Părintele ARSENIE BOCA în evocări

Cristian Curte
- Cum și-l amintesc pe Sfântul Ardealului țăranii din Silvașul de Sus, satul mărginaș cu Mânăstirea Prislop -

- În satul Silvașul de Sus mai trăiesc și astăzi țărani care l-au prins pe părintele Arsenie Boca pe vremea când era călugăr la Mânăstirea Prislop. Erau copii, pe vremea aceea, și poate de-aceea imaginea care li s-a întipărit în minte seamănă, cumva, cu o poveste a unui părinte frumos și blând, plimbându-se singur prin pădurile de pe dealuri, să le vorbească puilor de țărani, când îi ieșeau, câteodată, în drum -

"Cristos din șareta cu cal"

"Am o imagine, așa o s-o țân minte, până pun mâi­­nile pă piept - cum trecea părintele pă la noi pă drum, îmbrăcat în alb. Io așa îl țân minte, numa' în alb, cu șareta cu un cal. Cu un cal, nu cu doi! Eram copil și nu era asfalt ca acu', așa că ne ju­cam pân țărână, pă marginea dru­mu­lui. Ș-apăi, da­că-l vedea unu' pă pă­rintele Ar­sănie, dădea vestea și ne stri­gam unu' cătă alt' - «Hai­dați, mă, că vine pă­rin­tele Ar­să­nie! Vine pă­rin­tele Ar­să­nie! Co­boară acu' dă la mâ­­năstire.» Ș-apăi ne strân­­geam o grămadă dă cop­­chii, dân tot satul, de stă­team în­și­rați și p-o parte și pă alta dă drum, aș­teptând să trea­că. Și când venea, oprea șa­reta și să dădea jos la noi: «Măi, vă bucu­rați că mă vedeți?» «Da, pă­rinte!», îi stri­gam noi. «Da' de ce?», întreba. «Că se­mă­nați cu Cris­tos. Așa cum îi pictat în i­coa­ne». Așa și era. Țân bine min­te că avea niște ochi, vai de mine, de nu te pu­teai uita la ei! Erau tare fru­moși, al­baștri, da' când voiai să-l pri­vești, ți-era așa, nu-ș cum să vă zâc, ți să în­ne­gura ve­derea, ui­tân­­du-te la el! Da' era om tare blând și nouă ne plă­cea dă el și tare-l mai iu­beam. Tare-l mai iu­beam! Nu-l iubeam că era popă, că doară de popa Faur din sat ne era o frică, dă fugeam mân­când pă­mântul. Nouă ne era drag doar dă pă­rintele Arsănie, că era așa de frumos și blând."
Se lasă seara peste sat. Soba lui nea' Ioan Sălăi duduie, făcând uitat aerul brumat de afară. E liniște și cuvintele se așează între noi cuminți. Parcă știu și ele că acuș vine iarna, vremea po­veș­tilor. Nea Ioan e un bărbat pu­ter­nic, trecut de 60 de ani. E în Sil­vașul de Sus, de când se știe. A copilărit și apoi a crescut pe ulițele înguste și po­vârnite ale satului, care se pierd aproape de Mânăstirea Prislop. Părin­tele Arsenie, sau "Arsănie", cum îi spun sătenii din Silvașul de Sus, e foarte viu în ini­ma lor. Făptura lui se decupează limpede pe cerul la fel de senin al co­pilăriei lor liniștite, în care lu­mea era deplin așezată în rostul ei, cu multă muncă și bucurii, cu dureri ostoite prin credință și rugă­ciuni străbătute de glasul clopotelor și cântările călugărilor de la Prislop.
"În anii când părintele Arsănie slujea la Prislop, noi am avut o copilărie ca în basme. Eram libeeeri, ca pasărea cerului. Trăiam ca hai­du­cii pă păraiele as­tea. Ne făceam colibe pân pădure ș-apăi dimi­neața luam d-acasă pită și brânză și până sara nici că ne mai întorceam în sat, de să spăriau mamele noastre. Să strângeau femeile pă uliță să să întrebe - «Mă, dară un' sunt duși copchiii noști'?»". "Bag sama la mânăstire", răspundea câte una zâmbind.

