- În satul Silvașul de Sus mai trăiesc și astăzi țărani care l-au prins pe părintele Arsenie Boca pe vremea când era călugăr la Mânăstirea Prislop. Erau copii, pe vremea aceea, și poate de-aceea imaginea care li s-a întipărit în minte seamănă, cumva, cu o poveste a unui părinte frumos și blând, plimbându-se singur prin pădurile de pe dealuri, să le vorbească puilor de țărani, când îi ieșeau, câteodată, în drum -
"Cristos din șareta cu cal"
"Am o imagine, așa o s-o țân minte, până pun mâinile pă piept - cum trecea părintele pă la noi pă drum, îmbrăcat în alb. Io așa îl țân minte, numa' în alb, cu șareta cu un cal. Cu un cal, nu cu doi! Eram copil și nu era asfalt ca acu', așa că ne jucam pân țărână, pă marginea drumului. Ș-apăi, dacă-l vedea unu' pă părintele Arsănie, dădea vestea și ne strigam unu' cătă alt' - «Haidați, mă, că vine părintele Arsănie! Vine părintele Arsănie! Coboară acu' dă la mânăstire.» Ș-apăi ne strângeam o grămadă dă copchii, dân tot satul, de stăteam înșirați și p-o parte și pă alta dă drum, așteptând să treacă. Și când venea, oprea șareta și să dădea jos la noi: «Măi, vă bucurați că mă vedeți?» «Da, părinte!», îi strigam noi. «Da' de ce?», întreba. «Că semănați cu Cristos. Așa cum îi pictat în icoane». Așa și era. Țân bine minte că avea niște ochi, vai de mine, de nu te puteai uita la ei! Erau tare frumoși, albaștri, da' când voiai să-l privești, ți-era așa, nu-ș cum să vă zâc, ți să înnegura vederea, uitându-te la el! Da' era om tare blând și nouă ne plăcea dă el și tare-l mai iubeam. Tare-l mai iubeam! Nu-l iubeam că era popă, că doară de popa Faur din sat ne era o frică, dă fugeam mâncând pământul. Nouă ne era drag doar dă părintele Arsănie, că era așa de frumos și blând."
Se lasă seara peste sat. Soba lui nea' Ioan Sălăi duduie, făcând uitat aerul brumat de afară. E liniște și cuvintele se așează între noi cuminți. Parcă știu și ele că acuș vine iarna, vremea poveștilor. Nea Ioan e un bărbat puternic, trecut de 60 de ani. E în Silvașul de Sus, de când se știe. A copilărit și apoi a crescut pe ulițele înguste și povârnite ale satului, care se pierd aproape de Mânăstirea Prislop. Părintele Arsenie, sau "Arsănie", cum îi spun sătenii din Silvașul de Sus, e foarte viu în inima lor. Făptura lui se decupează limpede pe cerul la fel de senin al copilăriei lor liniștite, în care lumea era deplin așezată în rostul ei, cu multă muncă și bucurii, cu dureri ostoite prin credință și rugăciuni străbătute de glasul clopotelor și cântările călugărilor de la Prislop.
"În anii când părintele Arsănie slujea la Prislop, noi am avut o copilărie ca în basme. Eram libeeeri, ca pasărea cerului. Trăiam ca haiducii pă păraiele astea. Ne făceam colibe pân pădure ș-apăi dimineața luam d-acasă pită și brânză și până sara nici că ne mai întorceam în sat, de să spăriau mamele noastre. Să strângeau femeile pă uliță să să întrebe - «Mă, dară un' sunt duși copchiii noști'?»". "Bag sama la mânăstire", răspundea câte una zâmbind.
