Poveşti cu solomonari

Băiatul cu aripi

Se spune că în urmă cu o sută de ani, în Valea Mare, un sat din apropiere de Lugoj, s-ar fi născut un copil cu aripi la subsuori. Speriat, tatăl său i le tot tăia, dar ele creşteau la loc, până într-o zi, când n-au mai putut fi ascunse sub haine şi tatăl şi-a alungat copilul în lume, ca să nu-l facă de ocară în sat. Multă vreme, copilul a fost uitat. Dar într-o zi de vară târzie, cu puţin înainte ca oamenii să-şi ducă roadele câmpului în hambar, peste sat s-a dezlănţuit, din senin, o urgie năpraznică, o furtună de gheaţă ce părea că vrea să multe pă­mântul din loc. Prinşi la muncile câmpului, oamenii credeau că le venise sfârşitul, când, de-odată, în mijlocul cerului se făcu o gaură de lumină, cât să încapă în ea un om călare pe un balaur. Era copilul cu aripi. Se făcuse solomo­nar şi, cu un căpăstru în mână, alunga grindina.
Povestea asta am au­zit-o de la un cioban care în tinereţe trăise în Valea Mare. Era un bătrân respec­tabil şi se jura că este adevărat. L-am crezut. Ce in­te­res avea să mă mintă? Povestea lui era plină de amă­nun­te, ce nu păreau să fie inventate. Şi cum nu era prima dată când auzi­sem despre solomonari, mi-am propus să caut făp­tu­rile acelea bizare, atât de pre­zente în lu­mea veche a satelor româneşti, în care vra­cii care biciuiau grin­dina se plimbau pe uliţa mare, nestingheriţi. Cheile acestor poveşti se află azi la bătrâni. Ei sunt ultimii martori şi ultimii păstrători ai acelui univers fabulos.

Vâlhaşii

"Eu pot să vă zic ce-am văzut şi ce ştiu", îşi în­cepe Jivan Ion din Valea Mare povestea. Este unul dintre cei trei bătrâni ai satului care au aproape 90 de ani. În afară de el, mai este moşu Pîsă, dar nu mai are memorie bună, şi mai este Măriuţă-Luţă, de fapt decana de vârstă, dar cu mai puţină autoritate, pentru că e "provenită" din Fîrliug, satul vecin. Bă­trânul Jivan are o casă de Banat uriaşă, dar locuieşte şi m-a primit în cea mai mică dintre camere, cea de la drum. Aici are un pat, o masă cu două scaune şi o sobiţă ce duduie, în care tot timpul bagă câte un lemn, de frica frigului. După ce coboară cu greu din patul înalt, mai bagă un lemn în focul care trosneşte şi apoi îşi reia mulţumit povestea. "Solomonarilor noi le zicem aici vâlhaşi. Şi la noi în sat au fost întâmplări cu ei pe la ape. Aici, la Valea Mare, or fost căşi de lemn, acotropite cu şindrilă şi cu paie. Satul ăsta o fost mai întâi pre dealuri, sub munte, atât de vechi o fost. Şi o fost Valea lu Jula, unde o şezut un vâlhaş. Ăsta i-o fost numele lui, Jula. Va­lea i-o ţinut numele. Dealul Imbrii o fo al Imbronilor, dealu Foalii o fost a Folonilor, din neamul lor o trăit până încoa. Pre vremea când satul o fo pre dealuri, ziceau bă­trânii că erau babe care mer­geau cu sulu şi făcea farmece. Sulu îi de la războiu de ţesut, se strângea coarda cu el. Şi ziceau că era o muiere ce s-o dus şi o bătut cu sulu cela în apă şi o vinit dracu şi or vorbit. Făceau de însurătoare, de spargere de căşi, de moarte la animale, tăt felu de treburi bolun­zeşti făceau. Se ştiau în sat care mer­geau cu sulu. Am apucat şi eu, dar n-or mai făcut chiar aşa. Mai ştiu că un om de la noi, de aici, de la Valea Mare, s-o dus cu boii la iarbă noaptea, că o fost bâze mul­te şi nu erau soluţii ca acu. Bâze, adică muşte. Şi omu ăsta s-o dus pe un drum şi acolo o fost o cruce şi el a stat acolo cu boii. Şi la el o venit un om înalt, niegru şi cu gegetele la mâni lungi. N-a mai ştiut ce să facă omu, a amorţât... Şi când i-o venit bine, şi-o făcut cruşe. Şi-atunci, ăla o început să urle şi s-a dus în apă şi să tot bătea pe apă, acolo. Omu o venit cu boii acasă şi şase tămâni nu s-o putu scu­la din pat. Şi tata al meu avea doi boi şi s-a dus şi el la o holdă, noap­tea. Ştiu de la ma­ma. A auzit la fereastră şi a văzt ca un copil niegru cu gegetele lungi şi-o stat la fereastră. Ea iute o sărit şi o pus ceva la uşă ca să nu poată des­chide careva. Şi tata când o venit o găsit sca­ra pusă în ogradă aşa, de stătea singură în pi­cioare, dreaptă. Şi o nuia de stătea tăt lân­gă ea, dreaptă. Tăt în noap­tea aia, popa fu­sese plecat din sat şi o muiere s-a culcat la el ca să grijească de casă. Şi el avea gard din lă­teţi. Când se uită fe­meia pe fereastră, că a auzit ceva, numa ce a văzut un copil negru, cu gegete mari, aşa, cum merjea şi trăjea cu un bât pe lăteţii de la gard. Şi când a ajuns la cru­cea din capăt, numa oda­tă ce a zberat şi a fugit la deal, încolo. Mai ştiu şi nişte vorbe vechi, de aproape 200 de ani, după socoata mea. Or trecut ciobani cu oile pre aici. Şi or avut sălaş. Şi or avut un izvor la sălaş, pe care o curs apă. Şi o venit un fluieroni pe apă. Ştiţi ce e fluieroniu? Un bât de-ăla, din care zici cântice. Şi el a luat fluieroniu şi a început să zică la el. Şi chiar atunci trăceau neşte oameni, tăt ciobani, pe acolo. Şi unu o vint şi o zâs către el: «Mă, de unde ai tu fluieroniu ăsta?». Omu ce să zică, păi, l-am luat de pre apă, că aşa l-am găst. «Mă, ăsta era fluieroniu meu, l-am pierdut sus în munte!». Sute de kilo­metări o venit fluieroniu după ciobanul ăla! Că el fusese în munte, în Semenic, cu oile. Până aicea la noi a venit. Asta n-am văzt, da' am auzit. Atâta ştiu. Alta nu ştiu nimica", îşi încheie moş Jivan poveştile şi se coboară din pat, ca să mai pună un lemn pe soba care dogorea.

