Vulpea cu ochi de stele

Poveştile Bunei

Când creşteam în casa Bunii, se întâmpla uneori, toamna, să mă trezesc dimineaţa şi să îmi dau seama că intră prea multă lumină pe fereastră. Abia apoi vedeam că tocmai trecuse noaptea în care cădeau frunzele. Noapte geroasă, cu brumă groasă şi sclipitoare, care ardea pădurea, ierburile şi întreaga fire. După ea, copacii rămâneau dezbrăcaţi, rareori mai flutura ca un steag al neputinţei câte o frunză stingheră, la capătul vreunei crengi. În dimineţile acelea, cel mai adesea, cerul era gol, alb, strălucitor, anunţând iarna care cobora dinspre munte, de-a lungul râului, unde vân­tu­rile suflau mai cu putere. Câteodată, nori cenuşii alergau pe întinderea aceea îngheţată, în vreme ce păsări albe împărţeau aerul, buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuţite, căutau disperate limanul zile­lor de aur, când spre cerul albastru, albastru, copacii îşi înălţau frunzele aprinse, ca nişte degete adunate pentru rugăciune. Oricum ar fi fost însă vremea, cerul de toamnă strângea mereu în marginile lui tot satul, şi acolo, pe lângă case, îngeri, oameni, anima­le, uliţe şi copaci, nu mai încăpeau decât poveştile.

Ceaiul popăsc

Nu-i mare lucru să faci un ceai popăsc. Şi eu am învăţat de la Buna, când aveam doar vreo câţiva ani şi creşteam în casa ei de lângă pădure. De-atunci îl fac ori de câte ori pe la casa mea se abate vreun dru­meţ venit de departe, mai ales când vremea este mai vitregă. Ceaiul popăsc se face de cum încep frigurile de toamnă. Niciodata vara. Aşa zice legea lui, că atunci când nu mai poţi lucra pe lângă casă dacă nu-ţi iei cojocul în spate, îi musai să aduci din că­mară cutia cu ierburi şi să scoţi din credenţ oiaga de rachiu. În cutia cu ierburi strângea Buna tot felul de flori, frunze, muguri şi rădăcini, crescute pe lângă casă şi mai ales din pădure. Le usca mai întâi şi apoi le adăpostea în cutia aceea, pe care i-o făcuse un­chia­şul Petrea, dintr-o scândură de brad. Acolo, în cutie, se întâlneau de toate: gălbe­nele şi urzici, mentă sălbatică, rădăcină de urechelniţă, sovârf şi cimbrişor, pod­bal lătăreţ, rostopas­că lăptoasă, sună­toare şi obligeană, coada şoricelului şi ochii păsă­ruicii, lânăriţă şi pufuliţă cu flori mici, şteregoaie şi untul pămân­tu­lui, frunze de mesteacăn şi muguri de salcie, muguri şi conuri de brad, coajă de stejar, frunze de frasin, păpă­die şi muşchi de piatră. Şi cine ştie câte mai erau acolo, adunate de Buna mea cea hărnicoasă. Nici nu ştiu să spun cum le cheamă pe toate ierburile care-şi făceau cul­cuş în cutia ei aro­mată, pe care o umplea an de an, cât ţinea vremea caldă. Era destul s-o aducă din cămară şi s-o deschidă şi dintr-o dată năvăleau în bucătăria ei toate dealurile şi văile, câmpurile, pă­du­ricile şi chiar şi luminişul cel mare din pădure. Se făcea dintr-o dată vară, chiar dacă afară era omătul cât gardurile.
Umplea Buna ceainicul burtos cu apă şi-o lăsa să fiarbă la foc domol, la marginea şporiu­lui, şi numai după ce clocotea un pic, punea în apă ierburile, pe alese, după legi ştiute numai de ea. Mai ţin minte cum scurma cu degete butu­cănoase printre ierburi, până când găsea ceea ce căuta, o frunză oarecare, o bucăţică de rădăcină anume, sau doar vreun vârf de mugur aspru, iute mirositor. Lăsa vasul pe foc, cu capacul pus, pâ­nă când ceaiul începea să bolborosească. Atunci îl lua şi-l punea în mijlocul mesei şi, din când în când, ridica uşurel capacul, ca să iasă "duhul ceaiului" şi să ne înnebunească de aştep­tare. Lân­gă ceainic, înşira cănile mari şi mijlocii, după numărul celor care erau în casă. De obicei, bărbaţii primeau cănile mai mari şi femeile pe ace­lea mijlocii. Punea în rând cu celelalte şi cănuţa mea cu floare albastră. În fiecare cană turna câte un dege­tar, două de rachiu şi adăuga miere groasă, cam cât o nucă de mare. Mie îmi punea doar mierea şi se făcea doar că-mi picură puţin rachiu. Eu vedeam că nu curge nimic în cana mea, dar nu mă puteam pune cu Buna, care, în schimb, turna în cana mea sirop gros din muguri de brad. Era bine şi aşa, oricum, după ce turna ceaiul peste rachiu şi peste siropul meu, după ce amesteca mierea şi după ce beam de două, trei ori din cană, parcă mi se dezlega limba şi-mi venea să tot povestesc. Poate de aici îi vine şi numele de ceai popăsc, pentru că toţi câţi îl beau nu se mai opresc apoi din vorbit o bună bucată de vre­me, ca popii, care vorbesc până adorm toate babele în strană. E bine din când în când să bei câte un ceai popăsc. Aşa îţi vin parcă mai uşor în minte poveştile despre toamnele de demult.

