Mica şi Marea Unire, ori mai recenta Zi a Drapelului, prilejuiesc, de obicei, celebrări oficiale şi populare. Cu mai multă sau mai puţină pompă, însoţite de participarea armatei, ele au pentru naţiune, nu numai la noi, ci peste tot în lume, un rol de anamneză benefică. Ne aducem aminte de drumul, deloc uşor, pe care am mers pentru a ajunge la ziua de azi, un drum închegat din multe jertfe, graţie cărora noi, românii, putem să fim astăzi, împreună, în aceleaşi graniţe. Desigur, nu toţi am avut şansa asta. Fraţii noştri de peste Prut au rămas de izbelişte, la fel ca şi Bucovina istorică. Din toate aceste pricini eu cred că sărbătorile naţionale au rost. Cu atât mai mult acolo unde identitatea şi unitatea statului român se cer subliniate cu o tuşă mai groasă. De pildă, în autointitulatul Ţinut Secuiesc.
Nu ştiu dacă v-aţi nimerit vreodată pe-acolo de 1 decembrie. Dacă aţi fi trecut, cred că aţi fi rămas cu un gust amar. Toată fala, toată pompa, tot ceea ce fac autorităţile noastre la Bucureşti ori Alba Iulia, aici se face cu "luminile stinse". Ai fi ispitit să zici că e firesc să fie aşa - e provincie, oraşele din zonă sunt de fapt foarte mici, aproape depopulate, cu posibilităţi şi ambiţii la fel de mici. Dar dacă e să faci o comparaţie cu manifestările care se ţin în zonă pe 15 martie, de ziua maghiarilor, când, cel puţin teoretic, autorităţile locale dispun de aceleaşi bugete, gustul amar ţi se înteţeşte. Radiografiate în trecere, zilele noastre naţionale din „ungurime" sunt mult mai pipernicite decât ale ungurilor, lipsite de patosul şi strălucirea care ar trebui să le dea românilor din zonă un soi de încredere în ei şi steaua lor. În ambele judeţe, atât în Covasna cât şi în Harghita, autorităţile statului nu trag la aceeaşi căruţă. Ce organizează prefecturile e sabotat de primarii maghiari, care nu numai că se ascund pe 1 decembrie, dar refuză până şi arborarea drapelului românesc în localităţile lor. În schimb, pe 15 martie, tot ei se îngrijesc ca întreg ţinutul să arate impecabil, devenind o mare de cocarde, drapele şi imagini colorate roşu-alb-verde.
Până şi monumentele noastre simbol sunt date uitării. La Miercurea Ciuc, de unde scriu acum, Monumentul Ostaşului Necunoscut, simbol vizibil al sutelor de mii de ostaşi care au murit pentru ţara asta, loc în care se depun la fiecare eveniment coroane de flori şi unde garda dă întotdeauna onorul, are plăcile de marmură căzute. Betonul gri, care se iţeşte de sub ele, e culoarea întregului ţinut, să nu uităm, chiar inima geografică a României. Marmura aceasta care lipseşte este însă şi rana indiferenţei noastre. Ne-am obişnuit cu ţara noastră frumoasă şi întreagă ca un dat firesc, am luat unirea ca pe un dar ireversibil. În realitate, cu Marea Unire e ca şi cu marile iubiri. Ca să existe, se cere cultivată, îngrijită, preţuită. Fără o dragoste atentă, unii faţă de alţii şi toţi faţă de ţară, neamul românesc se poate destrăma încet, pierzându-se în magma istoriei, aşa cum se destramă Monumentul Soldatului Necunoscut de la Miercurea Ciuc.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