"Știa tot! Ne dădea prognoză la toți"

"Tare bine îmi amintesc dă el! Era înalt, frumos, cu barbă, și purta o haină călugărească albă. Și nu era, cum să vă zic eu, țanțos așé, să să țină mândru. Nu! Era foarte apropiat și dă oameni și, mai ales, dă co­pii. Iubé copiii foarte mult! Ne chema la el, la mâ­năstire, apăi mânca și stăté de vorbă cu noi, ne dădé bomboane și tare ne iubé. Ne intra în suflet! Ș-apăi, avé el grijă dă noi, că el știa fiecare ce va să facem în viață. Și ne dădea așé, un fel de prognoză, că zicea la câte unul - «Mă, tu să te ții de carte, că ești băiat deș­tept și o să ajungi mare!» Noi râdém, da' așa s-o în­tâmplat, că el vedé în noi și știa tot, fără să îi zică nimé. Odată ședeam cu el dă vor­bă la mânăstire, da' eram tare cu frică, fiincă lă­sasem vacile să pască singure și mi-era teamă că să scapă în tăietură și era amenda ma­re. Ș-apăi, numa' ce îmi zi­ce părintele: «Fii pe pace, măi Ioane, că vacile tale or băut acu' apă în vale, apăi or urcat pă potecă, ș-acu' stau și dorm în poia­nă la mânăstirea bătrână.» Și așa o fost, că acolo le-am găsit! Părintele știé dinainte tăte, fără să îi spună nimé! Ave' el, așa, o presimțire! Pă­trun­dé și cité în tine tot și-ți spuné! Și, în care nu lucra cuvântul lui Dum­ne­zeu, îi cam respingé! Când dis­cuta cu tine o problemă, un năcaz, el îți spuné: «Știu de ce-ai vinit la mine!». Știa, că lucra cu Duhul Sfânt. Era un om sfânt! D-ăștia cam greu să mai nasc cu așa duh și așa putere. Poate la o mie de ani! Dacă să nasc...".

"Toată Țara Hațegului venea pă jos, la părintele"

Ladislau Stoica își alege vorbele cu grijă ș-apoi le lasă să cadă moale în fraze tărăgănate. A copilărit în Silvașul de Sus "pă vremea lu' părin' Arsenie". O vreme în care toată Țara Hațe­gu­lui se urnea pe că­rări de mun­te, știute doar de săteni, pentru a ajun­ge, la vremuri de ananghie, la Prislop. Era vremea pele­ri­na­jelor fierbinți, făcute încet, la pas, cu post și rugăciune, cu ne­voință și răbdare.
"Viné multă lume atunci la el, la slujbă. Pu­hoa­ie! Țara Hațegului viné toată pă jos! Viné și Den­sușul și Sarmi, tăți viné dă cu sara și să așeza pă dealuri, dă făceau focul pă Prislop și să încălzeau. Ș-apăi așteptau la spovedit și două, tri zile, alții și mai mult așteptau. Ș-apăi în ăst timp, părintele le dădé de lucru, că el o făcut mult aici, la Prislop. Un deal întreg or mutat cu roaba, pân' ce s-o făcut clopotnița care o vedeți acu'."
Badea Ladislau vorbește cu voce gravă și cu privirea plecată în pământ. Pentru el, amintirea părintelui e vie încă. Și în prezența Sfântului Ardea­lului, nu te poți purta oricum, pentru că prin el a lucrat mereu Dumnezeu.

"Rugați-vă pentru noi, că mor animalele!"