"Știa tot! Ne dădea prognoză la toți"
"Tare bine îmi amintesc dă el! Era înalt, frumos, cu barbă, și purta o haină călugărească albă. Și nu era, cum să vă zic eu, țanțos așé, să să țină mândru. Nu! Era foarte apropiat și dă oameni și, mai ales, dă copii. Iubé copiii foarte mult! Ne chema la el, la mânăstire, apăi mânca și stăté de vorbă cu noi, ne dădé bomboane și tare ne iubé. Ne intra în suflet! Ș-apăi, avé el grijă dă noi, că el știa fiecare ce va să facem în viață. Și ne dădea așé, un fel de prognoză, că zicea la câte unul - «Mă, tu să te ții de carte, că ești băiat deștept și o să ajungi mare!» Noi râdém, da' așa s-o întâmplat, că el vedé în noi și știa tot, fără să îi zică nimé. Odată ședeam cu el dă vorbă la mânăstire, da' eram tare cu frică, fiincă lăsasem vacile să pască singure și mi-era teamă că să scapă în tăietură și era amenda mare. Ș-apăi, numa' ce îmi zice părintele: «Fii pe pace, măi Ioane, că vacile tale or băut acu' apă în vale, apăi or urcat pă potecă, ș-acu' stau și dorm în poiană la mânăstirea bătrână.» Și așa o fost, că acolo le-am găsit! Părintele știé dinainte tăte, fără să îi spună nimé! Ave' el, așa, o presimțire! Pătrundé și cité în tine tot și-ți spuné! Și, în care nu lucra cuvântul lui Dumnezeu, îi cam respingé! Când discuta cu tine o problemă, un năcaz, el îți spuné: «Știu de ce-ai vinit la mine!». Știa, că lucra cu Duhul Sfânt. Era un om sfânt! D-ăștia cam greu să mai nasc cu așa duh și așa putere. Poate la o mie de ani! Dacă să nasc...".
"Toată Țara Hațegului venea pă jos, la părintele"
Ladislau Stoica își alege vorbele cu grijă ș-apoi le lasă să cadă moale în fraze tărăgănate. A copilărit în Silvașul de Sus "pă vremea lu' părin' Arsenie". O vreme în care toată Țara Hațegului se urnea pe cărări de munte, știute doar de săteni, pentru a ajunge, la vremuri de ananghie, la Prislop. Era vremea pelerinajelor fierbinți, făcute încet, la pas, cu post și rugăciune, cu nevoință și răbdare.
"Viné multă lume atunci la el, la slujbă. Puhoaie! Țara Hațegului viné toată pă jos! Viné și Densușul și Sarmi, tăți viné dă cu sara și să așeza pă dealuri, dă făceau focul pă Prislop și să încălzeau. Ș-apăi așteptau la spovedit și două, tri zile, alții și mai mult așteptau. Ș-apăi în ăst timp, părintele le dădé de lucru, că el o făcut mult aici, la Prislop. Un deal întreg or mutat cu roaba, pân' ce s-o făcut clopotnița care o vedeți acu'."
Badea Ladislau vorbește cu voce gravă și cu privirea plecată în pământ. Pentru el, amintirea părintelui e vie încă. Și în prezența Sfântului Ardealului, nu te poți purta oricum, pentru că prin el a lucrat mereu Dumnezeu.
"Rugați-vă pentru noi, că mor animalele!"
Nu plouase de multă vreme. Cerul era sticlă și ziua, și noaptea. Niciun nor nu trecea pe el, de sus nu cădea niciun fir de ploaie. Doar arșița verii, de pe urmă căreia pământul se crăpase peste tot. Întâi s-a uscat iarba, apoi copacii și, în cele din urmă, au început să se stingă izvoarele și să sece fântânile. Oamenii se uitau neputincioși la animalele din bătătură, cărora nu mai aveau ce să le dea să mănânce. Ladislau Stoica era pe atunci copil, dar "năcazul", ca și dezlegarea lui, i s-au întipărit adânc în suflet.
"O fost o secetă mare atunci, că să uscasă tot, și câmpu', și iarba, și pădurea! N-aveai nici cu ce să uzi grădina. Așa mare năcaz o fost, că s-or strâns bătrânii ș-or ținut sfat ș-or zâs - «Apăi, hai ș-om mere la mânăstire, la părintele Arsănie, să să roage, să vedem, nu a da Dumnezeu ploaie, că uite, ne mor animalele!». Ș-au vinit toate satele dă prin Hațeg, că nu știau ce să facă. Eu eram cu maică-mea la Prislop. Ș-apăi părintele ne-o spus - «Mă, voi credeți că io nu văd că îi secetă? Da' voi credeți că io pot să fac ceva?». Ș-apăi tăți or strigat aproape în cor - «Da, părinte, noi credem că puteți, numa' să vă rugați! Rugați-vă pentru noi, că ne mor animalele!». Ș-apăi el s-o băgat la loc în biserică, ș-o ieșit cu un scaun. S-o urcat pă el, s-o uitat la Dumnezeu, ș-o început să să roage, cum să ruga el. Ș-apăi, când o terminat rugăciunea, o zâs - «No, acu' mereți repede acas', că nu ajunjeți niciunii în sat să vă adăpostiți, că va veni o ploaie d-abia îți răzbi! N-o să ajunjeți niciunii acasă cu cămașa neudată.» Ș-apăi așa o fost! Pân' să ajunjem în sat, ploaia o fo' pă noi! Din senin! Da' pă toți i-o plouat, nu numai pă noi, pă silvășeni! Pă tăți care s-or strâns atunci la mânăstire, dă pă toată Țara Hațegului! Mare minune o făcut părintele! D-aia acum, când le zâci la bătrâni dă părintele Arsenie, tăți îți zic - «Uai dă mine, ce om!» Vă dați seama ce om o fost?! Ce putere o avut! Că atâta o plouat, de zâua d-atunci, până în zâua aialaltă».
