Biserica cnezială din Roşcani

555 de ani de credinţă ortodoxă

Se va fi preumblat însuşi Dumnezeu pe pământ, la un mileniu şi jumătate de la începutul erei creştine, oprindu-se o vreme şi-aici, pe dealurile acestea blânde, aşezate între Valea Mureşului şi Munţii Poiana Ruscă. Ca-ntr-o joacă de copil, va fi înălţat la 1460 o biserică din colţuri de piatră pe coama unui deal, în adierea unei păduri. Nu era nicio aşezare în preajmă, nimeni care să urce dea­lul şi să se roage în ea. Trei decenii a stat biserica goală, până când împrejurul ei au început să se-aşe­ze om lângă om, durându-şi gos­podării, întemeind familii, ctito­rind, pe la 1491, ceea ce se nu­meşte astăzi satul Roşcani, din jude­ţul Hunedoara.

Cneazul cu tricolor

Nu se ştie cine şi de ce va fi ridicat o biserică aici, înainte să fi existat o aşezare omenească, cu o obşte de credincioşi care să-şi fi dorit un loc de rugăciune al lor. Dar lucrările dumnezeieşti îşi au propriile lor taine, nedesluşite în veac. Astăzi, biserica din Roşcani în­seamnă 555 de ani de ortodoxie, jumătate de mileniu şi mai bine de credinţă, de genunchi atingând par­doseli reci, de piatră, şi rugi înlăcrimate, căutând cerul împlinirii.
Iniţial, biserica pare să fi fost din lemn şi cu mult mai mică. În interior, au fost găsite urme ale unui incendiu ce a produs calcinarea solului viu, păstrându-se încă amprentele unor lemne carbonizate. Profeso­rul universitar dr. Zeno Karl Pin­ter, de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, cel care a făcut câteva cercetări arheo­logice în zonă, apreciază că prima biserică de zid din Roşcani a avut caracter particular, de capelă de curte, aparţinând unei familii cneziale, cel mai probabil familia Caba. Atunci, în 1766, familia Caba îşi şi amenajează cripta sub naosul bisericii şi este pictat ta­bloul votiv, ce-i înfăţişează pe membrii ei, consideraţi ctitori ai bisericii de zid. Lipsa unor docu­mente pentru multe perioade din istoria zonei (e şi cazul bisericilor istorice din Ostrov, Densuş şi Strei) face ca multe legături între informaţiile dis­pa­rate să fie făcute doar pe baza unor presupuneri. Astfel, se pare că asemenea cneazului Cânde, de la Râu de Mori, a existat şi un cneaz Şindea de Roşcani, înrudit cu familia Caba, pe care l-a înno­bilat însuşi Mihai Viteazul, printr-un act emis în anul 1600, în Alba Iulia. Intere­sant şi impresionant e faptul că blazonul dobândit de Şindea cu acest prilej conţi­ne, pe scutul heraldic, culo­rile care, pes­te 250 de ani, vor deveni tricolorul na­ţio­nal româ­nesc: roşu, galben şi albastru. "Înnobi­la­rea prin Mi­hai Viteazul, în scurta perioadă de unire a Tran­sil­vaniei cu Ţara Românească şi Mol­dova, perioadă în care în Ardeal se înregistrează un avânt al orto­do­xiei, ridicân­du-se biserici şi întemein­du-se mi­tropolii, a permis nobili­lor de Roş­cani să-şi păs­treze credinţa, chiar dacă pe tabloul votiv, mem­brii familiei sunt repre­zentaţi în costumaţie specifică elitelor nobiliare central-eu­ro­pene, aşa cum apar ctitorii pe mai toate repre­zen­tările din arta figura­tivă medievală", scrie pro­fe­sorul Pinter în lucrarea sa "Roşcani, biserica monument istoric".

