SIMONA POPESCU - "Cred că ăsta e rolul meu: să fiu veghetoarea care îi ferește pe oameni de urâtul lumii"

Poetă, prozatoare, prof. univ. la Facultatea de Litere, a Universității din București

Cununița de margarete

- Simona Popescu, ați pornit în lume dintr-un mic orășel care odinioară era pentru noi locul de unde veneau garoafele în florării: Codlea. Cum a fost copilăria dvs. sub Măgura Codlei? Care ar fi prima amintire?

- Orașul garoafelor... S-a ales praful de serele Codlea, unde creșteau garoafele care ajungeau în florăriile din toată țara. Era și una ca o piramidă, mare, auziserăm noi, copiii, că ar crește acolo portocali, palmieri, copaci încărcați cu fructe exotice, de pildă ceva ce se numea "ananas", dar nu văzusem vreunul, vreodată. Erau pentru Ceaușescu și ai lui. Și totuși, noi ne imaginam că, atunci când venea "Moș Gerilă", trecea pe la marea seră a lui Ceaușescu și, fără să-l vadă cineva, băga în sac portocale și banane și pentru noi, dacă eram cuminți. Era cumsecade Moșul... Dar Codlea era un orășel interesant, pentru că erau mulți sași, unguri și țigani. Îmi amintesc de țigăncile cu fustele lor lungi și crețe, ca de prințesă, și cu bănuți în păr, care vin­deau oale colorate, roșii și albastre, stri­gându-și prelung marfa pe străduțe. Băr­bații aveau mustăți răsucite, pălării uriașe, negre, parcă erau din filmele cu cowboys. Apoi erau sașii și copiii lor, cu care ne jucam toată ziua, dar care vorbeau între ei o limbă pe care noi, ceilalți, n-o înțe­le­geam, iar când vorbeau în limba noastră, adăugau ceva românei, parcă. Accentuau puternic cuvintele și, poate din cauza asta, mi se păreau niște copii - ca și părinții lor - hotărâți, puternici, siguri pe ei. În mintea mea a rămas până azi sentimentul că limba germană e o limbă a oamenilor hotărâți. Și, sigur, mai erau ungurii, dar noi, la blocuri, n-aveam decât sași.
Măgura Codlei e un munte mic, dar e munte! Mergeam spre școală cu imaginea asta în față. Era muntele nostru cu brazi și, primăvara, poienițe de ghiocei. O pri­mă amintire care-mi vine acum? Stân­jeneii din fața geamului. Când des­chi­deam fereastra, dimineața, vedeam al­bastru în fața ochilor, ca o apă. Și când nu era albastrul, era galbenul. Galbenul pă­pă­diilor, care au rămas floarea mea preferată. E fru­moasă și când se transformă în globul perfect, pe ca­re-l sufli ca să zboare în aer dorințele tale secrete, odată cu umbreluțele de puf. Dacă m-ar bucura cu adevărat un buchet de flori, ar fi unul din păpădii galbene, uriaș. N-am primit încă! La sfârșitul anului șco­lar, când luam premiul întâi, tata îmi făcea coronița din margarete, pe care le aduna de pe câmp. Alții cum­părau direct din piață coronițe scumpe, de trandafiri. Dar mie îmi plăceau cele făcute de tata.
Cât despre cărți, până ce am împlinit eu patru-cinci ani, am trăit cu părinții mei într-o căsuță mică-mică, lipită de casa parohială a pastorului evanghelic, cu care mă întâlneam în fiecare zi și care era un om în vârstă, foarte amabil. Copiii de la grădiniță îmi spu­neau că dacă îți taie calea un preot nu-ți merge bine și trebuie să te ții de un nasture, așa că în fiecare zi îmi căutam un nasture la haine, ca să mă țin de el, de cum îl vedeam pe domnul pastor ieșind din casă. La un moment dat, ne-am mutat la bloc, ca toată lumea. În casă nouă, părinții mei au cumpărat o biblio­tecă, au început s-o umple încet-încet cu cărți. Și, iarăși, foarte important, au cumpărat două fotolii care se învârteau! Într-unul dintre fotoliile alea citeam și, uneori, făceam pauze, ori mă-nvârteam până la amețeală după vreo pagină sau după vreo carte care-mi plăcea mult. Prima carte cumpărată anu­me pentru mine a fost Pinocchio, în format mare și cu niște ilustrații superbe. Pe urmă, tata mi-a luat o cărticică mică, albastră, cu versuri despre flori, din care mi-a plăcut grozav poezia despre... dedițel (nici nu știu cum arată în realitate floarea asta!). Și, destul de repede, cred că pe la 12 ani, mama a adus acasă, de la librărie, alte cărți de poezii. Una de Serghei Esenin. Am citit din ea, fiindcă pe fra­tele meu îl cheamă Sergiu și i se mai spunea și Serghei. Și-apoi un cărțoi mare, cu poeziile lui Gongora, cumva ermetic (de aici și cuvântul gongorism!). Ei bine, mi-a plăcut Gongora mai mult decât Esenin, chiar dacă nu înțelegeam mai nimic din el.

