună, pe care să le-o cânt oamenilor live. Prefer concertele cântatului în studio.
- Până atunci, sosește Crăciunul și se anunță și Anul Nou... Cu trofeul "Vocea României" în brațe, mai încap și alte dorințe la finalul acesta de an?
- Mai am o dorință mare, care nu ține doar de anul 2017, ci de toată viața: vreau să mă mențin cu picioarele pe pământ, să nu mă las dusă de valul succesului! Asta îmi propun: să fiu atentă, să nu mă las copleșită de izbânda de la "Vocea României" și de ce o mai urma. Vreau să rămân, în suflet și în comportament, aceeași fată care sunt azi.