Se spune că în urmă cu o sută de ani, în Valea Mare, un sat din apropiere de Lugoj, s-ar fi născut un copil cu aripi la subsuori. Speriat, tatăl său i le tot tăia, dar ele creșteau la loc, până într-o zi, când n-au mai putut fi ascunse sub haine și tatăl și-a alungat copilul în lume, ca să nu-l facă de ocară în sat. Multă vreme, copilul a fost uitat. Dar într-o zi de vară târzie, cu puțin înainte ca oamenii să-și ducă roadele câmpului în hambar, peste sat s-a dezlănțuit, din senin, o urgie năpraznică, o furtună de gheață ce părea că vrea să multe pământul din loc. Prinși la muncile câmpului, oamenii credeau că le venise sfârșitul, când, de-odată, în mijlocul cerului se făcu o gaură de lumină, cât să încapă în ea un om călare pe un balaur. Era copilul cu aripi. Se făcuse solomonar și, cu un căpăstru în mână, alunga grindina.
Povestea asta am auzit-o de la un cioban care în tinerețe trăise în Valea Mare. Era un bătrân respectabil și se jura că este adevărat. L-am crezut. Ce interes avea să mă mintă? Povestea lui era plină de amănunte, ce nu păreau să fie inventate. Și cum nu era prima dată când auzisem despre solomonari, mi-am propus să caut făpturile acelea bizare, atât de prezente în lumea veche a satelor românești, în care vracii care biciuiau grindina se plimbau pe ulița mare, nestingheriți. Cheile acestor povești se află azi la bătrâni. Ei sunt ultimii martori și ultimii păstrători ai acelui univers fabulos.
Vâlhașii
"Eu pot să vă zic ce-am văzut și ce știu", își începe Jivan Ion din Valea Mare povestea. Este unul dintre cei trei bătrâni ai satului care au aproape 90 de ani. În afară de el, mai este moșu Pîsă, dar nu mai are memorie bună, și mai este Măriuță-Luță, de fapt decana de vârstă, dar cu mai puțină autoritate, pentru că e "provenită" din Fîrliug, satul vecin. Bătrânul Jivan are o casă de Banat uriașă, dar locuiește și m-a primit în cea mai mică dintre camere, cea de la drum. Aici are un pat, o masă cu două scaune și o sobiță ce duduie, în care tot timpul bagă câte un lemn, de frica frigului. După ce coboară cu greu din patul înalt, mai bagă un lemn în focul care trosnește și apoi își reia mulțumit povestea. "Solomonarilor noi le zicem aici vâlhași. Și la noi în sat au fost întâmplări cu ei pe la ape. Aici, la Valea Mare, or fost căși de lemn, acotropite cu șindrilă și cu paie. Satul ăsta o fost mai întâi pre dealuri, sub munte, atât de vechi o fost. Și o fost Valea lu Jula, unde o șezut un vâlhaș. Ăsta i-o fost numele lui, Jula. Valea i-o ținut numele. Dealul Imbrii o fo al Imbronilor, dealu Foalii o fost a Folonilor, din neamul lor o trăit până încoa. Pre vremea când satul o fo pre dealuri, ziceau bătrânii că erau babe care mergeau cu sulu și făcea farmece. Sulu îi de la războiu de țesut, se strângea coarda cu el. Și ziceau că era o muiere ce s-o dus și o bătut cu sulu cela în apă și o vinit dracu și or vorbit. Făceau de însurătoare, de spargere de căși, de moarte la animale, tăt felu de treburi bolunzești făceau. Se știau în sat care mergeau cu sulu. Am apucat și eu, dar n-or mai făcut chiar așa. Mai știu că un om de la noi, de aici, de la Valea Mare, s-o dus cu boii la iarbă noaptea, că o fost bâze multe și nu erau soluții ca acu. Bâze, adică muște. Și omu ăsta s-o dus pe un drum și acolo o fost o cruce și el a stat acolo cu boii. Și la el o venit un om înalt, niegru și cu gegetele la mâni lungi. N-a mai știut ce să facă omu, a amorțât... Și când i-o venit