Vulpea

Credeam, la început, că dacă m-aş apropia prea mult de ea, ca să pot ajunge la laţul din funie ce-i strângea piciorul, s-ar pu­tea să mă muşte. Nu era mare, dar era atât de vioa­ie şi săltăreaţă, n-avea pic de stare, se mişca încon­tinuu, aşa că n-aveam cu­rajul să stau prea aproape. Apoi, mă mai gândeam că dacă ea se scutură când mâna mea e aproape de laţ, purecii de pe spinarea ei ar putea sări pe mine şi doar ştiam, căci ne spu­sese baba Călina, că vul­pile sunt pline de pureci care aduc turbarea. Şi nu voiam să turbez, ştiam că asta e ceva rău. Aşa că m-am învârtit în jurul ei, mai de la distanţă, mai de aproape, şi am cercetat-o pe toate părţile. Am crezut apoi că aş putea s-o elibe­rez, dacă scoteam din pă­mânt pironul de care era legată calişca, capcana în care-şi prinsese piciorul. Dar n-am putut nici măcar să-l clintesc, căci era prins între nişte bolovani mari. A fost peste puterile mele, oricât m-am străduit. Ea s-a zbătut la început, când m-a văzut învârtindu-mă pe lângă ea, dar după o vreme s-a oprit şi-mi urmă­rea atentă fiecare miş­care. Avea ochi galbeni verzui cu sclipici. Nici mă­car nu clipea, atâta era de atentă, şi sclipicii ăia jucau în ochii ei speriaţi. Şi-i făcea mici, mici, din când în când, şi atunci părea că vrea să adoarmă, dar de fapt, mă pândea cu şi mai mare încordare. Îmi era şi mie grozav de teamă şi nu ştiam ce să fac, dar în acelaşi timp, mi-era şi tare milă de ea. Dacă mă uitam la piciorul ei, îmi venea să plâng, dacă-i căutam privi­rea, mă înspăimânta frigul pe care-l împrăştia din ochi. Era clar că nu voia să se dea bătută, dar parcă nici nu putea pricepe ce i s-a întâmplat şi cum a ajuns să fie pironită. Ei, dacă ar fi putut ea asculta pe la fereastra noastră, cu câteva zile în urmă, l-ar fi auzit pe unchiaşul Petrea cum plă­nuia, împreună cu Buna, să pună capcana, după ce dispăruseră două găini grase din coteţ. Şi-ar fi auzit şi vaietul Bunii, când s-a dus dimineaţa să le dea drumul şi-a găsit cărarea plină de pene. Până una alta, vulpea era prin­să într-un laţ care se strân­sese tot mai tare în jurul piciorului ei, cu atât mai tare, cu cât s-a zbătut mult la început, atunci când în capul ei se amesteca nedumerirea cu speranţa de a se elibera.
Mă tot gândeam ce să fac eu cu ea? Cum s-o ajut, până venea acasă unchiaşul, cum s-o eliberez şi ce să fac ca să n-o vadă şi să nu-i poată face rău? La toate mă gândeam şi nu vedeam de nicăieri salvarea. Ea nu mă scăpa din priviri, îşi ţinea spinarea arcuită, gata să sară, dacă ar fi fost nevoie. Poate, dacă m-aş fi apropiat mai mult de ea, n-ar fi întârziat să mă muşte, deşi de la un moment dat, cred că a înţeles că vreau s-o eliberez, mai ales du­pă ce i-am adus din casă o coajă de pâi­ne, pe care n-a mân­cat-o, dar o miro­sea din când în când. Aşa am crezut atunci că m-a înţeles şi că de aceea s-a liniştit, deşi mă urmărea pe sub gene.
Mi-am adus scău­nelul şi l-am pus aproape de ea, aşa încât să rămână între noi o distanţă sigură. M-am uitat la ea din toate părţile şi am studiat-o cât am putut, mai ales după ce s-a cul­cat şi şi-a acoperit cu coada mare, piciorul prins în laţ. Ca şi cum i-ar fi fost ruşine s-o vadă cineva prinsă. Cred sigur că îi era ruşine, cred că dincolo de spaima de la început îi era ruşine că a ajuns în situaţia aceea. Şi mie a început să-mi fie ruşine de ruşi­nea ei şi am vrut s-o ajut cu orice chip, căci îmi venea să plâng când o ve­deam acolo, legată. Numai că-mi era teamă, nu mai văzusem niciodată vulpi până atunci, ştiam de ele doar din poveştile moşului Chimu, care le prindea pentru blană, şi din plânsorile Bunii, când îi dispăreau din coteţ găi­nile. Era pentru întâia oară când ve­deam cât e de frumoasă şi cât de nea­jutorată ajun­sese în laţ, ce coadă unduită are, cum se amestecă albul şi gălbuiul roşcat în blana ei, ce urechiuşe micuţe şi isteţe are. Eram singură acasă, Buna era la horincie cu unchiaşul Petrea, fierbeau rachiul, tata era dus la şcoală, în oraşul acela de unde-mi aducea mereu castane, şi mama era la ser­vi­ciu, într-un la­borator, în faţa unui cântar pe care tot cântărea nişte pietre şi nişte prafuri cărora le zicea minereuri. Eram doar eu acasă, eu cu vulpea prinsă în capcană.
Era toamnă târzie, trecuse deja sărbătoarea mor­ţi­lor şi aşteptam de la o zi la alta zăpada. Pădurea din faţa casei era arsă de brumă, nu mai erau decât puţine frunze în copaci. De la o vreme, mi s-a făcut frig, aşa că mi-am luat din casă vesta pe care mi-o împletise Buna şi m-am aşezat tot acolo pe scăunel, la doi paşi de vulpe. Ca s-o îmbunez, i-am povestit de una şi alta, ce-am crezut eu c-ar vrea să ştie. I-am şi cântat cântecelul cu Moş Andruşca iepuraş, dar n-a părut impresionată, şi-atunci am ştiut că ea nu e vulpe rea, din acelea care mănâncă iepuri. Da, dar mănâncă găini... parc-o auzeam pe Buna zicând. Şi încă o dată m-am hotărât să fac ce-oi putea, numai să-i dau drumul cumva din laţul acela oţelos. Ziua a trecut peste noi, fără alte întâmplări.

