Când creșteam în casa Bunii, se întâmpla uneori, toamna, să mă trezesc dimineața și să îmi dau seama că intră prea multă lumină pe fereastră. Abia apoi vedeam că tocmai trecuse noaptea în care cădeau frunzele. Noapte geroasă, cu brumă groasă și sclipitoare, care ardea pădurea, ierburile și întreaga fire. După ea, copacii rămâneau dezbrăcați, rareori mai flutura ca un steag al neputinței câte o frunză stingheră, la capătul vreunei crengi. În diminețile acelea, cel mai adesea, cerul era gol, alb, strălucitor, anunțând iarna care cobora dinspre munte, de-a lungul râului, unde vânturile suflau mai cu putere. Câteodată, nori cenușii alergau pe întinderea aceea înghețată, în vreme ce păsări albe împărțeau aerul, buimăcite de vânt. Cu strigăte lungi, ascuțite, căutau disperate limanul zilelor de aur, când spre cerul albastru, albastru, copacii își înălțau frunzele aprinse, ca niște degete adunate pentru rugăciune. Oricum ar fi fost însă vremea, cerul de toamnă strângea mereu în marginile lui tot satul, și acolo, pe lângă case, îngeri, oameni, animale, ulițe și copaci, nu mai încăpeau decât poveștile.
Ceaiul popăsc
Nu-i mare lucru să faci un ceai popăsc. Și eu am învățat de la Buna, când aveam doar vreo câțiva ani și creșteam în casa ei de lângă pădure. De-atunci îl fac ori de câte ori pe la casa mea se abate vreun drumeț venit de departe, mai ales când vremea este mai vitregă. Ceaiul popăsc se face de cum încep frigurile de toamnă. Niciodata vara. Așa zice legea lui, că atunci când nu mai poți lucra pe lângă casă dacă nu-ți iei cojocul în spate, îi musai să aduci din cămară cutia cu ierburi și să scoți din credenț oiaga de rachiu. În cutia cu ierburi strângea Buna tot felul de flori, frunze, muguri și rădăcini, crescute pe lângă casă și mai ales din pădure. Le usca mai întâi și apoi le adăpostea în cutia aceea, pe care i-o făcuse unchiașul Petrea, dintr-o scândură de brad. Acolo, în cutie, se întâlneau de toate: gălbenele și urzici, mentă sălbatică, rădăcină de urechelniță, sovârf și cimbrișor, podbal lătăreț, rostopască lăptoasă, sunătoare și obligeană, coada șoricelului și ochii păsăruicii, lânăriță și pufuliță cu flori mici, șteregoaie și untul pământului, frunze de mesteacăn și muguri de salcie, muguri și conuri de brad, coajă de stejar, frunze de frasin, păpădie și mușchi de piatră. Și cine știe câte mai erau acolo, adunate de Buna mea cea hărnicoasă. Nici nu știu să spun cum le cheamă pe toate ierburile care-și făceau culcuș în cutia ei aromată, pe care o umplea an de an, cât ținea vremea caldă. Era destul s-o aducă din cămară și s-o deschidă și dintr-o dată năvăleau în bucătăria ei toate dealurile și văile, câmpurile, păduricile și chiar și luminișul cel mare din pădure. Se făcea dintr-o dată vară, chiar dacă afară era omătul cât gardurile.