Exerciții la mașina de scris

În rest, eram un copil al găș­tii de bloc. Blocul a fost foarte important pentru generația noas­tră. Ne întâlneam de dimi­neață în fața blocului și o ți­neam tot într-o joacă, până se lăsa întunericul.

- Când ați înțeles că lite­ratura va fi alegerea dvs. pe viață?

- Destul de târziu. Sigur, scriam compuneri la școală, un fel de povestioare lacrimogene, am văzut că-mi impresionam colegii. Mi s-a părut că e ceva să-i poți emoționa pe oameni prin puterea cuvintelor, dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut că voi scrie, cândva, literatură, așa cum spun unii - că de mici au vrut să se facă poeți sau nu știu ce. De fapt, actul fizic al scri­sului mi se părea o corvoadă, mă dureau degetele pentru că țineam prea strâns stiloul, și de aceea aveam mereu bătături și pete de cerneală pe degete. Nu-mi plăcea să scriu, dar în capul meu poveștile mergeau, se în­vârteau tot timpul, pentru că noi, copiii din gașca de la bloc, când nu ne ju­cam, scorneam te miri ce, fantazam.
La un moment dat, am părăsit gaș­ca, am părăsit jocurile și m-am închis în casă. Prietenii mei au devenit căr­ți­le. Am intrat la Liceul de Filologie "Uni­­rea" din Brașov, și cu asta ne cam ocu­pam toți cei din clasă: citeam de stin­geam! Citeam și acasă, și la școală, în pauze, pe sub bănci, în timpul ore­lor. Și în autogară, în autobuz, în drum spre casă. Totul părea frumos, dar du­pă doi ani trebuia să dăm examenul de treaptă. Din trei clase rămânea una sin­gură. A fost dur, au picat colegi de-ai noștri care erau foarte buni la toate materiile. S-a intrat cu 9 și ceva, ulti­ma notă. Cei care nu intrau la treaptă ajungeau repasatori (repasatoare), reparau țesături la fabrica de textile. Ceilalți urma să ieșim din liceu cu diploma de steno-dactilografi. Ne-am cumpărat toți mașini de scris, apăruseră cele chinezești. Eu aveam una de pe vremea lui Pazvante, grea, uriașă, o lăsam la școală. Scriam toți la mașină, în ora de dactilo­grafie, poezii. Trebuia să dăm acolo din mâini o oră întreagă. Dar scrisul a devenit ceva mai serios când m-am apropiat de trei băieți care aveau să devină prietenii mei cei mai buni: Marius, Andrei (cu care, după "treaptă", am ajuns în aceeași clasă) și Caius (care s-a mutat de la liceul lui la al nostru, ca să fie mai aproape de noi). Vorbesc despre Marius Oprea, Andrei Bodiu și Caius Dobrescu, astăzi scriitori cu­nos­cuți. Scriam fiecare pentru ceilalți trei. Ne-am cu­noscut mai bine la un cenaclu literar, nu cel al li­ceului - pe care noi l-am părăsit foarte repede, ci unul în care i-am întâlnit pe Alexandru Mușina și pe Gheorghe Crăciun (alți doi scriitori brașoveni n. red.). Asta a fost, probabil șansa noastră. Ei ne-au băgat în cap că un scriitor e cineva care și citește - mult și ce trebuie! Am împrumutat de la ei tot felul de cărți, inclusiv de teorie a literaturii, deși aveam doar vreo 16 ani.