Calişca

Găinile Bunii dormeau într-o cămăruţă lipită de grajdul vacii. Le era cald acolo, şi unchiaşul Petrea le-a pus nişte stinghii pe care se urcau seara, când mergeau la culcare. Cele mai multe dintre ele erau roşii, cu pene aspre, dar mai era câte una pestriţă, surie, stropită cu puncte albe. Cloştile Bunii scoteau pui în fiecare primăvară. Buna mă punea să-mi aleg câte un ou, îmi scria numele pe el şi-l puneam apoi sub cloşcă, cu mare nerăbdare, să văd ce pui iese din el după trei săptămâni, cocoş sau puicuţă. Odată a ieşit un pui mai ciudat, dintr-un ou pe care îmi scri­se­sem numele. Avea pene şi pe picioare, de părea gata pregătit pentru iarnă. I-am zis Bufniţucă, pentru că avea smocuri de pene mari în jurul urechilor şi pe lângă gât şi pentru că era puicuţă, după cum a descoperit Buna, după nu ştiu ce semne de-ale ei. Pe Bufniţucă n-a tăiat-o Buna pentru supa de dumi­ni­că. Era prea frumoasă, ca o regină se plimba prin curte. Bufniţuca a murit de moarte bună, adică de moartea găinilor, care vine în sat, umblă pe uliţi şi nu ştii unde se opreşte. Buna ţinea găini de când se ştia, de când era ea Buna, dar niciodată n-a avut atâ­tea pierderi între ele, ca în toamna aceea de care po­vestesc. Tot la două, trei zile, dispărea câte o găină, dintre cele mai mari şi mai grase. Pădurea era aproa­pe, peste uliţă de casa noastră, aşa că vinovatul nu era greu de ghicit, dacă te luai şi după penele îm­prăş­tiate pe cărare. Când vulpile i-au furat nişte pui, Buna s-a liniştit parcă mai repede, chiar le-a tânguit "săracele, au şi ele pui de crescut", dar când i-au furat găinile crescute şi îngrăşate pentru supa Anului Nou, s-a supărat aşa de tare, că l-a chemat pe unchiaşul care a meşterit calişca, un fel de capcană. Şi eu l-am ajutat s-o facă, am ţinut bucuroasă de scândurice, până ce el a legat laţul din funie de un fel de arc din sârmă oţelită. L-am ajutat cu mare drag şi nerăbdare, căci tare mult îmi doream să prin­dă vulpea şi s-o pot vedea de aproape. De unde era să ştiu eu ce însemna asta?

Ziua ruşinii

Dacă ar fi să botez acuma în vreun fel ziua aceea, a doua după ce vulpea s-a prins în capcană, aş putea să-i spun "ziua ruşinii". M-am trezit de­vreme şi-am fugit în curte, acolo între prunii goi de frunze, să văd vulpea. Părea mai liniştită, ori poate doar împăcată într-un fel cu starea în care era. Şi-a ridicat capul când m-a auzit, apoi l-a lăsat înapoi peste picio­rul prins în laţ. Vestea că unchia­şul Petrea a pus o capcană în care s-a prins o vulpe a trecut de la o casă la alta şi mulţi curioşi au venit s-o vadă. Curtea s-a umplut de oa­meni. Eram cumva mândră că în curtea noastră se petrecea o ase­menea întâmplare, le poves­team verilor mei cum a stat vul­pea toată seara în laţ şi cum i-am dat eu pâine să mănânce. Nimeni nu se putea mândri