bine, și-o făcut crușe. Și-atunci, ăla o început să urle și s-a dus în apă și să tot bătea pe apă, acolo. Omu o venit cu boii acasă și șase tămâni nu s-o putu scula din pat. Și tata al meu avea doi boi și s-a dus și el la o holdă, noaptea. Știu de la mama. A auzit la fereastră și a văzt ca un copil niegru cu gegetele lungi și-o stat la fereastră. Ea iute o sărit și o pus ceva la ușă ca să nu poată deschide careva. Și tata când o venit o găsit scara pusă în ogradă așa, de stătea singură în picioare, dreaptă. Și o nuia de stătea tăt lângă ea, dreaptă. Tăt în noaptea aia, popa fusese plecat din sat și o muiere s-a culcat la el ca să grijească de casă. Și el avea gard din lăteți. Când se uită femeia pe fereastră, că a auzit ceva, numa ce a văzut un copil negru, cu gegete mari, așa, cum merjea și trăjea cu un bât pe lăteții de la gard. Și când a ajuns la crucea din capăt, numa odată ce a zberat și a fugit la deal, încolo. Mai știu și niște vorbe vechi, de aproape 200 de ani, după socoata mea. Or trecut ciobani cu oile pre aici. Și or avut sălaș. Și or avut un izvor la sălaș, pe care o curs apă. Și o venit un fluieroni pe apă. Știți ce e fluieroniu? Un bât de-ăla, din care zici cântice. Și el a luat fluieroniu și a început să zică la el. Și chiar atunci trăceau nește oameni, tăt ciobani, pe acolo. Și unu o vint și o zâs către el: «Mă, de unde ai tu fluieroniu ăsta?». Omu ce să zică, păi, l-am luat de pre apă, că așa l-am găst. «Mă, ăsta era fluieroniu meu, l-am pierdut sus în munte!». Sute de kilometări o venit fluieroniu după ciobanul ăla! Că el fusese în munte, în Semenic, cu oile. Până aicea la noi a venit. Asta n-am văzt, da' am auzit. Atâta știu. Alta nu știu nimica", își încheie moș Jivan poveștile și se coboară din pat, ca să mai pună un lemn pe soba care dogorea.
Când o venit vijulia
Pe aceeași stradă cu case făcute din cărămizi de pământ, dar la ieșirea din sat, locuiește Măriuță-Luță. O găsesc la drum, mergând încetișor, cu câte un toiag în fiecare mână. La vorbă însă e iute. "Eu nu mi-s născută aici. Mi-s venită de la Fîrliug", mă lămurește de la început. "Acum îs io cu Domnu, că altu nu are cine". Îmi dau seama de la-început că bătrâna nu îmi va spune ce știe, mai ales că într-o vreme, solomonărie se spunea și la vrăjitorie, o îndeletnicire cu care oamenii nu mai vor să aibă de-a face și se apără cu numele lui Dumnezeu. Dar, deși zice că nu a auzit de poveștile pe care le caut, ceva își amintește: "Când venea furtuna și începea să bată piatra, am văzut-o pe bunica: numa ce lua toporu și îl punea să curgă apa de la streșină pe tăișul lui și odată se oprea. N-ar trebui să cred în asta, da asta am văzut, ce să zic... Nu mi-e urât, că nu mi-s singură. Domnu îi cu noi și acu. Și alea bune le pune de-a dreapta și alea răle de-a stânga, și la ziua judecății ni le pune după cap. Are un dosariu acolo... plin cu die toate! De vâlhași am auzit, că erau oameni dă se făceau ca o vijulie, așa. Se poate să fi fost cândva în părțile astea. Or fost când o venit vijulia și lua fânu și lua și animale pe sus, de nu știa nimeni unde le duce. Cândva era puterea asta. Tineretu zice că dacă suntem bătrâni, suntem și bolunzi la minte. Da asta e doar pentru că ei n-or trăit vremurile alea... Mergeți spre Deva, pe acolo veți mai găsi poate povești despre vâlhași", îmi mai spune bătrâna și pleacă sprijinită în bețe, că mai are treabă... încă ține patru porci și trei vite! "E, cum mai poci și io, maică".