Umplea Buna ceainicul burtos cu apă și-o lăsa să fiarbă la foc domol, la marginea șporiului, și numai după ce clocotea un pic, punea în apă ierburile, pe alese, după legi știute numai de ea. Mai țin minte cum scurma cu degete butucănoase printre ierburi, până când găsea ceea ce căuta, o frunză oarecare, o bucățică de rădăcină anume, sau doar vreun vârf de mugur aspru, iute mirositor. Lăsa vasul pe foc, cu capacul pus, până când ceaiul începea să bolborosească. Atunci îl lua și-l punea în mijlocul mesei și, din când în când, ridica ușurel capacul, ca să iasă "duhul ceaiului" și să ne înnebunească de așteptare. Lângă ceainic, înșira cănile mari și mijlocii, după numărul celor care erau în casă. De obicei, bărbații primeau cănile mai mari și femeile pe acelea mijlocii. Punea în rând cu celelalte și cănuța mea cu floare albastră. În fiecare cană turna câte un degetar, două de rachiu și adăuga miere groasă, cam cât o nucă de mare. Mie îmi punea doar mierea și se făcea doar că-mi picură puțin rachiu. Eu vedeam că nu curge nimic în cana mea, dar nu mă puteam pune cu Buna, care, în schimb, turna în cana mea sirop gros din muguri de brad. Era bine și așa, oricum, după ce turna ceaiul peste rachiu și peste siropul meu, după ce amesteca mierea și după ce beam de două, trei ori din cană, parcă mi se dezlega limba și-mi venea să tot povestesc. Poate de aici îi vine și numele de ceai popăsc, pentru că toți câți îl beau nu se mai opresc apoi din vorbit o bună bucată de vreme, ca popii, care vorbesc până adorm toate babele în strană. E bine din când în când să bei câte un ceai popăsc. Așa îți vin parcă mai ușor în minte poveștile despre toamnele de demult.
Vulpea
Credeam, la început, că dacă m-aș apropia prea mult de ea, ca să pot ajunge la lațul din funie ce-i strângea piciorul, s-ar putea să mă muște. Nu era mare, dar era atât de vioaie și săltăreață, n-avea pic de stare, se mișca încontinuu, așa că n-aveam curajul să stau prea aproape. Apoi, mă mai gândeam că dacă ea se scutură când mâna mea e aproape de laț, purecii de pe spinarea ei ar putea sări pe mine și doar știam, căci ne spusese baba Călina, că vulpile sunt pline de pureci care aduc turbarea. Și nu voiam să turbez, știam că asta e ceva rău. Așa că m-am învârtit în jurul ei, mai de la distanță, mai de aproape, și am cercetat-o pe toate părțile. Am crezut apoi că aș putea s-o eliberez, dacă scoteam din pământ pironul de care era legată calișca, capcana în care-și prinsese piciorul. Dar n-am putut nici măcar să-l clintesc, căci era prins între niște bolovani mari. A fost peste puterile mele, oricât m-am străduit. Ea s-a zbătut la început, când m-a văzut învârtindu-mă pe lângă ea, dar după o vreme s-a oprit și-mi urmărea atentă fiecare mișcare. Avea ochi galbeni verzui cu sclipici. Nici măcar nu clipea, atâta era de atentă, și sclipicii ăia jucau în ochii ei speriați. Și-i făcea mici, mici, din când în când, și atunci părea că vrea să adoarmă, dar de fapt, mă pândea cu și mai mare încordare. Îmi era și mie grozav de teamă și nu știam ce să fac, dar în același timp, mi-era și tare milă de ea. Dacă mă uitam la piciorul ei, îmi venea să plâng, dacă-i căutam privirea, mă înspăimânta frigul pe care-l împrăștia din ochi. Era clar că nu voia să se dea bătută, dar parcă nici nu putea pricepe ce i s-a întâmplat și cum a ajuns să fie pironită. Ei, dacă ar fi putut ea asculta pe la fereastra noastră, cu câteva zile în urmă, l-ar fi auzit pe unchiașul Petrea cum plănuia, împreună cu Buna, să pună capcana, după ce dispăruseră două găini grase din coteț. Și-ar fi auzit și vaietul Bunii, când s-a dus dimineața să le dea drumul și-a găsit cărarea plină de pene. Până una alta, vulpea era prinsă într-un laț care se strânsese tot mai tare în jurul piciorului ei, cu atât mai tare, cu cât s-a zbătut mult la început, atunci când în capul ei se amesteca nedumerirea cu speranța de a se elibera.