Un neam de prescurăriţe

Preotul Victor Şuiaga, parohul bisericii din Roş­cani, a fost hărăzit altarului încă din pântecele ma­mei. "La noi în familie am fost obişnuiţi să slujim, într-un fel sau altul, biserica. Bunicile mele erau prescurăriţe, mama mea, la fel. Mama, draga de ea, are 87 ani şi încă mai coace, săptămână după săp­tă­mână, prescuri pentru bisericile din zonă. Tatăl meu a fost cantor la biserică, dar nu doar pentru că ar fi avut voce frumoasă sau aşa s-ar fi întâmplat să fie. Făcuse o şcoală specială pentru a deveni cantor, la Sibiu. Şi s-a întâmplat ca atunci când mama era însărcinată cu mine, la biserica din sat, din Răduleşti (comuna Lăpugiu, jud. Hunedoara), să vină episcopul Andrei Magieru. Când s-a termi­nat slujba, episcopul s-a-ntins la vorbă cu sătenii. Pe tata, fiind cantor, l-a-ntrebat dacă e însurat, dacă are copii. I-a spus că da şi a arătat-o pe mama, însărcinată, şi pe sora mea mai mare, Sabina. Atunci episcopul o făcut un gest cutremurător: s-a întors cu faţa către altar, a ridicat mâinile a binecuvântare şi a zis: «Binecuvântează, Doamne, pântecele aces­­tei femei şi fă ca acela ce se va naşte să fie de parte bărbă­tească şi să ajungă slujitor al Sfântului Altar!». Şi-aşa s-a şi întâm­plat".
Părintele Şuiaga a fost hirotonit preot în Roşcani, în anul 1978, imediat ce termi­nase Facultatea de Teologie. Nu şi-a dorit niciodată să plece, nu a căutat o parohie mai mare sau mai bogată. Şi-a spus că, dacă Dumnezeu a rânduit să vină aici, aici trebuie să rămână, să sfinţească ca preot, atât cât îi stă în puteri, locul acesta.

Satul din cimitir

"Aveam 26 de ani când am venit aici. Eram foarte tânăr, dar s-au adunat oame­nii lângă mine. Dacă vroiam să fac ceva, mergeam seara la oamenii mai bătrâni din sat, îi che­mam, şi a doua zi veneau. Aşa am reuşit să fac tot ce am făcut. Când am venit, atât biserica din Roş­cani, cât şi cea din Mi­hăieşti, filia învecinată în care slujesc, erau într-o avansată stare de degradare. Nu erau nici garduri la cimitire, bălăriile erau mai mari decât crucile... Mă durea sufletul să văd asta. Şi-atunci ne-am apucat de lucru, câte puţin, cum s-a putut. Printre primele mele «stri­gări» către sat a fost să facem curăţenie în cimitir. Într-un fel, cimitirul e un al doilea sat, iar dacă vine cineva şi-l vede năpădit de buruieni, ce va să zică des­pre oameni, chiar despre preot, că doar cimitirele sunt în jurul bisericii? Azi, ţi-e mai mare dragul să vezi mor­mintele îngrijite şi pline de flori".
Soarele sfârşitului de septembrie în­vă­luie Roşcanii. E cald, dar miroase deja a toamnă, a struguri abia daţi în pârg, a frunze galbene şi a linişte. Privi­rea preotului îmbrăţişează biserica. Nu­mai el şi Dumnezeu vor fi ştiind câtă trudă a cerut lăcaşul până să ajungă să arate cum ni se înfăţişează acum. Alb, curat şi cuminte ca o mireasă. Ca o che­mare stator­nică la întoarcerea înapoi, la rămânere întru credinţă şi descoperire de sine, când drumurile vieţii se despletesc prea de­parte de rădăcini.

