IOAN BOCȘA - "La Alba Iulia bate cel mai puternic inima mea de român"

- interpret de muzică tradițională și profesor universitar la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj -

Despre patriotism, de Ziua Națională a României

"Pentru mine, patriotismul e ca și religia"

- Cântecele dvs. venite din adâncul istoriei Tran­silvaniei, precum și prețuirea pe care i-o acor­dați costumului popular, pe care îl purtați ca un rege, v-au transformat într-o marcă a iden­ti­tății noastre naționale, în care se recunosc mul­țimi de români. Iată de ce, acum, la sărbătoarea Ma­rii Uniri de la 1 Decembrie, vă propun să por­nim acest dialog, cu un cuvânt care doare: pa­trio­tism. Ce înseamnă pentru dvs. pa­triotismul, no­țiu­nea aceasta vulgarizată și compromisă prin stri­dență și fals?

- Cred că patriotismul însumează toate cercurile concentrice ale ființei noastre, pornind din imediata ei apropiere - locul în care te-ai născut, părinții, limba în care rostești cuvântul "mamă" și, odată cu vârsta, extinzându-le asupra specificului zonei în care trăiești, asupra țării, dar și asupra celor printre care trăiești, pentru că nu îți poți crea o identitate decât raportându-te la cei asemeni ție, cât și la cei diferiți. Patriotismul este, fără îndoială învățat și simțit în primul "cerc", cel al familiei, și apoi în școală, prin educație. Eu am învățat că sunt român întâi acasă, de la părinți, odată cu limba noastră, dar nu mă feresc să spun că educația patriotică primită când eram pionier, elev sau student, dincolo de propaganda de partid, era foarte convingătoare și cu cele mai solide argumente istorice. De fapt, pentru mine, patriotismul e ca și religia: nu mă bat în piept cu el, așa cum nu fac nici cu credința! Nu spun altora că eu sunt patriot, așa cum nu spun că postesc, că mă închin, că mă rog. Patriotismul este o stare, un sentiment, ceva personal foarte intim! Deci, nu-i cred pe cei care își declară fornăitor patriotismul, ci îi cred, mai degrabă, pe cei care și-l afirmă prin fapte și atitudine. E o șansă a noastră de diversitate, de frumusețe și de bogăție culturală să spunem că suntem munteni, ardeleni, moldoveni și, în interiorul acestor arii geografice, să fim și mai diverși. Dar toți suntem români! E ca și cum aș spune că mâna mea dreaptă e mai "Bocșa" decât mâna mea stângă, când, în tot corpul meu circulă același sânge! Tot așa, poporul acesta, indiferent unde ar fi el așezat, e însuflețit de aceleași idealuri, de aceleași principii istorice și, mai ales, vorbește aceeași limbă. În toată diversitatea noastră, spre deosebire de alte țări în care pe zone restrânse se vorbesc chiar trei-patru limbi și dialecte diferite, noi avem o limbă comună. Indiferent de colțul de țară în care mergi, dacă ceri "pâine" atunci pâine pri­mești, dacă zici "apă", atunci apă ai! Eu as­cult cu același drag și muzică moldo­ve­nească, și muzică din Dobrogea sau muzică din Oltenia, iar cu muzica tradițională din Transilvania mergem în toată țara, nu le cântăm doar ardelenilor. Iar publicul reac­ționează la fel: și pe munteni, și pe mol­doveni îi mișcă la fel de tare "Treceți ba­talioane române Carpații", pentru că și pentru ei, istoria zbuciumată a Ardealului, cel puțin de la unirea lui Mihai Viteazul și până la Reîn­tre­girea din 1918, a fost o rană deschisă. Avem atâtea elemente comune încât diferențele nu fac decât să ne înfrumusețeze, iar dincolo de ele este esența profundă a spiritului nostru românesc, care ne uneș­te.

Istoria din pivnița casei

- Sunteți ardelean, și pentru românii ardeleni, a-și afirma identitatea nu a fost întotdeauna la în­demână de-a lungul istoriei. Dreptul la româ­nitate s-a plătit greu.