- V-ați împlinit idealurile din vremea adoles­cen­ței brașovene?

- Idealul meu, ca să zic așa, era atunci fidelitatea în prietenie. Idealul era să-ți păstrezi curajul. Și tine­rețea, puterea ei, neînduplecarea, conștiința. Și astăzi cred în lucrurile astea.

- Au fost și sacrificii ca să păstrați toate astea? De pildă, curajul?

- Curajul e sau nu e. Curajul de a trăi sau curajul de a părăsi la un moment dat totul, curajul de a rămâne tu însuți, împotriva a tot ce e departe de demnitate, de sinceritate, de autenticitate. E un curaj pe care-l au adolescenții.

- Și tinerețea cum se păstrează?

- Se păstrează prin faptul că nu vrei, de fapt, să te schimbi, ții aproape de adolescentul care ai fost. Sunt și din cei care vor să se schimbe, să-și uite trecutul. Eu, nu!

- Brașovul este un oraș al camaraderiei, îți dă încredere și libertate. Cum se conjuga această at­mosferă cu adolescența, în primii ani ai deceniului comunist '80?

- În Brașov erau prietenii mei, era liceul, era cenaclul în care-i întâlneam pe Sandu (Alexandru Mu­șina) și George (Gheorghe Crăciun). Orașul ca atare mi-a rămas multă vreme necunoscut. N-aveam timp de plimbări. Eram navetistă, mă trezeam dimineața să iau autobuzul din Codlea spre liceul din Brașov. La întoarcere, stăteam mult prin autogară, așteptând rata (o rablă). Citeam. Mai mergeam la film, la Tarkovski, de pildă. Parcă eram de-acolo, din Călăuza, să zicem. Mai bine aș vorbi despre autobuzul care ne ducea de la Codlea la Brașov și invers - plin de liceeni frumoși, români și maghiari și sași. Eram îndrăgostită de un băiat sas, Jürgen, pe care l-am meditat pentru că era corigent la limba română. Și rămăsese corigent pentru că nu știa să vorbească despre țăranul din Ion al lui Liviu Rebreanu și despre țăranul din Moromeții lui Marin Preda. I-am explicat atât cât m-am priceput cum stau lucrurile cu țăranul român, o abstracțiune și pentru mine. Dragostea l-a ajutat să treacă clasa.

Literatură într-o sticlă aruncată în ocean

- Ați ales să veniți la Litere, în București.