Biserica vie

Părintele îmi spune că din 1766 până în 2005, niciun fel de intervenţii sau reparaţii nu s-au mai făcut la biserică. Mi se pare incredibil că mai stă în picioare. Poate că au ţinut-o aşa de dreaptă şi vie rugăciunile credincioşilor.
"În 2005, s-au început restaurarea picturii din interior şi reparaţiile la acoperiş. Ajunsese să plouă în biserică, stăteam cu ligheane şi cu găleţi chiar şi în timpul slujbei. Pardoseala de piatră s-a deteriorat şi s-a deformat, oamenii mai bătrâni se cam împie­dicau, am avut chiar şi şerpi în biserică, veniţi prin te miri ce crăpături. Da, am găsit înţelegere la credincioşi şi la autorităţile locale şi am reuşit să facem tot ce vedeţi acum. Am schimbat acoperişul, am pus pardoseală de gresie, am întărit zidurile cu tiranţi. Ne preocupăm să păstrăm biserica curată şi frumoasă ca şi sufletele credincioşilor ortodocşi de aici. Sunt 230 de familii în parohie şi sunt vreo 500 de persoane care ajută biserica şi se implică în tot ceea ce facem".
În anul 2000, un colectiv de cercetători bucureş­teni, conduşi de etnologul Narcisa Ştiucă, au redactat un volum intitulat "Roşcani, un sat pentru Mileniul III". "Când au fost aici şi după aceea, când a apărut cartea, m-am tot întrebat ce anume cred eu că se va mai putea spune interesant despre satele acestea două, Roşcani şi Mihăieşti, la început de mileniu trei. Şi uite că, la început de mileniu, avem multe evenimente importante. În 2015, a fost sărbătorirea celor 555 de ani de ortodoxie ai bisericii. Au fost prezenţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, fii ai satului, rămaşi aici sau plecaţi peste tot în lume. Anul acesta, în octombrie, vom celebra 250 de ani, de când familia cnejilor Caba a rectitorit biserica, dar şi 525 de ani de atestare documentară a celor două sate din parohie, Roşcani şi Mihăieşti. În plus, în fiecare an avem: parastase de pomenire a preo­ţilor, a ctitorilor, a cantorilor, a crâsnicilor şi epitro­pilor, a prescurăriţelor şi dascălilor. Cred că toate astea îi ţin pe oameni uniţi între ei şi, pe toţi, în jurul bisericii.
Am în parohie şase prescurăriţe care au împreu­nă 103 ani de văduvie. E extrem de impresionant ceea ce ele fac: se pregătesc dis de dimineaţă, se spa­­lă cu apă sfinţită, se roagă, iar lacrimile lor se frământă cu aluatul acela. Ele sunt cele care duc prescura din lumea profană în lumea sacralităţii".

- Să înţeleg că aţi reuşit să atrageţi sătenii în biserică şi, totodată, să mutaţi biserica, adevărata credinţă, în sat, în viaţa de zi cu zi?

- Am încercat întotdeauna să fim aproape de ei, am pus la dispoziţia fiecărei familii câte o carte de rugăciuni, îi ajutăm şi financiar, şi material, pe cei care au nevoie, chiar şi familiile de neoprotes­tanţi cu mulţi copii, desigur, pe cei care dove­desc respect faţă de biserica orto­doxă. Organi­zăm excursii la mânăs­tiri din ţară, le-am dat copiilor mai amărâţi bani pen­tru rechizite, când au început şcoala, pachete de Crăciun şi Paşti, le-am dus lemne celor care nu aveau. Ştim că nu e cât ar trebui fiecăruia, dar e atât cât putem. Încer­căm să le fim ală­turi şi cu sufletul, şi fi­nanciar, cât se poate. Poate-am fost puţin mai as­pru uneori, mai sever cu rătăcirile uno­ra, dar am con­statat că dacă nu-i ţii în mână, nu faci nimic. Mai am pu­ţin şi ies la pensie şi aş vrea să las totul în regulă ce­lui care va veni du­pă mine.

"E ceva ce mă mulţumeşte deosebit: prezenţa credincioşilor la biserică"

- N-aţi simţit niciodată, în cei 38 de ani de preoţie, nevoia să renunţaţi?

- Nu, niciodată. În 1990, sătenii au venit să-mi propună să candidez pentru funcţia de primar al comunei Bătrâna. Obţinuseră deja aprobarea episcopului. Am refuzat. Nu era ceva ce să-mi fi dorit să fac. Înainte de 1989, veni­seră unii să mă racoleze, să mă convingă să semnez cu securitatea. Aveau un dosar gata pregătit, trebuia doar să-mi pun iscălitura. I-am întrebat: "Sunt preot. Cum credeţi că aş putea să trădez taina spovedaniei? Dacă veniţi cu gânduri bune, tăiem o găină, bem o ţuică, dar de la aşa ceva, să vă luaţi gândul!" A fost un caz, la puţin timp după asta, cu un copil dis­părut. Era cineva bănuit şi m-au rugat la poliţie să le spun dacă vreun om din sat ar fi mărturisit fapta la spovedanie. I-am refuzat şi a­tunci. Ştiu că sunt preoţi care au fă­cut-o, dar e proble­ma personală a fie­că­ruia. Eu am con­si­derat că nu pot să fac asta.

- Părinte Şuia­ga, aţi făcut atâtea reparaţii la clădirea bisericii din Roşcani, glumind puţin, vă întreb dacă sufletele pe care le păstoriţi în vremurile astea tulburi n-ar avea şi ele nevoie de "întăriri"?