- E adevărat, dar cu toate acestea, ardelenii nu au fost cu nimic mai puțin români decât cei care au avut libertatea să-și afirme acest lucru. Când prigoana a fost mai aprigă, și-au afirmat prin gesturi discrete felul în care ei se simțeau români, cosân­du-și tricolorul pe brâu, pe fața de plapumă sau pe dosul pernei. Și printr-o îndârjire, în sensul bun al cuvântului, și îndeosebi printr-o rezistență prin credință și prin educație, eu cred că asta i-a ținut și i-a ajutat să su­pra­vie­țuiască. Își as­cun­deau micile sim­­bo­luri materiale, dar își ascundeau chiar și cântecele. Tatăl meu a fost învă­ță­tor și, în perioada comunistă, despre două lucruri nu dis­cuta cu mine de­cât în pivniță: pri­mul era faptul că pe vremuri a fost străjer, adică fă­cea parte dintr-un fel de organizație de ti­neret legată și de regalitate, ase­mă­nă­toare cercetășiei de astăzi. Avea o poză cu regele, în costum de străjer, pe care o ținea as­cunsă în pivniță: mi-a arătat-o de două ori. Al doilea lucru era că de câ­teva ori, tata mi-a cântat acolo, în pivniță, "Deș­teap­tă-te, române!", ca­re fusese inter­zis, o vreme, de comu­niști. Tata cânta foarte frumos. Avea o voce de tenor foarte caldă. Era și aceasta o formă de re­zistență pe care tata ținea să mi-o inducă, în spe­ranța că vremurile se vor schimba și va putea să-și afirme cu glas tare crezul. Primul cântec pe care l-am în­vățat de la tata era un colind, "Nu dormiți în astă seară", și nu o dată am întâlnit, în cercetările mele pe teren, bătrâni care, după ce povesteam cu ei două-trei ore, îmi spuneau: "Noi colindele astea nu le-am mai cântat de 60 de ani, că pe vremea co­mu­nismului erau interzise!". Chiar dacă nu le-au cân­tat, ei nu le-au uitat! Iată, și asta înseamnă pa­trio­tism: a te strădui să păstrezi, în ciuda tuturor vici­si­tudinilor istorice, toate caracterele care ne com­pun ca români: cântece care ne însuflețesc pa­triotismul, colinde care ne definesc spiritualitatea.

- V-aș întreba și despre patriotismul românilor noștri plecați spre zările albastre ale lumii. Ați umblat mult cu cântecul pe la ei. Cum sunt?

- Imediat după 1989, am avut șansa să merg în străinătate. Am stat mai multe luni în Statele Unite ale Americii, în Australia, am bătut Europa și am putut să constat că pe atunci, românii din diaspora erau foarte dezbinați, din motive diverse și, câteo­dată, absurde, provocate de simpatii politice, de op­țiuni religioase, de apartenență la vechea emi­gra­ție - cei care fugiseră din țară în timpul co­mu­nis­mului, cu mari riscuri -, față de cei veniți după '89, din "noua" emi­gra­ție, fără niciun efort. Nu mai vorbesc de fap­tul că se acuzau re­ciproc: "Tu ești secu­rist!/ Ba tu ești!". Nu de pu­ține ori, am încer­cat să mediez aceste con­flicte, a­vând la îndemână, în primul rând, mijloa­cele me­le artistice: pe toți i-am văzut în­duioșați atunci când le-am cân­tat cân­te­cele noas­tre de aca­să. În ul­timii ani, am văzut câteva schim­bări în bine, datorate în­de­osebi tinerilor ple­cați la studii, dar și a­ce­lora plecați la muncă și care au luat un bun exemplu de la alte comunități mai unite (polonezii, de exem­plu). Noi, ro­­mânii, nu suntem cu ni­mic mai prejos de­cât alții, avem o cul­tură înal­tă, ne adap­tăm ușor situațiilor dificile, sun­tem in­ven­tivi și inteli­genți. Mă în­tristează faptul că nu avem, la nivel de țară, o legătură strânsă cu românii din afara granițelor României, ei suferă când nu-și pot afirma pe deplin identitatea acolo unde trăiesc. Iată un alt bun exemplu în acest sens: Ungaria. Doi buni prieteni din Ungaria mi-au reproșat că m-au auzit afirmând pe un post național că nu-i iubesc pe unguri. Nu sunt un om fals, spun și acum că nu-i iubesc, dar îi respect și chiar îi admir și îi invidiez pentru câteva lucruri, unul dintre ele fiind o politică națională coerentă, pe care ar trebui să o avem și noi, și al doilea, o strategie pe termen lung, legată de păstrarea ființei naționale și de promovarea iden­tității naționale, pe care, de ase­menea, ar trebui să o avem și noi.

"Astăzi, modelele de patriotism trebuie căutate cu lumânarea"

- De 26 de ani, curg peste noi viiturile modelor de viață occidentale, globalizarea, dispariția totală a valorilor la nivelul mijloacelor media. Ce șansă mai are, în această pestrițime amețitoare, iden­ti­tatea? Sentimentul că... aparții la ceva?

