Ultima "cucerire" - SUEDIA

- Ubi Scandia, ibi Dacia -

Bătrânul de pe bicicletă

Aventura suedeză a început, de fapt, în Polonia. Ajunsesem cu căutările noastre în podişul Caşubiei, într-un sat al cărui nume mă mobilizase pe loc: Bu­kowina! Ce să caute Bucovina noastră în Polonia, la mii de kilometri distanţă? Ce-i drept, satul nu se compara cu nici o altă aşe­zare din preajmă (semăna, mai de­grabă, cu satele noastre săseşti din Ardeal), dar oamenii pe care i-am întrebat despre numele lui nu au ştiut să ne spună nimic. Habar n-aveau că departe, în România, exista o provin­cie istorică uriaşă, cu acelaşi nume. "Ne, ne! Ăsta-i numele satului nostru, de când ne ştim". Dar ziua aceea, în care toamna îşi coborâse tot soarele pe pământ, avea să ne ofere o surpriză. Tocmai încercam poarta închisă a unei biserici de lemn, care ne făcuse inima să zvâcnească, când, în dreptul nostru, nevăzut şi neauzit, s-a oprit un domn vârstnic, călare pe-o bicicletă, echipat complet într-un costum de ciclist. "E o biserică veche şi extrem de frumoasă", ne-a spus. "Ar fi păcat să n-o vizitaţi. Cheia se află la clopotar". Profitând de bunăvoinţa neaşteptată pe care ne-o arăta şi de engleza pe care o vorbea fluent, i-am spus cine suntem şi ce căutăm în Caşubia. Nu ştia, oare, ce-i cu numele Bukowina? Dar vreun muzeu sătesc, cu obiecte vechi, populare, sau ceva urme isto­rice, săpături, întâlnite în drumeţiile sale cu bicicleta? A dat din cap. "Ne, ne!". Nu ştia. Dar exact în clipa când am vrut să ne spu­nem la revedere, a ridicat un deget în aer, a strigat vesel "Moment!" şi ne-a rugat să-i sprijinim bicicleta, ca să poată căuta în ruc­sac. În secunda următoare, pe şeaua bici­cletei era întinsă o hartă amănunţită a Caşu­biei, pe care - acelaşi deget arătător fixa un cerc mai închis la culoare, pe care scria, cu litere gros tipărite "WESIORY. Cimitirul din pietre al geţilor şi gepizilor". "Ura! Un stri­găt triumfal a umplut pădurile de mesteceni şi văzduhul albastru al Caşubiei. Probabil că nici în ziua de azi, bătrânul polonez nu-şi explică bucuria noastră nebună şi îmbrăţi­şările cu care l-am copleşit. Cum să înţelea­gă că acolo, în faţa bisericii vechi din satul care se numea Bukowina, sub aurul toam­nei revărsat pe pământ, toată "ştiinţa" adu­nată acasă, toate informaţiile luate din cărţi, din reviste şi de la mari specialişti în istoria dacilor, se retră­geau, în vârful picioarelor, în faţa NOROCULUI. Norocul reporteru­lui, înarmat cu un simplu reportofon. Norocul ivit în drum, la întâmplare, sub forma unui bătrânel polonez, călare pe-o bicicletă.

Cimitirul din pădurea "Vlasiei"