Când o venit vijulia

Pe aceeaşi stradă cu case făcute din cărămizi de pământ, dar la ieşirea din sat, locuieşte Măriuţă-Luţă. O găsesc la drum, mergând încetişor, cu câte un toiag în fiecare mână. La vorbă însă e iute. "Eu nu mi-s născută aici. Mi-s venită de la Fîrliug", mă lămureşte de la început. "Acum îs io cu Domnu, că altu nu are cine". Îmi dau seama de la-început că bătrâna nu îmi va spune ce ştie, mai ales că într-o vreme, solomonărie se spunea şi la vrăjitorie, o îndeletnicire cu care oamenii nu mai vor să aibă de-a face şi se apără cu numele lui Dumnezeu. Dar, deşi zice că nu a auzit de poveştile pe care le caut, ceva îşi aminteşte: "Când venea furtuna şi începea să bată piatra, am văzut-o pe bunica: numa ce lua toporu şi îl punea să curgă apa de la streşină pe tăişul lui şi odată se oprea. N-ar trebui să cred în asta, da asta am văzut, ce să zic... Nu mi-e urât, că nu mi-s singură. Domnu îi cu noi şi acu. Şi alea bune le pune de-a dreapta şi alea răle de-a stânga, şi la ziua judecăţii ni le pune după cap. Are un dosariu acolo... plin cu die toate! De vâlhaşi am auzit, că erau oameni dă se făceau ca o vijulie, aşa. Se poate să fi fost cândva în părţile astea. Or fost când o venit vijulia şi lua fânu şi lua şi animale pe sus, de nu ştia nimeni unde le duce. Când­va era puterea asta. Tine­retu zice că dacă suntem bătrâni, suntem şi bolunzi la minte. Da asta e doar pen­tru că ei n-or trăit vremurile alea... Mergeţi spre Deva, pe acolo veţi mai găsi poate poveşti despre vâlhaşi", îmi mai spu­ne bătrâna şi pleacă spri­jinită în beţe, că mai are trea­bă... încă ţine patru porci şi trei vite! "E, cum mai poci şi io, maică".