Mă tot gândeam ce să fac eu cu ea? Cum s-o ajut, până venea acasă unchiașul, cum s-o eliberez și ce să fac ca să n-o vadă și să nu-i poată face rău? La toate mă gândeam și nu vedeam de nicăieri salvarea. Ea nu mă scăpa din priviri, își ținea spinarea arcuită, gata să sară, dacă ar fi fost nevoie. Poate, dacă m-aș fi apropiat mai mult de ea, n-ar fi întârziat să mă muște, deși de la un moment dat, cred că a înțeles că vreau s-o eliberez, mai ales după ce i-am adus din casă o coajă de pâine, pe care n-a mâncat-o, dar o mirosea din când în când. Așa am crezut atunci că m-a înțeles și că de aceea s-a liniștit, deși mă urmărea pe sub gene.
Mi-am adus scăunelul și l-am pus aproape de ea, așa încât să rămână între noi o distanță sigură. M-am uitat la ea din toate părțile și am studiat-o cât am putut, mai ales după ce s-a culcat și și-a acoperit cu coada mare, piciorul prins în laț. Ca și cum i-ar fi fost rușine s-o vadă cineva prinsă. Cred sigur că îi era rușine, cred că dincolo de spaima de la început îi era rușine că a ajuns în situația aceea. Și mie a început să-mi fie rușine de rușinea ei și am vrut s-o ajut cu orice chip, căci îmi venea să plâng când o vedeam acolo, legată. Numai că-mi era teamă, nu mai văzusem niciodată vulpi până atunci, știam de ele doar din poveștile moșului Chimu, care le prindea pentru blană, și din plânsorile Bunii, când îi dispăreau din coteț găinile. Era pentru întâia oară când vedeam cât e de frumoasă și cât de neajutorată ajunsese în laț, ce coadă unduită are, cum se amestecă albul și gălbuiul roșcat în blana ei, ce urechiușe micuțe și istețe are. Eram singură acasă, Buna era la horincie cu unchiașul Petrea, fierbeau rachiul, tata era dus la școală, în orașul acela de unde-mi aducea mereu castane, și mama era la serviciu, într-un laborator, în fața unui cântar pe care tot cântărea niște pietre și niște prafuri cărora le zicea minereuri. Eram doar eu acasă, eu cu vulpea prinsă în capcană.
Era toamnă târzie, trecuse deja sărbătoarea morților și așteptam de la o zi la alta zăpada. Pădurea din fața casei era arsă de brumă, nu mai erau decât puține frunze în copaci. De la o vreme, mi s-a făcut frig, așa că mi-am luat din casă vesta pe care mi-o împletise Buna și m-am așezat tot acolo pe scăunel, la doi pași de vulpe. Ca s-o îmbunez, i-am povestit de una și alta, ce-am crezut eu c-ar vrea să știe. I-am și cântat cântecelul cu Moș Andrușca iepuraș, dar n-a părut impresionată, și-atunci am știut că ea nu e vulpe rea, din acelea care mănâncă iepuri. Da, dar mănâncă găini... parc-o auzeam pe Buna zicând. Și încă o dată m-am hotărât să fac ce-oi putea, numai să-i dau drumul cumva din lațul acela oțelos. Ziua a trecut peste noi, fără alte întâmplări.