- Aș fi putut să merg la Cluj, aș fi devenit, poate, critic literar, pentru că e o altfel de școală filologică acolo. Am venit la București, pentru că știam că aici era Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, unde eu și cei trei prieteni ai mei cu care formam ceea ce se numește azi "Grupul de la Brașov" citisem încă de pe când eram liceeni, prin clasa a unsprezecea. Am fost primiți foarte bine, prietenii noștri mai mari, optzeciștii, ne-au lăudat și ne-au încurajat. Numai că atunci când am venit noi la București ca studenți, s-a desființat Cenaclul de Luni, așa că ne-am dus la Ju­ni­mea, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, unde ve­neau mai ales prozatorii optzeciști, dar și poeți (re­fu­giați aici de la Cenaclul de Luni). Mergeam și la Ce­naclul Universitas, condus de Mircea Martin, unde veneau cei mai tineri, nouăzeciști, cum vor fi numiți mai încolo, mai ales poeți. Citeam ce scriam în fața unui public select. Știam că n-aveam nici o șansă să publicăm vreo carte, se strânsese șu­rubul. Dar, paradoxal, asta era o șansă pentru noi să scriem liber, ce vroiam, cum vroiam! Nici prin cap nu ne-a trecut că ar putea fi și informatori la cenaclu. Și ce dacă? Poate au fost mișcați și ei de ce au­zeau, că doar era vorba, în poeme și proze, des­pre viața aia a noastră, despre generația noas­tră, din care și ei făceau parte. Ne gândeam că tot ce scriem o să punem deoparte, cu speranța că o să ne descopere cineva, cândva, niște adolescenți de mai târziu, unii ca noi, dintr-o lume mai bună decât cea în care trăiam sub dictatura lui Cea­ușescu. Literatură într-o sticlă aruncată în ocean!

- Ca ardeleancă, cum ați găsit Bucureștiul, cu atmosfera lui balcanică? Vi s-a părut un loc potrivit pentru poezie, pentru visare?

- Bucureștiul e orașul meu preferat din toată lumea asta. E orașul meu! De obicei, ardelenii strâmbă din nas atunci când ajung în București, dar mie mi-a plăcut din prima, mi-au plăcut oa­me­nii, mai veseli, mai prietenoși ca ardelenii, mai deschiși. Și nu era nici un fel de atmosferă bal­canică! Cum era atunci? Era sărăcie mare, bineîn­țeles, la sfâr­șitul anilor '80 nu se găsea mai nimic, nici de mân­ca­re, nici de îmbrăcat, dar mie până și cam­pusul mi­ze­rabil din Grozăvești, unde stăteam, mi se părea un loc bun, pentru că acolo stăteau studenți de la toate facul­tă­țile, oameni faini, băieți frumoși, fete frumoase, care citeau cărți, ascultau muzică bună și fumau ca șer­pii, pe băncile din jurul căminelor. Serile, la can­tină, ne în­tâlneam și stăteam îndelung de vorbă, în fața unui peș­te oceanic, același pește din fiecare seară, pe care ni­meni nu-l mânca, în afară de blatiști (cei care nu aveau bani pentru cartela de masă). Era acolo o lume care pulsa de entuziasm și de speranță. Am păs­trat în minte o scenă care mi se pare simbolică pentru cine ar vrea să înțeleagă ceva din generația mea: ni se între­rupea des curentul electric în camerele din cămin, se lua și în oraș, bineînțeles, și, într-o seară, nu știu cum, becurile de iluminat de pe holurile clădirii au rămas în funcțiune, deși în camere era întuneric. Și-atunci, toată lumea s-a mutat pe coridor, cu cărțile și cursurile pentru a doua zi. Întinși pe jos sau rezemați de pereți, toți (toate, că stăteam separat în cămin, fete și băieți) citeau: nu se auzea decât foșnetul filelor răsfoite de zeci de studente care umpleau lungul coridor. Era ca o scenă de film (ca în Sayat- Nova - Culoarea rodiei - al lui Paradjanov, să zicem)!

"Acel singur Cineva"

- Cam pe unde se afla pe atunci dragostea, când mintea vă stătea numai la citit și la scris poezii?