- Din păcate, da, dar e foarte greu. Tinerii care sunt crescuţi de mici în familii cu râvnă pentru biserică mai vin la spovedit şi se împărtăşesc. Dar mulţi s-au îndepărtat de biserică, iar asta e dureros. Sunt in­fluenţaţi de televiziune, de presă şi in­ter­net. De altfel, tinerii din sat se răresc. În 2015, am avut 20 de decese şi vreo patru botezuri, iar cununii, doar vreo două-trei. Comparativ, până prin 1995, aveam câte 20-25 de botezuri anual. Şi mai e un aspect neplăcut pe care l-am observat şi care mă supără: tinerii de azi şi-au pierdut respectul. Salută preotul cu "Bună!", nu e vorba doar că sunt preot, dar sunt mai în vârstă decât ei. Nu pretind să-mi spună "Sărut mâna!", dar măcar "Bună ziua!" sau "Doamne-ajută!"... Dar e şi ceva ce mă mulţu­meşte deosebit: prezenţa credincioşilor la biserică. Comparativ cu marile oraşe, care au cam 2000-3000 de credincioşi la fiecare biserică şi nu vin la slujbe mai mult de, să zicem, 200, la mine, din 300 de credincioşi ortodocşi, vin la biserică 60, şi asta e deja 30 la sută.

"Religia trebuie să fie predată de preoţi"

- Se poartă o discuţie extrem de aprinsă în ultima vreme asupra predă­rii religiei în şcoli. Ar putea schimba ceva în viaţa tinerilor de azi?

- Vedeţi ce ironie? Noi aveam lăca­şe de cult, când America abia era desco­perită, şi acum vin toţi neoprotestanţii să ne spună ce spune Sf. Scriptură, să ne spună ce ar trebui şi ce nu să înveţe copiii noştri la şcoală. Cred că dacă religia ar mai fi predată de către preoţi în şcoli, ar fi cu totul altceva. Eu am predat religia la şcolile de aici, timp de 17 ani, la clasele I-VIII. Când vedeau copiii că in­tră preotul în şcoală, aveau altă atitudine. Când era vremea de spovedit, mergeam cu clasa la biserică, la Sfintele Taine, făceam acolo orele. De multe ori, i-am coborât în cripta de sub pardoseală, şi au fost uimiţi, impresionaţi. Au fost şi unii mai obraznici, dar unul singur am avut, în 17 ani, care n-a vrut nicicum să facă religie. De fapt, copilul acela nici nu era botezat, l-am botezat eu mai târziu.
Am foşti elevi plecaţi în străinătate, care mi-au fost elevi din clasa I până într-a VIII-a. De câte ori vin acasă, îşi amintesc şi povestesc peste tot cu câtă dragoste făceam religia cu ei. Aceştia au un respect deosebit faţă de biserică şi faţă de preot, pentru că au primit de mici această dragoste. Ceilalţi, care nu au mai prins religia predată de preot, sunt altfel, nu as­cul­tă de profesori, îi sfidează. Cu preotul, nu îndrăz­neau asta. Am avut, desigur, şi copii slabi, care nu puteau să înveţe; încercam un an întreg să se prindă ceva de ei, apoi, la sfârşit, dacă ştiau să spună măcar "Tatăl nostru", îi treceam.

- Pentru că tot vorbim despre tineri, spuneţi un cuvânt de încheiere pentru ei...

- Să lase grija cea lumească şi să se apropie de Dumnezeu, să meargă la biserică, măcar duminica şi în sărbători, să se spovedească, să se împărtăşească. Să nu se îndepărteze de lumea creştină. E de necon­ce­put ca un român născut ortodox să se lepede de cre­dinţa lui, pentru te miri ce! Musulmanii, aşa fana­tici cum sunt, mor pentru credinţa lor. Am avut şi aici conflicte cu Martorii lui Iehova. Mi-au făcut plân­gere că i-am oprit să-şi exercite misiunea. I-am alungat de pe-aici, recunosc, şi mi s-a deschis dosar penal. Fiul meu cel mare e şef de post într-o comună apropiată. Ei n-au voie să aibă asemenea cazuri în familie, aşa că sunt nevoit să merg şi să mă milogesc de un sectar, să-şi retragă plângerea, ca să nu-i fac rău fiului meu. Vedeţi unde-am ajuns? În ţara noas­tră, în credinţa noastră! Mă doare foarte mult. Dacă n-ar fi fost în joc serviciul fiului meu, n-aş fi făcut-o. Dar e mai tare sufletul de tată, decât cel de preot.