Balaurii din Râpa Roşie

Înainte de a ajunge la Deva, în Dobra, toată lu­mea mă îndrumă către Octavian Ocneanu, învăţă­torul pen­sio­nat din sat. "Dacă el nu ştie, nu ştie nimeni", mă asi­gură cineva şi îmi arată casa învă­ţătorului. Domnul Oc­nea­nu a auzit de solomonari, numai că în zona aceasta le spune şolomonari. Sunt po­veşti atât de vechi, încât nici el nu le-a prins. Şi, din pă­cate, în sat nu mai sunt bă­trâni. "Nu mai avem niciun bătrân în sat", spune el cu tristeţe. "Ei ştiau. Munca pământului sau tra­diţiile păstrate de ei le dăduse o altfel de privire: puteau să vadă în reali­tatea asta ceea ce noi azi nu mai putem sau nu mai ştim să vedem. Nu era magie, deşi nouă aşa ni se pare acum, era o înţelegere a lumii pe care noi am pierdut-o, odată cu dispariţia lor. Şi o să vă dau un exemplu. Şolomonarii călă­reau balauri scoşi din ape. Ei bine, şi noi am avut astfel de ape cu balauri aici, deci, e posibil ca ei să fi trecut prin acest sat. Moşu meu m-a chemat la el când era pe patul de moarte. Mi-a zis: «Mă, vezi că azi mă duc, îi gata. După ce mor eu, te duci în că­mară şi acolo, sub butoiul mare de 400 de litri, vezi că am în­gro­pat pixa cu bani de aur în ea». Pixa era o cutie de metal, cam de două ori cât o cutie de vop­sea, şi în ea se ţinea dohota, un fel de vase­lină pentru roţile de car. Şi zice: «Să nu-i spui la ma­mă-ta, că îs pentru tine». Ce să mai aştept, m-am dus pe loc, am dat butoiul la o parte şi am înce­put să sap! Ni­mic. M-am întors la bătrân. «Moşule, de unde să ai tu bani de aur?». Mi-a zis că a fost oda­tă într-un loc, lângă satul nos­tru, la Râpa Roşie, unde era şi un lac. Şi când a fost să ia pă­mânt de acolo, din lac, a văzut cum sclipeşte aurul. «Am luat cât am putut şi aş mai fi luat, dar nu am mai apucat, că au venit nişte balauri şi mi-o fo frică, şi numai atâta am luat». În ziua aia a şi murit bătrânul. Am săpat mult în beci după banii ăia, am adus şi un detector de metale, nimic. Ori bătrânul deli­ra îna­inte de moar­te, ori banii ăia or fost vrăjiţi. Dar e ciudat să îmi spu­nă poves­tea asta chiar pe pa­tul de moarte. Poate că ba­nii încă sunt acolo, dar aşa cum eu nu mai pot să văd balaurii, nu mai pot să văd nici aurul lor", încheie cu tristeţe învăţătorul şi mă trimite în satul vecin, unde încă mai tră­ieşte o bătrână, pe nume Riţa. Poate ştie mai multe ca el.

Răzbunarea Şolomonariului

Riţa din Roşcani îmi deschide uşa căsuţei ei şi mă priveşte de jos în sus. De tânără a avut această boa­lă care o face să arate ca o jumătate de om. O ţine aplecată de la brâu în jos, de parcă mereu şi-ar în­cheia cizmele. Deşi chipul ei mă priveşte răstur­nat, cu ochii jos şi gura deasupra, ghicesc o blândeţe în privirea ei. În casă, odată aşezată pe pat, pare un om normal, un pic adus de spate, o bătrânică singu­ră, înconjurată de pisici. Ea ştie toate poveştile vechi ale zonei. Şi pe cea a omului-lup, şi pe cele ale şolomonarilor. "Veneau şolomonarii pe dealu­rile astea de la noi, umblau pe la Valea Pii, pe la Ce­răt. Or fost doi care dormeau pe fânul oamenilor, sus, pe căpiţe, sau pe hotare. Şi odată o venit unul şi o cerut de la cineva lapte, că alta nu cereau decât lapte şi ouă coapte. Şi muierea aia nu i-a dat. Atunci, ca din senin, s-a pornit o vijelie pe tot satul. De-atunci, oamenii nici nu i-au mai văzut pe cei doi şolomonari. În ce parte s-o dus, greu de zâs. Poate spre Retezat, poate spre Valea Jiului, cine poate să ştie drumurile lor?"