ca mine cu o vulpe în curte şi de aceea mă plimbam tare mă­reaţă printre cei adunaţi acolo. La un moment dat, chiar uitasem să mai privesc vul­pea, mă uitam doar la oa­meni şi ascultam ce-şi spuneau. Dar în scurtă vreme, s-a întâmplat ceva ce nu prevăzusem deloc în visele mele de mărire. Poate să fi fost Ioji, muta­lăul, cum îi spunea Bu­na, pentru că scotea o vorbă din an în Paşti, sau să fi fost moşul Chimu, ştirb şi răută­cios, ori poate baba Nastasâia, care avea casa lângă izvor, nu ştiu acum care dintre ei a fost, dar careva a înce­put să batjocorească vulpea, care se strânsese covrig şi se as­cunsese cu totul sub coada răsfi­rată. Cu vorbe de ocară, cu lemne împinse ameninţător către ea, cu hârâieli şi cu tropotit din picioare la doi paşi de ea. La urmă, au legat şi câinele aproape de ea, şi el parcă înnebunise la mirosul de sălbă­ticiune. Lătra şi sărea, gata, gata să rupă lanţul, la o palmă distanţă de capul ei. Şi ea, săraca, s-a făcut şi mai mică decât era, şi-a strâns coada peste pi­cioare şi tremura cu ochii închişi. Atunci m-am speriat tare rău şi mi-a fost frică, dar nu de vulpe, ci de cei care o chinuiau. Cred că plânsul meu a făcut-o pe Buna să-i trimită pe toţi la casele lor, să-l cheme pe Petrea şi să-i spu­nă oarecum mai ferit, dar totuşi eu am putut să aud, să-i spună să ia vulpea şi să facă ce trebuie cu ea. Ce trebuie! Numai că se lăsase deja seara, Petrea era ameţit de ceaiul popăsc şi-atunci i-a promis Bunii că a doua zi de dimineaţă sigur va veni şi-i va arăta el vulpii care-i treaba cu găinile.
După ce-au plecat toţi, s-a lăsat liniştea peste curte. Era frig, soarele era gata să se ascundă după deal şi-atunci, cu puţin înainte să se lase seara, s-a întâmplat de-am văzut în ochii ei o tris­teţe cât toată pădurea de mare, o sclipire aurie în care se-amestecau frunze de toamnă şi ierburi su­flate de vânt, rămase în urmă, departe, pe cine ştie ce drum făcut de ea, demult, când era liberă. Mi-am adus iar scăunelul şi m-am aşezat lângă ea. Mi-a fost frig la mâini şi mi-ar fi plăcut să mi le trec prin blana ei roşcovană, care părea moale şi era zburlită de vânt. Aş fi mângâiat-o, dacă m-ar fi lăsat să pun mâ­na pe ea, aş fi putut cumva să-i desfac, totuşi, laţul acela care o strângea aşa de tare de picior. N-am avut vreme să mă mai împrietenesc cu ea. S-a făcut noapte şi Buna m-a luat în casă.
În noaptea aceea, am visat că sunt vulpe, că stau într-o poiană în care cad frunze galbene şi că mă uit la soare cu ochi goi, ca să mi-i umplu de sclipici. M-am trezit noaptea, într-o vreme, şi m-am uitat pe fereastră. Vulpea dormea înfăşurată în coada care-i ţinea de cald. Căzuse brumă groasă şi părul îi sclipea auriu, argintiu. Curtea Bunii părea fără capăt, întu­ne­cată, scufundată în noapte şi vulpea stătea singură în mijlocul ei.