- Nu am instrumentele unui sociolog ca să fac o analiză precisă, sunt doar un român ca mulți alții, care încearcă să înțeleagă românismul ca pe o latură intrinsecă a personalității, să o simt și să o afirm, dar să încerc să-i înțeleg și pe ceilalți, care nu simt la fel ca mine. Termenul globalizare este foarte com­plex, dar eu revin la lucruri simple: totul pleacă de la educație. De la cea făcută în familie și în școală. Aici avem carențe grave, pentru că părinții sunt mult prea ocupați ca să se mai dedice unor ase­menea discuții lămuritoare cu copiii lor. De multe ori, relația cu copiii se limitează la a le asigura par­tea materială, un standard cât mai înalt. Ceea ce nu este rău, cu condiția să nu fie neglijată partea cea­laltă, cea spirituală, căci relația sufletească directă cu copilul tău nu se acoperă prin com­pensații ma­teriale. Și apoi, mai e școala, ca instituție de educare în spirit patriotic, dar în ultima vreme, faptul de a vorbi despre sentimentul național e privit aproape ca o discriminare, imediat ce pronunți cuvântul "patriotism" îți sar în cap o mie de ONG-uri. Edu­cația aceasta se face mai puțin prin cursuri de specialitate, cât prin modele! Iar modéle românești de atitu­dine patrio­ti­că găsim doar în is­torie. Sigur, toată lu­mea lăcri­mea­ză când aude cântecul: "Je­le-i ta­re codrului, de ar­mele Iancului! Că le plouă și le ninge și n-are cine le-ncin­ge!" Dar un Avram Iancu nu se mai naș­te astăzi, iar mo­delele de patriotism le cauți cu lumâ­na­rea, printre con­tem­poranii noștri. Pa­trio­tismul, ca o sumă de sentimente față de țară confirmate prin fapte, e mai pu­țin vizibil, însă afișat ca o sumă de lozinci, "îi bugăt": stăm la fel de bine cu lozincile, ca și în perioada dinainte. La acope­rirea acestor lozinci cu fapte suntem noi deficitari! De aceea, cuvântul "pa­trio­tism" s-a de­mo­netizat astăzi și lumea îl folo­seș­te cu prudență sau îl evită cu totul. Avem acum atâ­tea alte "mo­dele" străine, de la atitudinea în so­cie­tate, până la compor­ta­mentul consumerist. Și chiar modele de succes în viață, personaje intens media­ti­zate din lumea per­for­manțelor financiar-eco­no­mice, pe care le vezi, după puțină vreme, încătușate la DNA, iar succesele lor puse sub semnul ile­ga­lității. Vedem zilnic cum astfel de "mituri" se pră­bu­șesc! Și atunci, copilul ce să înțeleagă?...

- Oare aceste "modele noi", difuzate cu furie pe internet și televizor, le vor înlocui invariabil pe cele vechi?

- Eu cred în continuare în puterea de rezistență a nației noastre, pentru că au trecut perioade mult mai grele și mai dramatice peste noi, și le-am depășit. Am demonstrat că în momentele dificile știm și să ne adunăm, că avem forță interioară pentru asta. Și mai cred în bunul simț nativ, moș­tenit de la părinții noștri și de la înaintașii noștri, despre care sunt convins că nu poate dispărea așa de repede din gena noastră. Sunt convins că și identitatea națională trebuie descoperită, cucerită de multe ori, afirmată, asumată necondiționat. Nu putem avea o atitudine pasivă, autosugestionându-ne că noi nu avem probleme, deoarece suntem aici de două mii de ani. Ba chiar avem probleme, noi, românii, ca majoritate, și, la fel ca și minoritățile, avem obligația de a ne afirma constant identitatea națională, pentru a nu uita lucrurile esențiale. Și de a ne-o apăra, de a ne-o promova în interiorul și exteriorul granițelor.

- Românii se identifică într-o mare măsură și prin folclor. La spectacolele în aer liber, adunați zeci de mii de oameni care vin să asculte superbele cântece pe care nu obosiți să le-adunați în pere­gri­nările dvs. prin țară. Cum se explică depen­dența aceasta a românilor față de muzica popu­lară? Este o fațetă subtilă a patriotismului?