Calișca
Găinile Bunii dormeau într-o cămăruță lipită de grajdul vacii. Le era cald acolo, și unchiașul Petrea le-a pus niște stinghii pe care se urcau seara, când mergeau la culcare. Cele mai multe dintre ele erau roșii, cu pene aspre, dar mai era câte una pestriță, surie, stropită cu puncte albe. Cloștile Bunii scoteau pui în fiecare primăvară. Buna mă punea să-mi aleg câte un ou, îmi scria numele pe el și-l puneam apoi sub cloșcă, cu mare nerăbdare, să văd ce pui iese din el după trei săptămâni, cocoș sau puicuță. Odată a ieșit un pui mai ciudat, dintr-un ou pe care îmi scrisesem numele. Avea pene și pe picioare, de părea gata pregătit pentru iarnă. I-am zis Bufnițucă, pentru că avea smocuri de pene mari în jurul urechilor și pe lângă gât și pentru că era puicuță, după cum a descoperit Buna, după nu știu ce semne de-ale ei. Pe Bufnițucă n-a tăiat-o Buna pentru supa de duminică. Era prea frumoasă, ca o regină se plimba prin curte. Bufnițuca a murit de moarte bună, adică de moartea găinilor, care vine în sat, umblă pe uliți și nu știi unde se oprește. Buna ținea găini de când se știa, de când era ea Buna, dar niciodată n-a avut atâtea pierderi între ele, ca în toamna aceea de care povestesc. Tot la două, trei zile, dispărea câte o găină, dintre cele mai mari și mai grase. Pădurea era aproape, peste uliță de casa noastră, așa că vinovatul nu era greu de ghicit, dacă te luai și după penele împrăștiate pe cărare. Când vulpile i-au furat niște pui, Buna s-a liniștit parcă mai repede, chiar le-a tânguit "săracele, au și ele pui de crescut", dar când i-au furat găinile crescute și îngrășate pentru supa Anului Nou, s-a supărat așa de tare, că l-a chemat pe unchiașul care a meșterit calișca, un fel de capcană. Și eu l-am ajutat s-o facă, am ținut bucuroasă de scândurice, până ce el a legat lațul din funie de un fel de arc din sârmă oțelită. L-am ajutat cu mare drag și nerăbdare, căci tare mult îmi doream să prindă vulpea și s-o pot vedea de aproape. De unde era să știu eu ce însemna asta?
Ziua rușinii
Dacă ar fi să botez acuma în vreun fel ziua aceea, a doua după ce vulpea s-a prins în capcană, aș putea să-i spun "ziua rușinii". M-am trezit devreme și-am fugit în curte, acolo între prunii goi de frunze, să văd vulpea. Părea mai liniștită, ori poate doar împăcată într-un fel cu starea în care era. Și-a ridicat capul când m-a auzit, apoi l-a lăsat înapoi peste piciorul prins în laț. Vestea că unchiașul Petrea a pus o capcană în care s-a prins o vulpe a trecut de la o casă la alta și mulți curioși au venit s-o vadă. Curtea s-a umplut de oameni. Eram cumva mândră că în curtea noastră se petrecea o asemenea întâmplare, le povesteam verilor mei cum a stat vulpea toată seara în laț și cum i-am dat eu pâine să mănânce. Nimeni nu se putea mândri ca mine cu o vulpe în curte și de aceea mă plimbam tare măreață printre cei adunați acolo. La un moment dat, chiar uitasem să mai privesc vulpea, mă uitam doar la oameni și ascultam ce-și spuneau. Dar în scurtă vreme, s-a întâmplat ceva ce nu prevăzusem deloc în visele mele de mărire. Poate să fi fost Ioji, mutalăul, cum îi spunea Buna, pentru că scotea o vorbă din an în Paști, sau să fi fost moșul Chimu, știrb și răutăcios, ori poate baba Nastasâia, care avea casa lângă izvor, nu știu acum care dintre ei a fost, dar careva a început să batjocorească vulpea, care se strânsese covrig și se ascunsese cu totul sub coada răsfirată. Cu vorbe de ocară, cu lemne împinse amenințător către ea, cu hârâieli și cu tropotit din picioare la doi pași de ea. La urmă, au legat și câinele aproape de ea, și el parcă înnebunise la mirosul de sălbăticiune. Lătra și sărea, gata, gata să rupă lanțul, la o palmă distanță de capul ei. Și ea, săraca, s-a făcut și mai mică decât era, și-a strâns coada peste picioare și tremura cu ochii închiși. Atunci m-am speriat tare rău și mi-a fost frică, dar nu de vulpe, ci de cei care o chinuiau. Cred că plânsul meu a făcut-o pe Buna să-i trimită pe toți la casele lor, să-l cheme pe Petrea și să-i spună oarecum mai ferit, dar totuși eu am putut să aud, să-i spună să ia vulpea și să facă ce trebuie cu ea. Ce trebuie! Numai că se lăsase deja seara, Petrea era amețit de ceaiul popăsc și-atunci i-a promis Bunii că a doua zi de dimineață sigur va veni și-i va arăta el vulpii care-i treaba cu găinile.