Făcé minuni părintele Arsenie. Păntru asta îl lua Securitatea. Îl lua și îl schingiué. Nu-ș' ce o avut cu el, că dară dânsul nu era împotriva partidului sau lucruri d-ăștea, nu să băga în politică deloc. Da', io ce să vă spun... Erau în partid și Securitate mulți oameni reduși, care nu știau mai nimic, de abia știau să scrie. Așa că îl luau cu duba, îl ducé aici, la Hațeg, îl băté bine, apăi îl băga la pușcărie, ș-apăi să deschidé ușile singure la rugăciune, de n-avé ce să-i mai facă! N-avé! Așa că tot ei îl aducé, de multe ori, cu duba 'napoi! Părerea mea e că el o fost o forță lăsată de Dumnezeu cam rar pă pământ. Să mai nasc oameni, cum o fost Eminescu, poeți, da' vedeți, în altă direcție, da' înzestrați cu Duhul Sfânt, ca părintele Arsănie, cam foarte rar... Ș-apăi s-o auzit că l-o luat Securitatea și că l-o dus la Canal. Îi auzeam pă ăi bătrâni, că io eram copchil - «L-o luat pă părin' Arsenie! Cine a să să mai roage păntru noi?» O fost foarte greu când l-or luat, la oameni tare rău le-o părut, dar nu să prea vorbea mult prin sat, că securiștii acționau și dacă te auzé cineva, te lega. Aveu ciripitori prin sat, așa de bine organizați, că dacă azi ziceai ceva, mâine deja ei știau. Apoi maicile au fost alungate din mânăstire, și părintele odată cu ele, or făcut azil de bătrâni la Prislop. Ș-o durat azilul ăla ani mulți, până când l-o desființat și or reînființat mânăstirea. O fost un dezastru, o bătaie de joc - în biserică or făcut depozit, de or băgat tăte alimentele."
Când dealurile iau foc
"«Mă, o să iasă fooooc din dealurile ăstea ale Silvașului! Fooc!» Așa o zis părintele cât o fost aici. Ș-acu' vedem că iasă foc. Focul credinței! Când o murit părintele Arsenie, nu prea s-o anunțat de înmormântare, că nu erau limpezite apele. D-apăi, după ce l-or înmormântat, n-or venit chiar de la început oaminii, dar când or început minunile, s-o împânzit țara cu ele. Ș-atunci or început să vină din ce în ce mai mulți. Ș-apăi acu' vin, vin mereu. Să fie vreo șepte-opt ani de când o început lumea să vină puhoi. Vin să se roage, și părintele îi ajută foarte mult. Da' nu vin numa' prima dată. Mulți să tot întorc."
Nea Ion Sălăi îi știe bine pe pelerini, că unii trag la el în casă. Mai toți sunt oameni cu multă credință în suflet, dar sunt și de cei care iau drumul Prislopului dintr-un fel de curiozitate, venind aici ca la un soi de iarmaroc. Felul acesta de pelerini, dacă îi pot numi așa, îl mâhnesc tare mult. Mai ales că el a prins vremurile de odinioară, când toată Țara Hațegului se pornea pe cărări de munte ca să ajungă la părintele, să îi asculte predicile. "Atuncea merea omu' cu credință, nu conta că e ploaie sau vreme bună, că venea pă drum sau pă vale, merea omu' să îl asculte pă părintele. Pân' la mânăstire era atunci drumu' rău. Chiar dacă venea cu căruța o vreme, tot trăbuia să o ia și pă jos. După mine, așa, atunci oamenii erau mai credincioși, mai ales ăi bătrâni. Erau țărani simpli. Bunicii mei făcuseră doar patru clase, dar obligatoriu în ungurește, cum era pă atunci, înainte de Unire. Nu știau atâtea, nu era atâta modernism, și radio, și televiziuni, da' trăiau dă pă o zi pă alta în frica de Dumnezău. Modernismu' ăsta i-o mai stricat pă oameni.