Nu plouase de multă vre­­me. Cerul era sticlă și ziua, și noaptea. Niciun nor nu trecea pe el, de sus nu cădea niciun fir de ploaie. Doar arșița verii, de pe ur­mă căreia pământul se cră­pase peste tot. Întâi s-a us­cat iarba, apoi copacii și, în cele din urmă, au în­ceput să se stingă izvoarele și să sece fântânile. Oa­menii se uitau neputincioși la ani­ma­lele din bătătură, cărora nu mai aveau ce să le dea să mă­nân­ce. Ladislau Stoica era pe atunci copil, dar "nă­ca­zul", ca și dezlegarea lui, i s-au întipărit adânc în suflet.
"O fost o secetă mare atunci, că să uscasă tot, și câmpu', și iarba, și pădurea! N-aveai nici cu ce să uzi grădina. Așa mare năcaz o fost, că s-or strâns bă­trânii ș-or ținut sfat ș-or zâs - «Apăi, hai ș-om mere la mânăstire, la părintele Arsănie, să să roage, să vedem, nu a da Dumnezeu ploaie, că uite, ne mor animalele!». Ș-au vinit toate satele dă prin Hațeg, că nu știau ce să facă. Eu eram cu maică-mea la Pris­lop. Ș-apăi părintele ne-o spus - «Mă, voi cre­deți că io nu văd că îi secetă? Da' voi credeți că io pot să fac ceva?». Ș-apăi tăți or strigat aproape în cor - «Da, părinte, noi credem că puteți, numa' să vă rugați! Rugați-vă pentru noi, că ne mor ani­ma­lele!». Ș-apăi el s-o băgat la loc în biserică, ș-o ieșit cu un scaun. S-o urcat pă el, s-o uitat la Dum­nezeu, ș-o început să să roage, cum să ruga el. Ș-apăi, când o terminat rugăciunea, o zâs - «No, acu' mereți re­pede acas', că nu ajunjeți niciunii în sat să vă adă­postiți, că va veni o ploaie d-abia îți răzbi! N-o să ajunjeți niciunii acasă cu cămașa neudată.» Ș-apăi așa o fost! Pân' să ajunjem în sat, ploaia o fo' pă noi! Din senin! Da' pă toți i-o plouat, nu numai pă noi, pă silvășeni! Pă tăți care s-or strâns atunci la mâ­năstire, dă pă toată Țara Hațegului! Mare mi­nune o făcut părintele! D-aia acum, când le zâci la bătrâni dă părintele Arsenie, tăți îți zic - «Uai dă mine, ce om!» Vă dați seama ce om o fost?! Ce pu­tere o avut! Că atâta o plouat, de zâua d-atunci, până în zâua aialaltă».
Făcé minuni părintele Arsenie. Păn­tru asta îl lua Securitatea. Îl lua și îl schin­giué. Nu-ș' ce o avut cu el, că dară dânsul nu era împotriva parti­dului sau lucruri d-ăștea, nu să băga în politică deloc. Da', io ce să vă spun... Erau în partid și Secu­ri­tate mulți oameni reduși, care nu știau mai nimic, de abia știau să scrie. Așa că îl luau cu duba, îl ducé aici, la Ha­țeg, îl băté bine, apăi îl băga la pușcărie, ș-apăi să deschidé ușile singure la rugăciune, de n-avé ce să-i mai facă! N-avé! Așa că tot ei îl aducé, de multe ori, cu duba 'napoi! Părerea mea e că el o fost o forță lă­sată de Dumnezeu cam rar pă pământ. Să mai nasc oa­meni, cum o fost Eminescu, poeți, da' ve­deți, în altă direcție, da' înzestrați cu Duhul Sfânt, ca părintele Arsă­nie, cam foarte rar... Ș-apăi s-o au­zit că l-o luat Securitatea și că l-o dus la Ca­nal. Îi auzeam pă ăi bă­trâni, că io eram copchil - «L-o luat pă părin' Arsenie! Cine a să să mai roage păntru noi?» O fost foarte greu când l-or luat, la oameni tare rău le-o părut, dar nu să prea vorbea mult prin sat, că securiștii acționau și dacă te auzé cineva, te lega. Aveu ciripitori prin sat, așa de bine orga­nizați, că dacă azi ziceai ceva, mâi­ne deja ei știau. Apoi mai­cile au fost alungate din mânăstire, și pă­rintele odată cu ele, or făcut azil de bătrâni la Prislop. Ș-o durat azilul ăla ani mulți, până când l-o desființat și or reînființat mânăstirea. O fost un dezastru, o bătaie de joc - în biserică or făcut de­pozit, de or băgat tăte ali­mentele."

Când dealurile iau foc

"«Mă, o să iasă fooooc din dealurile ăstea ale Sil­vașului! Fooc!» Așa o zis părintele cât o fost aici. Ș-acu' vedem că iasă foc. Focul credinței! Când o murit părintele Arsenie, nu prea s-o anunțat de în­mor­­mântare, că nu erau limpezite apele. D-apăi, du­pă ce l-or înmormântat, n-or venit chiar de la în­ceput oaminii, dar când or început minunile, s-o îm­pânzit țara cu ele. Ș-atunci or început să vină din ce în ce mai mulți. Ș-apăi acu' vin, vin mereu. Să fie vreo șepte-opt ani de când o început lumea să vină pu­hoi. Vin să se roage, și părintele îi ajută foarte mult. Da' nu vin numa' prima dată. Mulți să tot întorc."
Nea Ion Sălăi îi știe bine pe pelerini, că unii trag la el în casă. Mai toți sunt oameni cu multă credință în suflet, dar sunt și de cei care iau drumul Prislo­pului dintr-un fel de cu­riozitate, venind aici ca la un soi de iarmaroc. Fe­lul acesta de pelerini, dacă îi pot numi așa, îl mâh­nesc tare mult. Mai ales că el a prins vre­murile de odi­ni­oa­ră, când toată Țara Ha­țe­gu­lui se pornea pe că­rări de munte ca să ajun­gă la pă­rintele, să îi asculte pre­dicile. "Atun­cea merea omu' cu cre­din­ță, nu con­ta că e ploaie sau vreme bu­nă, că venea pă drum sau pă vale, me­rea omu' să îl asculte pă părintele. Pân' la mâ­năstire era atunci drumu' rău. Chiar dacă venea cu căruța o vreme, tot trăbuia să o ia și pă jos. După mine, așa, atunci oamenii erau mai cre­dincioși, mai ales ăi bătrâni. Erau țărani simpli. Bunicii mei făcu­seră doar patru cla­se, dar obligatoriu în un­gu­rește, cum era pă a­tunci, înainte de Uni­re. Nu știau atâ­tea, nu era atâta moder­nism, și radio, și te­le­vi­ziuni, da' trăiau dă pă o zi pă alta în frica de Dum­­nezău. Moder­nis­mu' ăsta i-o mai stricat pă oa­meni.
Acu' doi-trei ani am avut un vis. L-am visat pă părintele. Se făcea că me­rea multă lume cătă mâ­năstire. Merea lume-ncolo, venea lumea-ncoace. Și pă­rin­tele... printre oameni, îmbrăcat în alb, așa cum îl știam din copilărie, avea cădelnița în mână. Și nu știu de ce, poate din pricina la oameni, dar, la un timp, tare s-o supărat și-o aruncat cădelnița în pâ­rău... Gândindu-mă la visul ista, io zâc că pe­le­ri­najul s-o schimbat și în bine, că vin mai mulți oa­meni, și în rău, că nu toți vin cu credință, ca pă vre­mea bătrânilor. Așa zâc."