- Ei, nu existau pe lume doar scrisul și cititul! Erau oameni inte­resanți, muzică de la pick-up, Cine­mateca, filmele văzute la case­to­foanele video, expozițiile plasti­cie­nilor, atelierele lor unde ne mai adu­nam la un ceai, puneam țara la cale, cu un "nechezol" în față ("ne­che­zolul" ăsta era un fel de surogat de cafea). Bucureștiul mi s-a părut un oraș minunat, și pentru că aici l-am găsit pe Bogdan, care avea să fie soțul meu (prof. univ. dr. Ion Bog­dan Lefter, critic literar - n.r.). Avea pe atunci 26 de ani, iar eu 18. Îmi plăcea să ascult ce spune despre cei care citeau la Cenaclul Junimea. Mi se părea cel mai deștept. Mergeam împreună la cine­matograf, el vedea întotdeauna și altceva în film decât vedeam eu, el vedea mai mult! Sau mergeam la teatru, cred că n-am ratat pe vremea aia nici o montare a minunatei Cătă­lina Buzoianu. De la Bogdan am aflat și de scriitorii Radu Petres­cu, Mircea-Horia Si­mi­o­­nescu, de Mircea Ivă­nes­cu. El mi-a dat să citesc, la 19 ani, Se­re­nadă la trom­petă, ro­manul Sân­zia­nei Pop. Prin el am cu­noscut mulți oameni inte­resanți. Cu băiatul ăsta am simțit eu că pot să-mi cons­truiesc o viață în sin­ceritate și în onestitate. Poate că de aceea Bucu­reștiul e un oraș în care mă simt în si­guranță și acum, pentru că e Bogdan aici cu mine.

- Sunteți și mama unei fetițe...

- Eu nici n-am vrut să fiu mamă o vreme și, când am vrut, nu s-a mai putut. Și-atunci atât de tare mi-am dorit un copil, încât am zis că vreau să mi se ia literatura, numai să-mi dea Dumnezeu un copil. Și eu, ca Mica Sirenă din basm, care și-a dat glasul pentru o pereche de picioare, ca să ajungă în lumea oa­me­nilor! Și a venit copilul, o fetiță cu ochii albaștri și pă­rul de aur: Alexandra (căreia îi zicem Danda, după cum își pronunța ea numele când era foarte mică). Când a mai crescut, îmi spunea în fiecare zi că mă iu­bește ca pe o "pană-păniță", cum erau cele pe care le găsea ea pe jos, în parc, și despre care credea că au căzut din aripile îngerilor. Pănițele erau de la îngeri și penele de la păsări! Și-mi mai spunea uneori, nu mama, ci "Simonicamicămamă". Acum nu mă mai alintă, are 17 ani, e o fată frumoasă, cu un cap mai înaltă decât mine. Și cu multă personalitate!

- Cum au loc doi scriitori într-o casă?

- Bogdan e critic literar și eu sunt scriitoare. Amân­doi suntem profesori universitari, dar acasă nu vorbim despre literatură ca niște pro­fesori sau ca un critic cu un scriitor, ci, aș zice, mai degrabă, ca niște ado­les­cenți. Nu suntem întotdeauna de aceeași părere, referitor la cărți sau au­tori. Fiecare cu ale lui! Avem și o că­suță mică-mică, cu doar două camere, un­deva în Argeș, pe un deal, lângă o pădure, și acolo ne e nouă cel mai bine! Ne ocupăm de livadă, de gră­dinița cu flori, de tuns iarba, de făcut căpițe pe care le ducem apoi vecinilor noș­tri, doam­­na și domnul Bădescu, pen­tru ie­puri. Îmi place când plecăm din Bucu­­rești la drum, cu mașina, doar noi doi: simt că las o povară în spate, în urmă. Dacă n-ar fi fost Bogdan, poate că n-aș fi continuat să scriu literatură, pentru că n-aveam încredere în mine și, în general, fac parte din categoria oamenilor care nu sunt ni­cio­dată mulțumiți de ei înșiși. El m-a ajutat să merg mai departe. Dragostea înseamnă foarte multe lu­cruri. E ceva care-ți dă siguranță și încredere, îți dă pu­terea să trăiești de pe o zi pe alta - nu știu dacă se înțelege ce spun! E legată de cineva care te ajută să fii tu însuți, tu însăți! Trebuie să-l găsești pe acel sin­gur cineva, care te ajută să fii tu însuți și tu, la rân­dul tău, îl ajuți să fie el însuși.