Ca să ajungi la Wesiory trebuie să străbaţi podişul Caşubiei, cu întin­deri nesfârşite de mesteceni şi pini. Locuri sălbăticite şi pă­du­roase care ascund ici-colo câte un sat pitit între ele, ca un muşuroi de furnici. Puţinii oameni care îţi ies în drum au în ei o trufie germană, îmblânzită de me­lan­­colie slavă. Istoria a lăsat urme adânci. Zona pe care-o străbatem a fost, cândva, a Germaniei, deşi ca­şubienii spun cu mândrie că ei n-au fost de când se ştiu nici nemţi, nici polonezi. Locul pe care îl căutăm se află tot pe "moşia" lor, as­cuns undeva între păduri. Un in­di­cator ferit de pri­virile turiştilor îţi arată, la ieşirea din Wesiory, direcţia spre cimitirul "cu pietre". Deşi monu­mentul istoric e trecut pe hărţile regiunii caşu­biene, el nu apare şi pe harta mare a Poloniei, fiind cunoscut doar de câţiva specialişti. A fost un noroc să-l găsim. Am lăsat ma­şina la marginea satului şi am pornit pe o cărăruie ce se pierdea în pădure. Pământul e nisipos şi bocancii ţi se afundă în el. Parcă se face tot mai linişte în jur şi pinii, rari la început, se îndesesc, îmbălsămând aerul şi haşurând cerul cu crengile lor. Lumina scade sub învelişul tot mai des al pădurii, lăsând o penumbră, un soi de abur ce se prelinge printre copaci. Doar ici şi colo, printre trun­chiuri şi ierburi încolăcite, câte o rază de soare lumi­nează desişul întunecat. Ne oprim ca în faţa unei minuni: cât vezi cu ochii, pădurea e plină de movile rotunde, înconjurate de bolovani şi în mijloc cu un stâlp de piatră. "Un sanctuar!", strig tare, de răsună pădurea. "Sar­mi­zegetusa noastră, din Munţii Orăş­tiei!". Asemănarea este, într­-adevăr, impre­sionantă, la fel ca şi starea aceea de emoţie intensă, senzaţia că alături de tine plutesc, prin aerul dens al pădurii, prezenţe stranii, spiritele morţilor îngropaţi în urmă cu mii de ani. Formele regulate, din pietre aliniate perfect, par un templu ascuns, un loc secret, în care dacă ai ajuns, trebuie să te porţi cu respect. Asemăna­rea cu Sarmizegetusa era izbitoare. Nu doar sorii făcuţi din pietre, ducându-te cu gândul la Soarele de Andezit, sau "stâlparii" aşezaţi în picioare, într-o ordine al cărei înţeles s-a pierdut, dar în­treaga atmosferă de loc de cult ritualic este aceeaşi.
Pe nesimţite, terenul a coborât şi în um­bra pădurii au străpuns sclipiri de argint. La marginea ei se întindea un lac liniştit. O frumuseţe şi o linişte ce îţi ostoiau sufletul. Până aici ajunseseră dacii plecaţi din Carpaţi! Pe lângă dovezile din muzee, aflasem, acum, o comoară neştiu­tă de nimeni, ascunsă într-o pădure de pini. Dar pentru ca bucuria să fie totală, ar mai fi trebuit să existe ceva: explicaţii! Din pă­cate, ele lipsesc cu desă­vârşire din sanc­tua­rul de la Wesiory. Sin­gurele "indi­cii" ţin­tuite de trunchiu­rile copacilor erau nişte afişe cu mesaj ezote­ric, care îi in­formau pe vizita­tori despre forţa energe­tică a pietrelor, oferind, discret, şi adresa unor vindecători locali... "Informaţia" a venit de unde nu ne aşteptam. La marginea satului, înainte de a ne urca în maşină ca să plecăm înapoi, la Gdansk, m-am oprit, preţ de-o ţigară, să stau de vorbă cu doi bătrânei ce priveau trecătorii de pe băncuţa din curtea casei. I-am întrebat dacă ştiu ceva despre necro­pola din pă­dure, o poveste, o legendă, ceva... Nu ştiau. Deşi se afla de când lumea în ţinutul acela, al "vlasilor", po­ves­tea cimitirului se pierduse. "Vlasi?", aproape că am stri­gat. "Da. Vlasi!", auzisem bine, de altfel, şi dru­mul pe care venisem se numea Drumul Vla­silor, dealul din stânga este tot Dealul Vlasi­lor, iar pădurii cu cimitirul din pietre, oamenii locului îi spun Vlasia. Dacii şi străne­poţii lor! Un neam de oameni, pornit pe urma strămo­şilor, vreme de mii de ani. Aşa cum se întâm­plă (spe­răm pentru scurtă vreme) şi azi.