Acu' doi-trei ani am avut un vis. L-am visat pă părintele. Se făcea că merea multă lume cătă mânăstire. Merea lume-ncolo, venea lumea-ncoace. Și părintele... printre oameni, îmbrăcat în alb, așa cum îl știam din copilărie, avea cădelnița în mână. Și nu știu de ce, poate din pricina la oameni, dar, la un timp, tare s-o supărat și-o aruncat cădelnița în pârău... Gândindu-mă la visul ista, io zâc că pelerinajul s-o schimbat și în bine, că vin mai mulți oameni, și în rău, că nu toți vin cu credință, ca pă vremea bătrânilor. Așa zâc."
Întâmplări minunate
Ladislau Stoica știe însă că, între oamenii de astăzi, așa cum sunt ei, grăbiți, veniți la mânăstire pe fugă, cu mașina sau autocarul, sunt și mulți credincioși adevărați, care vin cu multă nădejde în inimă, își pun tot sufletul pe pământul de la mormântul părintelui și pleacă acasă de multe ori vindecați. S-au înfăptuit în anii aceștia, de când toata țara parcă a luat drumul Prislopului, minuni năpraznice, pe care, dacă le vezi, te întorci cu totul spre Dumnezeu. El însuși a fost martorul unora.
"Am cunoscut un om care avea un mare năcaz - fiul lui omorâse pă cineva într-o bătaie și era deja arestat de poliție. Tatăl a venit la mormântul părintelui Arsănie să ceară ajutor. Eram și eu acolo când s-a întâmplat - omu' o mărs pă potecă pân' la cimitir, dar când să se apropie de mormânt, ca la zece metri, nu a mai putut pune un pas. A stat așa o vreme și s-o întors înapoi. N-a avut ce să facă. Ș-apăi, cum îl cunoșteam mai demult pă om, l-am întrebat ce-i cu el de nu să poate apropia și mi-o zâs c-o simțit o putere, cum părintele o intrat în el și nu l-o mai lăsat să facă un pas. Nu i-o mai dat voie, înțelegeți?
Altă dată, o femeie bolnavă venise din Galați cu fii-sa și ginere-său. I-am cunoscut bine, că or stat la mine. Ea nu putea meré deloc, au dus-o ei pă sus, pân' la mormânt. Ș-acolo, sărmana femeie s-o rugat, știe ea cum, și s-o ridicat vindecată complet. Complet! O vinit la vale în fugă de la mormânt. Io eram acasă când i-am văzut că intră pă poartă. Și umbla femeia, care atunci când ajunsăsă la mine era oloagă, de nu putea meré deloc. E zdravană și-n ziua de astăzi, c-am vorbit cu ea la telefon."
De când vorbim, s-a lăsat seara peste Silvaș. E o seară rece și umedă, care poartă deja în ea semnele iernii. Satul aproape că a adormit. Când și când, lătratul unui câine sparge tăcerea. În rest, e o liniște deplină, o liniște curată în care simți, parcă, și altceva: un soi de pace adâncă, de așezare tihnită, ca și cum odihna silvășenilor e vegheată de sus. La plecare îl întreb pe Ion Sălăi dacă simte și el forța nevăzută care apără satul în care s-a născut și-a crescut.
"Păi Dumnezău ne-o ferit mereu pă noi, silvășenii! Or fost multe nenorociri pă lume - piatră, inundații, dar pă noi ne-o ferit Domnul dă problemele ăștea. Mai ales mânăstirea! Că vinea, câteodată, o ploaie cu apă mare ș-o ocolea, domnule! Viné apă până-n marginea mânăstirii, da' pă ea n-o atingea! Nici apa, nici seceta! Apăi e izvoru ăla d-acolo, din care părintele Arsănie o făcut un lăcușor, și izvoru' meré, cu zi cu noapte, îi nesecat! La noi o fost acu' vreme o secetă de ne-or secat până și fântănile, s-o dus de tot pânza freatică, de aduceau apă în sat cu cisternele, dar izvoru' ăla dă la mânăstire n-o secat defel! Până și pârâul de lângă el o secat, nu era nimica apă pă el, deloc, dar izvoru' merea întruna, oricâtă secetă o fost. Ei, asta nu e o minune, domnule?!"
Fotografiile autorului