Balaurii din Râpa Roșie
Înainte de a ajunge la Deva, în Dobra, toată lumea mă îndrumă către Octavian Ocneanu, învățătorul pensionat din sat. "Dacă el nu știe, nu știe nimeni", mă asigură cineva și îmi arată casa învățătorului. Domnul Ocneanu a auzit de solomonari, numai că în zona aceasta le spune șolomonari. Sunt povești atât de vechi, încât nici el nu le-a prins. Și, din păcate, în sat nu mai sunt bătrâni. "Nu mai avem niciun bătrân în sat", spune el cu tristețe. "Ei știau. Munca pământului sau tradițiile păstrate de ei le dăduse o altfel de privire: puteau să vadă în realitatea asta ceea ce noi azi nu mai putem sau nu mai știm să vedem. Nu era magie, deși nouă așa ni se pare acum, era o înțelegere a lumii pe care noi am pierdut-o, odată cu dispariția lor. Și o să vă dau un exemplu. Șolomonarii călăreau balauri scoși din ape. Ei bine, și noi am avut astfel de ape cu balauri aici, deci, e posibil ca ei să fi trecut prin acest sat. Moșu meu m-a chemat la el când era pe patul de moarte. Mi-a zis: «Mă, vezi că azi mă duc, îi gata. După ce mor eu, te duci în cămară și acolo, sub butoiul mare de 400 de litri, vezi că am îngropat pixa cu bani de aur în ea». Pixa era o cutie de metal, cam de două ori cât o cutie de vopsea, și în ea se ținea dohota, un fel de vaselină pentru roțile de car. Și zice: «Să nu-i spui la mamă-ta, că îs pentru tine». Ce să mai aștept, m-am dus pe loc, am dat butoiul la o parte și am început să sap! Nimic. M-am întors la bătrân. «Moșule, de unde să ai tu bani de aur?». Mi-a zis că a fost odată într-un loc, lângă satul nostru, la Râpa Roșie, unde era și un lac. Și când a fost să ia pământ de acolo, din lac, a văzut cum sclipește aurul. «Am luat cât am putut și aș mai fi luat, dar nu am mai apucat, că au venit niște balauri și mi-o fo frică, și numai atâta am luat». În ziua aia a și murit bătrânul. Am săpat mult în beci după banii ăia, am adus și un detector de metale, nimic. Ori bătrânul delira înainte de moarte, ori banii ăia or fost vrăjiți. Dar e ciudat să îmi spună povestea asta chiar pe patul de moarte. Poate că banii încă sunt acolo, dar așa cum eu nu mai pot să văd balaurii, nu mai pot să văd nici aurul lor", încheie cu tristețe învățătorul și mă trimite în satul vecin, unde încă mai trăiește o bătrână, pe nume Rița. Poate știe mai multe ca el.
Răzbunarea Șolomonariului
Rița din Roșcani îmi deschide ușa căsuței ei și mă privește de jos în sus. De tânără a avut această boală care o face să arate ca o jumătate de om. O ține aplecată de la brâu în jos, de parcă mereu și-ar încheia cizmele. Deși chipul ei mă privește răsturnat, cu ochii jos și gura deasupra, ghicesc o blândețe în privirea ei. În casă, odată așezată pe pat, pare un om normal, un pic adus de spate, o bătrânică singură, înconjurată de pisici. Ea știe toate poveștile vechi ale zonei. Și pe cea a omului-lup, și pe cele ale șolomonarilor. "Veneau șolomonarii pe dealurile astea de la noi, umblau pe la Valea Pii, pe la Cerăt. Or fost doi care dormeau pe fânul oamenilor, sus, pe căpițe, sau pe hotare. Și odată o venit unul și o cerut de la cineva lapte, că alta nu cereau decât lapte și ouă coapte. Și muierea aia nu i-a dat. Atunci, ca din senin, s-a pornit o vijelie pe tot satul. De-atunci, oamenii nici nu i-au mai văzut pe cei doi șolomonari. În ce parte s-o dus, greu de zâs. Poate spre Retezat, poate spre Valea Jiului, cine poate să știe drumurile lor?"