Stockholm
Cu capra, la urat

O mână zdravănă mă zgâlţie de umăr: Stockholm, sir! Deschid ochii. Sunt ultimul călător şi lângă mine stă în picioare şoferul autobuzului, îmbrăcat într-o uni­formă impe­ca­bilă, cu un aer politicos şi cumva gră­bit. Plecasem din Copenhaga cu avionul spre Stock­holm şi adormisem în auto­buzul ce trebuia să mă ducă de la aeroport în centrul capitalei suedeze. Am coborât cu rucsacul în spate, dar nu am putut face niciun pas. Mă trezisem dintr-un vis într-o poveste! Eram într-o piaţă din centrul capitalei Suediei şi priveliştea din faţa mea îmi tăia respiraţia: palate cu turnuri aurite, clădiri din cărămizi roşcate şi smăl­ţuite, care reflectau încă o dată soa­rele lui septembrie, case viu colorate, ce se oglindeau în apa debarcaderului, vaporaşe legă­nându-se uşor pe ca­nale, în plin oraş. Plus oame­nii de pe stradă grăbiţi spre muncă, la ora aceea a dimineţii, dar îmbrăcaţi elegant şi pe chip cu lumina unei vieţi tihnite şi împlinite. Aveam doar două zile să scormo­nesc în străfundurile acestei lumi, minunat de fru­moasă şi nobilă, două zile în care să răscolesc afun­durile istoriei, să caut rădăcini şi să îi iscodesc înce­puturi. Pentru că strămoşii noştri plecaţi de pe Dunăre şi din Carpaţi, fie ei traci, geţi sau daci, odată ajunşi în nord-vestul Poloniei, şi-or fi pus aceeaşi întrebare ca şi echipa de reporteri de la "For­mula AS", două mii de ani mai târziu: mergem mai departe, spre Nordul Eu­ropei şi Scandinavia, sau ne mulţumim cu ce-am găsit în Polonia, pe malurile Vis­tu­lei? După cum îmi expli­case pe îndelete profesorul Flemming, de la Muzeul de Istorie din Copenhaga, o parte din traci, din geţi şi din daci o luaseră pe uscat, aşa cum mer­sesem şi noi, prin nordul Germaniei de azi şi apoi urcând din sudul Danemarcei, în vreme ce alţii alese­seră drumul mai scurt, peste Marea Baltică, ajungând pe insula Gotland şi pe ţărmul suedez din dreptul acestei insule. Dar in­di­ferent de drumul ales, reuşiseră oare dacii, cu adevă­rat, să ajungă până pe pământul suedez al Scandina­viei? Şi dacă da, mai rămăsese vreo urmă a trecerii şi a vieţuirii lor pe aici, în vremuri când în locul palatelor şi al bulevardelor pardosite cu aur solar, totul era aco­perit de sălbăticie şi frig? Cu aceste întrebări în minte m-am opintit în uşa enormă a unui palat.Nu, nu era reşedinţa regală a Suediei, după cum mi-a repetat zâm­bind o doamnă de la intrare, ci doar Muzeul Civi­li­zaţiei Nordice. Aici, pe culoarele enor­me şi în sălile de expoziţie maies­tuoase, pu­team să văd, reconstruite, frânturi din viaţa Suediei, de la camerele de joacă ale copiilor din se­colele trecu­te şi până la saloanele cu mobile fine, ale burghe­ziei din Scandinavia. Dar printre toate acele dantelării, argintării şi porţelanuri, am rămas înmăr­murit în faţa unei vitrine ce părea din alt muzeu! Nicio legătură cu ce văzusem până atunci, şi totuşi acolo, pentru că fi­gura printre comorile istoriei vechi a Sue­diei: un manechin îmbrăcat în cămaşă bărbătească de cânepă, cu iţari şi căciulă neagră, rotundă, făcută din blană de oaie, aşa cum încă mai vezi prin satele româ­neşti. Cămeşa era legată la mijloc cu un brâu împletit în culori, iar personajul ţinea la sub­ţioară un butoiaş cu ţuică! În dreapta lui, un alt manechin, îmbrăcat la fel, dar ascuns sub o bla­nă mare, cu cap de capră, aşa cum se costu­mează tinerii şi copiii la noi, când ies în sărbă­torile iernii, pe uliţa satelor. Explicaţia vitrinei era: "Obicei vechi din preajma sărbătorilor de Cră­ciun". Lângă această vitrină erau alte raf­turi dedicate Crăciunului, în care se lăfăiau amin­tirile copilăriei mele, din gospodăria buni­cilor, la tăiatul porcului, de Ignat: un bătrân cu o sticlă de vin roşu în mână, covata de lemn pentru pus măruntaiele, o bătrână legată la cap cu năframă şi porcul întins pe paie, cu oameni în jurul lui, pregătiţi să îl pârlească şi să îl cureţe. Apoi pomana porcului, prescurile cu o lumânare în mijloc, mere şi nuci, şosete şi mă­nuşi împletite din lână... Măi să fie, Ignatul ro­mânesc, într-un muzeu fastuos din Stockholm? De bucurie, aş fi tras o duşcă de ţuică din butoiaşul flăcăului ieşit la urat.