Dimineaţa

M-am trezit târziu a doua zi în zgomotul făcut de mulţi oameni care erau iarăşi adunaţi în curtea noastră. Vorbeau toţi tare şi nu se mai opreau. Buna le dădea ceai popăsc şi nu înţelegeam ce îşi spun. Din două mişcări am fost gata îmbrăcată şi am ieşit printre ei. Bruma sclipea încă peste ierburile care păreau de sticlă. Acolo unde bătea deja soarele, ieşeau aburi din frunzele căzute, înmuiate de gerul nopţii. Am mai apucat să văd că scoruşul îşi pierdu­se toate boabele şi că nişte coţofene se certau vrând să le mănânce. Şi-atunci am încremenit, căci în locul în care fusese vulpea, n-am mai văzut decât laţul cap­canei, în care era prins piciorul ei rupt. Atâta s-a zbătut, atâta s-a chinuit învârtindu-se în laţul care-i prinsese piciorul, atâta de mult a vrut să fie liberă, că s-a smucit până când mai bine şi-a rupt piciorul decât să rămână captivă. Parcă a ştiut că unchiaşul Pe­trea plănuise ceva pe seama ei. De-aceea erau oa­me­nii adunaţi în curtea noastră, pentru că aşa ceva nu se mai întâmplase de când trăiau ei acolo. Şi Buna le împărţea ceai popăsc, să se încălzească, şi ei vorbeau, nu se mai opreau, şi eu mă uitam cu un fel de teamă încă la piciorul rupt al vulpii şi mă gân­deam la ea. Parcă o şi vedeam cum merge sărind în trei picioare, pe stratul gros de frunze, şi cum se pier­de prin iarba pârlită de ger. Şi, dintr-o dată, am început să râd, şi-am fost bucuroasă, şi mi-a părut tare bine pentru ea. Şi ce dacă mai are numai trei pi­cioare? Bine că a reuşit să scape şi să se ducă pe că­ra­rea ei, pe drumul ei, printre ier­bu­rile şi pe lângă copacii între care era acasă! Multe lecţii am învăţat eu din întâmplarea aceasta, dintr-o toam­nă veche. Nu mai văzusem ni­cio­dată atât de aproape o sălbăti­ciune. Şi niciodată o altă sălbă­ticiu­ne nu s-a mai uitat la mine cu ochi rugători, plini de sclipici, aşa cum a făcut vul­pea prinsă în capcană, vulpea în bla­na căreia am văzut, în anul acela, pri­ma brumă. Şi tot niciodată nu mi-a fost aşa de ciudă şi de ruşine, că n-am ştiut să-i fiu de ajutor. Ar fi plecat liberă, prin pădure, şi lumi­niţele acelea de spaimă din ochii ei s-ar fi transformat în două flori aurii sau poate în două stele. Bucuria vul­pilor e greu de închipuit.