Peste munți, din om în om
Prin agonia ultimelor zile de toamnă, am luat-o către munți. Aerul era tot mai rece și frunzele păreau flăcărui de chibrit mișcate de vânt pe crengi. Mestecenii albi străluceau pe culoarea de fier a pădurilor de stejari, griul pietrelor se amesteca cu aurul ierburilor dezlânate. Din sat în sat și din casă în casă, am căutat mai departe poveștile solomonarilor, pe o hartă pe care începusem, încet-încet, să o văd și să cred în ea. Câmpul lui Neag. Ultimii doi bătrâni, Petre Pavel și Gheorghe Boroi. Petre Pavel cobora cu vacile din munte. L-am întrebat de solomonari și a început brusc să plângă: "Mă, omule, am mai bine de 90 de ani și io a trebuit să mor. Da m-am culcat seara în rugăciune, și la miezul nopții, m-am trezit cu o putere mare. M-am culcat plângând. Și cum am durmit, m-am sculat și fluturi eram, zburam pe susu! Eram pe deasupra munților, în zbor! Am scăpat de dureri și de boală și tăt. Că am greșit în viața mea și nu am crezut că mai scap, dar Măicuța Domnului m-a scăpat și altceva eu nu pot să mai mărturisesc acum. Uite, aici, în buzunar, ce am? Iconița cu Măicuța și cu Fiul ei. Alta nu poci să spui către tine. S-o terminat cu ce-o fost demult. Am citit biblia din scoarță în scoarță și m-am rugat mult. Mergi cu Dumnezău!". Norocul meu a fost Gheorghe Boroi, 90 de ani, pe care l-am găsit singur, la casa lui din munte, de lângă peștera Toplița, unde simte "că inima îi cât ceriul": "Da, se știe de solomonari pe aici. Se spunea că veneau de peste munți și mergeau către Retezat. Aveau cu ei un căpăstru făcut din coajă de mesteacăn sau din lemn de tei și mereau să caute, în lacurile din Retezat, balauri pe care să călărească. Eu, din ce am auzit, se spunea că erau lomani, adică din satul Loman, de peste munte, dar e greu de crezut că astfel de oameni aveau o casă. Se zicea că mergeau la un lac, dar Retezatul are mai bine de 80 de lacuri, de un să știm la care? Eu astea le-am prins de la bătrâni, că mi-a plăcut să îi ascult. Am fost pădurar toată viața și am cinci traversări de la Pietrele la Câmpul lui Neag, în plină iarnă, nu oricum. Hai, stai la mine aici o săptămână, că avem ce povesti!" I-am promis că o să mă întorc și am pornit mai departe, peste munte, în satul lomanilor de sub munții Șurean. Lomanul este un sat desprins dintr-o poveste: case vechi, cocoțate pe cleanțuri, văi unduioase și stânci care țâșnesc din coasta muntelui, toate învăluite într-o pace ca de Rai. Însă în afară de Moșu Meftodie, surd și bolnav, nu mai sunt bătrâni, și nimeni nu mai știe despre solomonari. Am mers apoi în Săliște, la Sibiel, la Orlat. "Nițu lu Ștef știa, dacă mai trăiește, da nu cred că mai trăiește", îmi spune cineva. Nițu lui Ștef din Gura Rîului. Bat la ușă. "Trăiește, cum să nu, Doamne, mulțam! E tatăl meu. Poftiți!".