Întâmplări minunate

Ladislau Stoica știe însă că, între oamenii de as­tăzi, așa cum sunt ei, grăbiți, veniți la mânăstire pe fu­gă, cu mașina sau autocarul, sunt și mulți cre­din­cioși adevărați, care vin cu multă nădejde în ini­mă, își pun tot sufletul pe pământul de la mormântul părintelui și pleacă acasă de multe ori vindecați. S-au înfăptuit în anii aceștia, de când toata țara parcă a luat drumul Prislopului, minuni năpraznice, pe care, dacă le vezi, te întorci cu totul spre Dum­ne­zeu. El însuși a fost martorul unora.
"Am cunoscut un om care avea un ma­re năcaz - fiul lui omorâse pă cineva într-o bătaie și era deja arestat de poliție. Tatăl a venit la mormântul pă­rintelui Arsănie să ceară ajutor. Eram și eu acolo când s-a întâmplat - omu' o mărs pă potecă pân' la cimitir, dar când să se apropie de mormânt, ca la zece metri, nu a mai putut pune un pas. A stat așa o vreme și s-o întors îna­poi. N-a avut ce să facă. Ș-apăi, cum îl cu­noș­team mai demult pă om, l-am în­tre­bat ce-i cu el de nu să poate apropia și mi-o zâs c-o simțit o pu­te­re, cum părintele o intrat în el și nu l-o mai lăsat să facă un pas. Nu i-o mai dat voie, înțelegeți?
Altă dată, o femeie bolnavă venise din Galați cu fii-sa și ginere-său. I-am cu­noscut bine, că or stat la mine. Ea nu putea meré deloc, au dus-o ei pă sus, pân' la mormânt. Ș-acolo, săr­ma­na fe­meie s-o ru­gat, știe ea cum, și s-o ridicat vindecată complet. Com­plet! O vinit la vale în fugă de la mormânt. Io eram acasă când i-am vă­zut că intră pă poartă. Și um­bla femeia, care atunci când ajun­săsă la mine era oloa­gă, de nu putea me­ré deloc. E zdra­va­nă și-n ziua de astăzi, c-am vorbit cu ea la telefon."
De când vorbim, s-a lăsat seara pest­e Silvaș. E o seară rece și umedă, care poartă deja în ea sem­ne­le iernii. Satul aproape că a adormit. Când și când, lătratul unui câine sparge tă­ce­rea. În rest, e o liniște deplină, o liniș­te curată în care simți, parcă, și alt­ceva: un soi de pace adâncă, de așe­za­re tihnită, ca și cum odihna silvă­șe­nilor e vegheată de sus. La ple­care îl în­treb pe Ion Sălăi dacă simte și el for­ța ne­văzută care apără satul în care s-a născut și-a cres­cut.
"Păi Dumnezău ne-o ferit mereu pă noi, sil­vă­șenii! Or fost multe nenorociri pă lume - piatră, inun­dații, dar pă noi ne-o ferit Domnul dă pro­ble­mele ăștea. Mai ales mânăstirea! Că vinea, câ­teo­dată, o ploaie cu apă mare ș-o ocolea, dom­nu­le! Viné apă până-n marginea mânăstirii, da' pă ea n-o atin­gea! Nici apa, nici seceta! Apăi e iz­vo­ru ăla d-acolo, din care părintele Arsănie o făcut un lă­cușor, și iz­vo­ru' meré, cu zi cu noapte, îi nesecat! La noi o fost acu' vreme o secetă de ne-or secat pâ­nă și fân­tă­nile, s-o dus de tot pânza freatică, de adu­ceau apă în sat cu cister­nele, dar izvoru' ăla dă la mânăstire n-o secat de­fel! Până și pârâul de lângă el o secat, nu era ni­mica apă pă el, deloc, dar izvoru' me­rea în­truna, ori­câtă secetă o fost. Ei, asta nu e o minune, dom­nule?!"

Fotografiile autorului