Peste munţi, din om în om

Prin agonia ultimelor zile de toamnă, am luat-o către munţi. Aerul era tot mai rece şi frunzele pă­reau flăcărui de chibrit mişcate de vânt pe crengi. Mes­tecenii albi străluceau pe culoarea de fier a pă­durilor de stejari, griul pietrelor se amesteca cu au­rul ierburilor dezlânate. Din sat în sat şi din casă în casă, am căutat mai departe poveştile solomona­ri­lor, pe o hartă pe care începusem, încet-încet, să o văd şi să cred în ea. Câmpul lui Neag. Ultimii doi bătrâni, Petre Pavel şi Gheorghe Boroi. Petre Pavel cobora cu vacile din munte. L-am întrebat de solo­monari şi a început brusc să plângă: "Mă, omule, am mai bine de 90 de ani şi io a trebuit să mor. Da m-am culcat seara în rugăciune, şi la miezul nopţii, m-am trezit cu o putere mare. M-am culcat plân­gând. Şi cum am durmit, m-am sculat şi fluturi eram, zburam pe susu! Eram pe deasupra munţilor, în zbor! Am scăpat de dureri şi de boală şi tăt. Că am greşit în viaţa mea şi nu am crezut că mai scap, dar Măi­cuţa Dom­nului m-a scă­­pat şi altce­va eu nu pot să mai mărtu­ri­sesc acum. Uite, aici, în buzu­nar, ce am? Ico­niţa cu Măicu­ţa şi cu Fiul ei. Alta nu poci să spui către tine. S-o terminat cu ce-o fost de­mult. Am citit bi­blia din scoar­ţă în scoar­ţă şi m-am ru­gat mult. Mergi cu Dumne­zău!". Noro­cul meu a fost Gheorghe Bo­roi, 90 de ani, pe care l-am gă­sit singur, la casa lui din mun­te, de lângă peştera To­pliţa, unde simte "că inima îi cât ceriul": "Da, se ştie de so­lo­­mo­nari pe aici. Se spu­nea că veneau de peste munţi şi mer­­geau către Rete­zat. Aveau cu ei un căpăstru făcut din coajă de mesteacăn sau din lemn de tei şi mereau să caute, în la­curile din Rete­zat, ba­lauri pe care să călă­rească. Eu, din ce am auzit, se spunea că erau lo­mani, adică din satul Lo­man, de peste mun­te, dar e greu de crezut că astfel de oameni aveau o casă. Se zicea că mergeau la un lac, dar Retezatul are mai bine de 80 de lacuri, de un să ştim la care? Eu astea le-am prins de la bătrâni, că mi-a plăcut să îi ascult. Am fost pădurar toată viaţa şi am cinci traversări de la Pietrele la Câmpul lui Neag, în plină iarnă, nu oricum. Hai, stai la mine aici o săptă­mână, că avem ce po­vesti!" I-am promis că o să mă întorc şi am pornit mai de­parte, peste munte, în satul lomanilor de sub munţii Şurean. Lo­manul este un sat desprins dintr-o po­ves­te: case vechi, cocoţate pe cleanţuri, văi undu­ioase şi stânci care ţâşnesc din coasta muntelui, toate învăluite în­tr-o pace ca de Rai. Însă în afară de Moşu Meftodie, surd şi bolnav, nu mai sunt bătrâni, şi nimeni nu mai ştie despre solomonari. Am mers apoi în Sălişte, la Sibiel, la Orlat. "Niţu lu Ştef ştia, dacă mai trăieşte, da nu cred că mai trăieşte", îmi spune cineva. Niţu lui Ştef din Gura Rîului. Bat la uşă. "Trăieşte, cum să nu, Doamne, mulţam! E tatăl meu. Poftiţi!".