- Cum ar fi fost viața Simonei Popescu fără scris?

- Singura ipostază în care mă imaginez, trăind onest și foarte frumos, în afara literaturii - pentru că în lumea literară nu mă simt în largul meu, de fapt - ar fi fost să fiu profesoară într-un loc în care să rămân eu însămi, așa cum am și fost înainte de 1990, în satul Iordăcheanu, în Prahova, unde am desco­pe­rit oameni sin­ceri și adevărați, gene­roși și frumoși la suflet. Puteam vorbi cu elevii mei despre orice, le dădeam să scrie com­puneri fără legătură cu temele din manual (nu venea nici o inspecție, nu se turnau profii între ei și nici nu existau presiuni din partea pă­rin­ților), citeam, în drumul înapoi spre Bucu­rești, în tren, paginile primite de la ei, ca și cum aș fi citit cea mai bună lite­ratură. Tran­scri­eri de vise, exprimarea do­rin­țelor lor co­pilărești (să ajungă la mare sau să mă­nânce brânză topită!), ți se rupea inima de ei! I-am învățat să țină jurnal. Mă așteptau nerăbdători să vin de la București, să ci­tească despre ei, despre ceilalți. A fost o perioadă la care n-aș renunța, dacă ar fi să-mi retrăiesc viața, cu toată naveta chi­nui­­­toare pe care o făceam, plecând din Bucu­­rești cu noaptea în cap. Acolo eram liberă să stau de vorbă cu niște oameni li­beri, așa cum erau adolescenții ăia de la ța­ră, care făceau doar zece clase, prietenii mei, care țineau la mine și la care ți­neam. Țin și la stu­denții mei de ieri, de azi. Încerc să-i ajut cum pot și ei îmi dau înapoi ceva prețios, fără de care nu pot merge mai departe: en­tuziasmul, darul de a-mi da ocazia să-l folosesc. Dacă ar fi să mă gândesc la mine ca profesoară, dar mai ales ca scri­itoare, m-aș gândi la J.D. Salinger și la personajul lui, Holden Caulfield, din De veghe în lanul de seca­ră, care spune că el pe lume ar vrea să se facă "the catcher in the rye", adică salvatorul co­piilor, care se joacă în lanul de secară, foarte aproape de o pră­pastie. Copiii, în joaca lor liberă și frumoasă, nu-și dau seama că ar putea să cadă în ea. Cred că ăsta e rolul meu pe lume, și ca scri­itoare, și ca pro­fe­soară, și ca mamă: să fiu veghe­toarea care face în așa fel în­cât oamenii (de orice vârstă) să fie feriți de urâtul lumii, să nu cadă în pră­pastia ei.


Carte de vizită

Simona Popescu este autoarea volumelor de po­ezie: "Xilofonul și alte poeme" (1990), "Pauza de res­pi­rație" (1991, împreună cu Andrei Bodiu, Caius Do­bres­cu și Ma­rius Oprea), "Juventus" (1994), "Noapte sau zi" (1998), "Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie" (2006), de eseis­ti­că: "Volu­bi­lis" (1998), "Salvarea speciei. Eseu biografic despre poetul su­pra­rea­list Gellu Naum" (2000), "Clava: critificțiune cu Gellu Naum" (2006), "Autorul, un per­sonaj" (2015), romanul co­lec­tiv "Rubik" ((2008), precum și romanul pro­priu Exuvii, apărut prima dată în 1997, aflat acum la a cincea ediție, tradus în mai mul­te limbi, ca și volumele sale de poezie. Con­­fe­ren­țiar universitar la Facultatea de Litere a Uni­versității din București, Simona Popescu a primit mai multe premii, între care Premiul Asociației Scriitorilor Pro­fesioniști din România pentru proză, în 1997.

Foto: ALEX GÂLMEANU, DANIEL MIHĂILESCU (2), FLORIN GHIOCA