După ce-au plecat toți, s-a lăsat liniștea peste curte. Era frig, soarele era gata să se ascundă după deal și-atunci, cu puțin înainte să se lase seara, s-a întâmplat de-am văzut în ochii ei o tristețe cât toată pădurea de mare, o sclipire aurie în care se-amestecau frunze de toamnă și ierburi suflate de vânt, rămase în urmă, departe, pe cine știe ce drum făcut de ea, demult, când era liberă. Mi-am adus iar scăunelul și m-am așezat lângă ea. Mi-a fost frig la mâini și mi-ar fi plăcut să mi le trec prin blana ei roșcovană, care părea moale și era zburlită de vânt. Aș fi mângâiat-o, dacă m-ar fi lăsat să pun mâna pe ea, aș fi putut cumva să-i desfac, totuși, lațul acela care o strângea așa de tare de picior. N-am avut vreme să mă mai împrietenesc cu ea. S-a făcut noapte și Buna m-a luat în casă.
În noaptea aceea, am visat că sunt vulpe, că stau într-o poiană în care cad frunze galbene și că mă uit la soare cu ochi goi, ca să mi-i umplu de sclipici. M-am trezit noaptea, într-o vreme, și m-am uitat pe fereastră. Vulpea dormea înfășurată în coada care-i ținea de cald. Căzuse brumă groasă și părul îi sclipea auriu, argintiu. Curtea Bunii părea fără capăt, întunecată, scufundată în noapte și vulpea stătea singură în mijlocul ei.
Dimineața
M-am trezit târziu a doua zi în zgomotul făcut de mulți oameni care erau iarăși adunați în curtea noastră. Vorbeau toți tare și nu se mai opreau. Buna le dădea ceai popăsc și nu înțelegeam ce își spun. Din două mișcări am fost gata îmbrăcată și am ieșit printre ei. Bruma sclipea încă peste ierburile care păreau de sticlă. Acolo unde bătea deja soarele, ieșeau aburi din frunzele căzute, înmuiate de gerul nopții. Am mai apucat să văd că scorușul își pierduse toate boabele și că niște coțofene se certau vrând să le mănânce. Și-atunci am încremenit, căci în locul în care fusese vulpea, n-am mai văzut decât lațul capcanei, în care era prins piciorul ei rupt. Atâta s-a zbătut, atâta s-a chinuit învârtindu-se în lațul care-i prinsese piciorul, atâta de mult a vrut să fie liberă, că s-a smucit până când mai bine și-a rupt piciorul decât să rămână captivă. Parcă a știut că unchiașul Petrea plănuise ceva pe seama ei. De-aceea erau oamenii adunați în curtea noastră, pentru că așa ceva nu se mai întâmplase de când trăiau ei acolo. Și Buna le împărțea ceai popăsc, să se încălzească, și ei vorbeau, nu se mai opreau, și eu mă uitam cu un fel de teamă încă la piciorul rupt al vulpii și mă gândeam la ea. Parcă o și vedeam cum merge sărind în trei picioare, pe stratul gros de frunze, și cum se pierde prin iarba pârlită de ger. Și, dintr-o dată, am început să râd, și-am fost bucuroasă, și mi-a părut tare bine pentru ea. Și ce dacă mai are numai trei picioare? Bine că a reușit să scape și să se ducă pe cărarea ei, pe drumul ei, printre ierburile și pe lângă copacii între care era acasă! Multe lecții am învățat eu din întâmplarea aceasta, dintr-o toamnă veche. Nu mai văzusem niciodată atât de aproape o sălbăticiune. Și niciodată o altă sălbăticiune nu s-a mai uitat la mine cu ochi rugători, plini de sclipici, așa cum a făcut vulpea prinsă în capcană, vulpea în blana căreia am văzut, în anul acela, prima brumă. Și tot niciodată nu mi-a fost așa de ciudă și de rușine, că n-am știut să-i fiu de ajutor. Ar fi plecat liberă, prin pădure, și luminițele acelea de spaimă din ochii ei s-ar fi transformat în două flori aurii sau poate în două stele. Bucuria vulpilor e greu de închipuit.