Aur dacic şi alte comori

"Haina ciobănească de la Gerum", am văzut scris mare, într-una din primele încăperi ale Muzeului de Istorie a Suediei. Am tresărit. Tema importantă a insti­tuţiei este istoria vikingilor, strămo­şii acestor locuri, ce să caute o sarică ciobă­nească, precum cele din Măr­ginimea Sibiului, printre coră­biile războinicilor nor­dici? Nici explicaţia muzea­lă nu lămurea prea bine: obiectul vestimentar fusese descope­rit în 1920, în lo­ca­li­tatea Gerum (!), sub nişte pietre şi, posibil, să fi apar­ţinut unui cioban din regiu­nea Vastergotland, în urmă cu aproape 2500 de ani. Dacă ar fi descoperit şi nişte opinci, lucrurile ar fi fost, probabil, mai simple... M-am uitat cu atenţie pe hartă şi m-am mirat de coincidenţă: regiunea Vas­ter­gotland era pe aceeaşi linie geografică cu cimitirul din Wesiory, din Polonia, ca şi cum o parte a dacilor ar fi plecat, mai de­parte, în linie dreaptă, spre Nord. Mare mi-a fost mi­rarea şi când în aceeaşi sală am observat alte obiec­te descoperite în Suedia despre care puteai să juri că sunt româneşti: un brâu, săbii în­doite, podoabe, cera­mică. Originea lor era trecută ca "necunoscută" sau notată: "Provenienţa - Europa Centrală sau Eu­ropa de Sud-Est". Surpriza cea mare însă abia urma. În sala uriaşă, dedicată vikingilor, chiar în mijlocul ei, era o vitrină de sticlă luminată de la distanţă de câteva reflectoare. Punctul de atracţie! Pe trei niveluri, etajerele erau încăr­cate cu brăţări de argint ce semă­nau leit cu cele dacice, des­coperite în România şi în Polonia! Morma­ne de brăţări din argint, cu termi­naţii în capete de şarpe! Toate erau puse acolo, sub o singură etichetă, "Brăţări din timpul vikin­gilor".Nimic altceva, nicio infor­maţie în plus. Am rămas în faţa vitrinei, hipno­tizat de strălucirea subţire a argintului, uimit cum în cărţile de istorie se construiesc teorii pe o literă sau pe un cuvânt, în timp ce argumentele concrete sunt expuse cu toptanul în spatele unor etichete vagi. Aşa am intrat în ultima încă­pere a muzeului, cea dedicată aurului, cu o strângere de inimă. Dar ea a trecut, ca şi când n-ar fi fost. În faţa mea, parcă scoase tocmai atunci din tezaurul dacic de la Sa­coşu Mare, se aflau două diademe de aur, de o frumu­seţe greu de descris: aceleaşi capete răsu­cite în spirale, aceeaşi lucrătură fină şi delicată în metalul luminos. Am căutat cu înfri­gurare explicaţiile. Nici nu mai contau pentru mine, dar am vrut să văd. "Dia­deme de acest tip din peri­oada de început a Epocii Bronzului sunt foarte puţin comune. Acestea două sunt singurele specimene des­co­perite în Suedia, de prove­nienţă, pro­babil, din zona Dunării."... Şi, ceva mai de­parte, erau câteva spirale din aur, cele­brele brăţări dacice, sub care scria: "În Epoca Bronzului exista o predilecţie pentru spirale". Mi s-a înnegurat su­fletul. Înce­pu­sem, oare, să exa­gerez? După atâtea urme dacice şi vlăheşti, găsite în Europa, începusem să-mi iau visele drept realitate? Atunci, cum rămâne cu zecile de stu­dii citite, cu toate obiectele de­cla­rate drept dacice de marii specialişti pe care îi întâlnisem până acum? Chiar la ieşirea din acea cameră a aurului suedez, într-o vitrină, era expusă harta veche a Europei. Nişte bănuţi lipiţi pe ea indicau ori­ginea aurului ajuns în tărâmul vikin­gilor: nu mai pu­ţin de zece puncte de origine erau marcate pe teri­to­­riul vechii Dacii! Mai multe decât pe tot teri­toriul Im­­periului Roman sau al vechii Gre­cii! Nici mă­car sub ele nu se scria ţara de obârşie: Dacia!