- Spuneam că nu sunt un sociolog, ca să evaluez prin cifre gradul de patriotism, dar am un barometru subtil pentru acest sentiment, atunci când urc pe scenă și cânt. De bună seamă, că tot niște senti­mente de apartenență la un spațiu, la un ritm interior comun, la o înțelegere comună asupra vieții și a filosofiei - le stârnesc în suflete aceste cântece, și celor care vin, special, să le asculte. Cam asta în­cercăm să facem, eu și alții asemenea mie, cu spec­tacolele la care vin mii de oameni: să le re­amintim că "noi suntem români", să le dăm cu­rajul de a-și afirma sen­ti­mentul apar­tenenței na­ționale și, de ce nu, fiindcă nu suntem cu nimic mai prejos decât alții, sentimentul mân­driei naționale. Sunt zo­ne ale țării în care, a­tunci când încep să cânt un cântec patriotic, oa­me­nii se ridică în pi­cioa­re dintr-un impuls inte­rior, de parcă i-ar co­manda cineva. În semn de respect pentru ceea ce simbolizează pentru ei, pentru ceea ce au sfânt! Și nu o dată, am văzut lacrimi lucind în ochii lor, și în timpul spec­ta­colului, și după a­ceea. Sunt sigur că erau lacrimi de bucu­rie și de mân­drie că sunt români! Cântecele pa­triotice au mare popu­laritate, au intrat în con­­știința ro­mâ­ni­lor, ceea ce este foarte bi­ne. Dar, în aceeași mă­sură, eu am con­vin­ge­rea că la fel de încărcate de patriotism sunt și cân­tecele ca­re vorbesc despre dragoste, dor, frunză, mân­dră, codru și așa altele. Doar trebuie să știi să le "ci­tești"!

- Sunteți și cadru didactic universitar, faceți educație și la nivelul acesta instituțional. Ce le spuneți studenților dvs. despre ce înseamnă a fi un bun român?

- Procesul de învățământ nu poate fi rupt de cel de educație, dar nici acolo nu le țin cursuri de patriotism studenților. Educația patriotică se face prin modele și prin a-i ajuta să-și descopere ei înșiși, puși în diverse contexte, sentimentele de români pe care le au și bunele gânduri pentru neamul și țara lor. E frumos, cred, să-i vezi cum la vârsta asta se ma­turizează și își manifestă cu entuziasm apar­te­nen­ța la un spațiu, la o identitate națională, și se va­lorizează în felul acesta. Încerc să fiu un model pen­tru ei, în tot ceea ce fac, și mă mândresc cu faptul că sunt foarte mulți tineri care vin să studieze la modulul de folclor al Academiei clujene de muzică, unde sunt profesor, pentru că ei doresc cu adevărat să cunoască muzica noastră tradițională. Și vor să-și descopere rădăcinile țărănești, rămânând, adesea, uimiți de ce bogăție, varietate și frumusețe găsim în folclorul nostru muzical.

La Alba-Iulia-n cetate!

- În ce fel veți sărbători anul a­cesta ziua de 1 De­­­cembrie?

- Merg întot­dea­una la Alba-Iu­lia. Merg în cetate și, dincolo de at­mos­fera festivă și înălțătoare a marii adunări de oameni, încerc, de fiecare dată, să simt bucuria pe care au simțit-o în piep­turile lor românii adunați din toate colțurile Ar­dealului, atunci când au venit, cu aproape o sută de ani în urmă, să se unească cu Țara! Neapărat cânt undeva! Oriunde în Ardeal pot ajunge cu mașina de la Alba Iulia în timp util - în acest an, dacă Dum­nezeu îmi rânduiește sănătate, o să fiu la Alba-Iulia și la Cluj, împreună cu maestrul Dumitru Fărcaș și un grup de "ficiori" din ansamblul de muzică tra­dițională "Icoane", pe care-l conduc. Așadar, de 1 Decembrie, de Ziua noastră Națională, voi fi "aca­să", pentru că m-am născut (tot în decembrie!), la Oarda de Jos, un sat aflat la câțiva kilometri de ce­tate, așa că vă închipuiți că Alba-Iulia e centrul pă­mântului pentru mine și acolo bate cel mai puternic inima mea de român! De 25 de ani lo­cuiesc la Cluj, așa că voi cânta de 1 Decembrie, tot "acasă". Și anul trecut am cântat la Târgu-Mu­reș, tot "acasă", iar acum doi ani la Deva, tot "aca­să", și peste tot pe unde merg, în țară, sunt "acasă"! Să dea Domnul ca lucrul acesta să nu se schimbe în veci și să fim peste tot "acasă"!

- Ce le urați românilor de Ziua Națională?

- Eu sunt în esența mea un om optimist și simt că, încetul cu încetul, după lungi ani de debusolare, ne găsim direcția cea bună, atât în politica internă, cât și în ceea ce privește situarea noastră pe scena europeană și internațională. Ce ne urez nouă, tuturor - pentru că român sunt și eu, la fel ca și alți 20 de milioane de frați ai mei! - e să ne fie mai bine decât în anii care au trecut. Aș vrea să fim mai solidari, mai coerenți și mai responsabili, în a ne ex­prima voința în legătură cu viitorul nostru și al copiilor noștri. Îmi doresc să ne bucurăm că suntem împreună, că avem o țară și nu suntem cu toții ri­sipiți prin lume, și să fim mândri că suntem români oriunde ne-am găsi sau ne-ar duce viața.