Balaurul de pe Cindrel

În cameră e linişte. Dumitru Şte­fan sau Babu sau Niţu lu Ştef, cum îl ştie lumea din Gura-Râului, stă la fereastră, cu Biblia aşezată pe o laviţă şi citeşte. Lângă carte e clopul lui de cioban. Lumina de-afară face paginile cărţii strălucitoare, iar capul său albit pare înconjurat de o aură. Se ri­dică tăcut şi îmi întinde mâna. E născut în 1924. Liniştea din jurul lui, sau privirea, sau strângerea de mână, sau toate la un loc îmi spun că el vine chiar din lumea aceea pe care o caut. Îmi ascultă întrebările. Apoi, cu ochii larg deschişi, privind direct în vremurile vechi, îmi vorbeşte. "Ştiu de şolomonari. I-am văzut. Veneau pe munte, pe culme, la Ieda, unde noi mergeam cu oile. Şi tot ceteau, tot ceteau, nu stăteau de vorbă cu ni­meni. Erau oameni ca noi, da tăt ceteau din carte. Era carte adevă­ra­tă, da eu eram de 9 ani, nu prea pre­cepeam. Şi i-am întrebat atunci pe ăi mai bătrâni, că Cine-s ei? Şi bătrânii mi-au spus că sunt şolomani, aşa le ziceau. Şi acolo sus, în munte, era un iezer mare. Ori ningea ori ploua, lacul ăla era la o potrivă. Şi acolo se aude numa uuu uuuu, cum iese apa. Unii or cer­ce­tat şi or spus că se leagă cu ma­rea. Alţii or spus că e un vul­can de pe timpuri. Şi erau doi şolomani aco­lo. Şi ceteau, unu de-o parte şi unu de alta a iezerului. Ceteau. Unde dormeau nu ştiu. Oameni voinici erau. Şi-am zis către un cioban bătrân: «Bade, ce fac ăia aco­lo?». «Ceteşte unu de-o parte şi unu de alta, nu vezi?». Şi numa ce prindea a mişca apa. Acolo era balaur. Când iese ăla, îi ţâpă căpăstru în cap şi sare călare pe el. Şi pleacă. Merge prin nouri şi porneşte ploile. Mie mi-or spus bătrânii: «D-apoi mă, copile, să nu dai cu pchiatră acolo, în iezer, că porneşte ploaia!». Şi când eram mare, nu m-am mai minunat aşa de poveştile bătrânilor şi când am fost aşa, scăpat de armată, mai eram cu vreo doi-tri. Şi nu-ş ce mi-o venit, poate că era şi o fată cu noi, şi am vrut să mă gro­zăvesc, şi am zis: eu dau cu piatra în apă, că nu mă tem de şolomani. Feciorii or zis: «Ba nu face asta!». Da io am luat bolovan şi am zvârlit. Mult timp a bulbucat acolo, că am zis io că poate n-o ajuns la fund. Şi era soare şi senin şi, dintr-o dată, numa ce a venit un nor cu o burhaie de-aia până la pământ, şi a început să ploaie. Şi-am rupt-o la fugă cât am putut. Spre vale, spre stână şi ne tăt băgam pe sub jgheaburi şi pe sub ţancuri, că lovea grin­dina ca-n război... Da tăt cu mine avea, că tăt după mine se ţinea piatra. Am ajuns la stână uzi până la piele. M-or certat ciobanii bătrânii când au văzut ce-am făcut. Altă dată am mers că­lare şi am văzut un nor mare şi am zis că vine ploaie. Şi prin nour se vedea ceva lung, ca o coa­dă. Ia, aşe făcea şi se miş­ca! Eram pe Cindrel, că de-acolo se vede în toa­te părţile. Şi mai eram cu unu, şi ăla zice: «Mână mă, că uite balauru în nour, pe noi vine!». Că aşa um­blau şolomanii, pe balaur, învă­luiţi în nouri...".

- Bade Niţu, crezi că astăzi mai există solo­monari?

- Sigur că există, că răul n-a pierit încă de pe pământ. Nu vezi dumneata câtă ploaie şi piatră bate şi la noi, şi la alţii, de-îneacă ome­nirea cu miile? Dum­nezeu a făcut lumea asta cu-un tâlc, doar că ne­cre­dinţa e mare şi lu­mea uită adevărul dintâi. Cel mai bine e să te aperi cu rugăciuni. Unde vezi norul de grindină, te rogi şi îl împrăştii cu închinare. Şi mai poţi face contra albiturii de grindină ceva: iei de la biserică cununa de spice de grâu de la prapur şi-o pui la icoană. Şi nu-i grindină sau foc să nu te ocolească. Mă-nţe­legi? Sau lumina de la Paşti. Lu­mânarea cu care meri la Învierea Domnului o ţâi şi o pui în casă. Şi când vine grindina, o aprinzi. Ui, aşe face grindina, dă roată şi nu bate pe tine, nici pe hotarul tău. Fă aşa, dacă nu merge, să vii să-mi spui: "Măi, Babule, m-ai minţit!". Că nu-i solomonar să să poată pune cu puterile Domnului. Unde-i cre­din­ţă, şi Dumne­zeu fereşte de piatră şi de foc şi de ne­no­rociri. Iar noi, aici, pe sub munte, mai mult oa­meni cu frica lui Dumnezeu suntem.

(Fotografiile autorului)