Prinţesa din Skälv

Ierburile de aur ale nordului, crescute din pământul îmbibat peste tot de apă, mi se înco­lăceau de picioare la fiecare pas. Făcusem 400 de kilometri cu o maşină închiriată, ca să ajung în locul acesta spre care mă în­drep­tase unul din cei mai mari arheologi ai Suediei, profesorul Anders Kaliff, pe care îl contactasem înainte de plecarea din România. Mai aveam doar un pic până la pâlcul de stejari stingheri, aflaţi în mijlocul câmpu­lui, pe care mi-i arătase un fie­rar din Skälv, spunân­du-mi că acolo s-ar fi descoperit cândva un mormânt. "Duceţi-vă la Alvastra sau Skälv", îmi spusese Anders Kaliff. "Acolo se află un cimitir cu pietre în care s-a descoperit o femeie ce purta o brăţară de bronz, cu cap de şarpe". "O necropolă ca cea din Po­lonia, de la Wesiory?", l-am întrebat. "We­siory? Cum Dumnezeu aţi nimerit acolo? E un loc tipic pentru cultura Wiel­bark, adică pentru oamenii aceştia care au traver­sat toată Europa, în urmă cu 2500 de ani. Du­ceţi-vă! Duceţi-vă neapărat".
Şi iată-mă acum sub cerul imens, ce se curbează sub linia orizontului. Lumina părea un amestec ciudat de asfinţit şi zori, o vedeai cum se aşterne peste lucruri, făcând culorile mai vii şi mai adânci. Am ajuns la stejarii arătaţi de bătrânul fierar. Toate pădurile din împrejurimi sunt de pini sau mesteceni, şi doar aici se ridică spre cer câţiva stejari uriaşi, cu rădăcinile adânc înfipte în mormintele de sub ei. Pietre aşezate în cercuri largi. Unele sunt acoperite de muşchi, dar încă le poţi ghici, nişte sori gri-verzui. Am închis ochii pe jumătate, şi câmpia dimprejur s-a um­plut cu oamenii aceia plecaţi din Carpaţi, nu se ştie de ce, în urmă cu 2500 de ani. Profesorul Kaliff îmi îngăduia să visez: femeia îngropată alături de un cuţit curbat şi o brăţară cu cap de şarpe trăise acolo, cân­tase, se bucurase cândva, pri­vindu-şi copiii alergând spre orizontul câm­piei, prin iarba unduind în valuri înmiresmate. Cine fusese? Ce flori îi plăcuseră şi ce păsări ascul­tase? Un­deva, la marginea crângului, exis­tă o tăbliţă ce încear­că să spună povestea locului. "Aici sunt aproximativ 20 de morminte din perioada Epocii de Fier, anul 200 î.e.n.Toate erau rotunde, cu excep­ţia unuia sin­gur, de formă dreptunghiulară. Morţii erau îngropaţi cu cele necesare unei călătorii lungi, mân­care şi daruri. Ce­nuşa era pusă într-un vas şi aşe­zată în mormânt. Mormintele au fost făcute de oameni care au locuit în zonă şi aveau, cu siguranţă, legături şi contacte din­colo de lacul Roxen. În trecut, călăto­rind pe ape, se putea ajunge până la Marea Baltică şi de acolo, mult mai departe. Zona Tagneby este bogată în vestigii, majoritatea din Epoca Fieru­lui. Cu­vântul TEGN desemnează o persoană care face parte din anturajul regelui. De unde şi numele lo­cului."
Să fi fost şi femeia cu brăţară de argint, îngropată la rădăcina stejarului, o prinţesă? De emoţie, sau poate de oboseală, mi s-a părut că aud un cântec trist, plin de o nostalgie sfâ­şietoare, un mesager venit, poate, din lumea pe care prinţesa dacă o părăsise în urmă cu mii de ani. Biruit de vraja aceea ciudată, am început să adun de pe jos, dintre petele de soare tomnatic, ghindă şi seminţe de flori. Le voi împrăştia prin regalele curţi ale cetă­ţilor dacice din Munţii Orăştiei, ca să înflo­rească, în aşteptarea ei.