Balaurul de pe Cindrel
În cameră e liniște. Dumitru Ștefan sau Babu sau Nițu lu Ștef, cum îl știe lumea din Gura-Râului, stă la fereastră, cu Biblia așezată pe o laviță și citește. Lângă carte e clopul lui de cioban. Lumina de-afară face paginile cărții strălucitoare, iar capul său albit pare înconjurat de o aură. Se ridică tăcut și îmi întinde mâna. E născut în 1924. Liniștea din jurul lui, sau privirea, sau strângerea de mână, sau toate la un loc îmi spun că el vine chiar din lumea aceea pe care o caut. Îmi ascultă întrebările. Apoi, cu ochii larg deschiși, privind direct în vremurile vechi, îmi vorbește. "Știu de șolomonari. I-am văzut. Veneau pe munte, pe culme, la Ieda, unde noi mergeam cu oile. Și tot ceteau, tot ceteau, nu stăteau de vorbă cu nimeni. Erau oameni ca noi, da tăt ceteau din carte. Era carte adevărată, da eu eram de 9 ani, nu prea precepeam. Și i-am întrebat atunci pe ăi mai bătrâni, că Cine-s ei? Și bătrânii mi-au spus că sunt șolomani, așa le ziceau. Și acolo sus, în munte, era un iezer mare. Ori ningea ori ploua, lacul ăla era la o potrivă. Și acolo se aude numa uuu uuuu, cum iese apa. Unii or cercetat și or spus că se leagă cu marea. Alții or spus că e un vulcan de pe timpuri. Și erau doi șolomani acolo. Și ceteau, unu de-o parte și unu de alta a iezerului. Ceteau. Unde dormeau nu știu. Oameni voinici erau. Și-am zis către un cioban bătrân: «Bade, ce fac ăia acolo?». «Cetește unu de-o parte și unu de alta, nu vezi?». Și numa ce prindea a mișca apa. Acolo era balaur. Când iese ăla, îi țâpă căpăstru în cap și sare călare pe el. Și pleacă. Merge prin nouri și pornește ploile. Mie mi-or spus bătrânii: «D-apoi mă, copile, să nu dai cu pchiatră acolo, în iezer, că pornește ploaia!». Și când eram mare, nu m-am mai minunat așa de poveștile bătrânilor și când am fost așa, scăpat de armată, mai eram cu vreo doi-tri. Și nu-ș ce mi-o venit, poate că era și o fată cu noi, și am vrut să mă grozăvesc, și am zis: eu dau cu piatra în apă, că nu mă tem de șolomani. Feciorii or zis: «Ba nu face asta!». Da io am luat bolovan și am zvârlit. Mult timp a bulbucat acolo, că am zis io că poate n-o ajuns la fund. Și era soare și senin și, dintr-o dată, numa ce a venit un nor cu o burhaie de-aia până la pământ, și a început să ploaie. Și-am rupt-o la fugă cât am putut. Spre vale, spre stână și ne tăt băgam pe sub jgheaburi și pe sub țancuri, că lovea grindina ca-n război... Da tăt cu mine avea, că tăt după mine se ținea piatra. Am ajuns la stână uzi până la piele. M-or certat ciobanii bătrânii când au văzut ce-am făcut. Altă dată am mers călare și am văzut un nor mare și am zis că vine ploaie. Și prin nour se vedea ceva lung, ca o coadă. Ia, așe făcea și se mișca! Eram pe Cindrel, că de-acolo se vede în toate părțile. Și mai eram cu unu, și ăla zice: «Mână mă, că uite balauru în nour, pe noi vine!». Că așa umblau șolomanii, pe balaur, învăluiți în nouri...".
- Bade Nițu, crezi că astăzi mai există solomonari?
- Sigur că există, că răul n-a pierit încă de pe pământ. Nu vezi dumneata câtă ploaie și piatră bate și la noi, și la alții, de-îneacă omenirea cu miile? Dumnezeu a făcut lumea asta cu-un tâlc, doar că necredința e mare și lumea uită adevărul dintâi. Cel mai bine e să te aperi cu rugăciuni. Unde vezi norul de grindină, te rogi și îl împrăștii cu închinare. Și mai poți face contra albiturii de grindină ceva: iei de la biserică cununa de spice de grâu de la prapur și-o pui la icoană. Și nu-i grindină sau foc să nu te ocolească. Mă-nțelegi? Sau lumina de la Paști. Lumânarea cu care meri la Învierea Domnului o țâi și o pui în casă. Și când vine grindina, o aprinzi. Ui, așe face grindina, dă roată și nu bate pe tine, nici pe hotarul tău. Fă așa, dacă nu merge, să vii să-mi spui: "Măi, Babule, m-ai mințit!". Că nu-i solomonar să să poată pune cu puterile Domnului. Unde-i credință, și Dumnezeu ferește de piatră și de foc și de nenorociri. Iar noi, aici, pe sub munte, mai mult oameni cu frica lui Dumnezeu suntem.
(Fotografiile autorului)