Minunile Bisericii "Mihai Vodă" din Bucureşti

- În centrul Bucureştiului, la doi paşi de Casa Poporului, se află un lăcaş greu încercat de istorie: biserica Mihai Vodă. Ridicată de Mihai Viteazul, ea a fost mutată de comunişti, pentru a fi ascunsă în spatele unor ziduri de blocuri, grav mutilată, asemenea unui erou de război. Dar bunul Dumnezeu a ţinut-o prin mila lui în picioare, iar astăzi, ca recompensă pentru suferinţele ei, între pereţii încărcaţi de sfinţi, se întâmplă fapte miraculoase, mijlocite de Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului -

Mânăstirea martirizată

Scrâşnetul metalic al excavatoarelor s-a auzit până departe, luni de-a rândul, din octombrie 1984 şi până în primăvara lui '85. Maxilarele lor au tot rupt din frumoasa şi vechea mânăstire Mihai Vodă, mare şi pu­ternică aidoma unei cetăţi, până când din ea nu a mai rămas decât biserica. Era frig şi afară şi în inimile oamenilor care priveau împietriţi.
Calvarul ctitoriei primului unificator al românilor a început în după amiaza lui 9 martie 1977. De cinci zile, pământul gemea sub mormanele de moloz. Mâ­năstirea Mihai Vodă tocmai ce trecuse cu bine de cum­plitul cutremur al acelei primăveri, soldat cu mul­tă moarte şi suferinţă. Atunci, chiar în ziua aceea ne­fastă, pe sub boltele reci ale turnului a trecut Ceau­şescu însuşi. S-a uitat la situl geto-dacic, vechi de pes­te 3000 de ani, descoperit de arheologi chiar în incinta mânăstirii, şi a întrebat - "Ce e aici?" Erau anii când în mintea "celui mai iubit fiu al poporului" se plă­mădea hidosul centru din blocuri al Capitalei, după model nord-coreean, iar străvechea cetate a lui Mihai Viteazul îi stătea în cale. Dictatorul a hotărât că marea lavră trebuie să dispară aşa, peste noapte, la un simplu semn. Planul său de demolare a fost însă stăvilit de câţiva intelectuali, care s-au opus, scriind memorii, încercând să convingă înalţi oficiali ai partidului, că Mânăstirea Mihai Vodă e nepreţuită şi trebuie, cu orice preţ, păstrată. În final, "fiul popo­rului" s-a lăsat înduplecat, dar numai pe jumătate: mânăstirea a fost distrusă, iar biserica a fost lăsată să dăinuie, însă nu pe locul unde fusese înălţată, ci trans­latată trei sute de metri, dosită bine, după blocurile falnicului Centru Civic. Ceea ce nu reuşiseră răz­boaiele, incendiile, ura turcească şi lăcomia fanariotă, au reuşit comuniştii, în doar câteva luni.

Inima din ziduri

Aşa cum a supravieţuit, mutată din dealul Uranus, de unde domina întreg Bucureştiul, între blocurile reci şi milităroase, biserica lui Mihai pare, cumva, ares­tată. Nu însă şi aura ei, o lumină mai mult simţită decât văzută, care înconjoară biserica. De cum mă apropii, simt că pluteşte un mister pe străduţele dim­prejur. Istoria e aici, trebuie doar să întind mâna ca să o ating. Părintele paroh Adrian Beldianu îmi dă drep­tate. Îmi spune simplu că da, Dom­nul primei uniri a românilor e prezent şi veghează asupra bisericii pe care a ctitorit-o şi în care şi-a pus tot sufletul şi, poate, chiar inima. "Eu permanent l-am simţit aici. Simţi «ceva», o prezenţă cumva omeneas­că, dar pe care nu o vezi. Eu ştiam că este el, pentru că simţeam multă bucurie. Când simţi tristeţe sau teamă, e sigur vrăj­maşul, care e rece şi te sperie. Dar prezenţa lui Vodă e o prezenţă care vine mereu cu bucurie - şi nu am fost singurul care l-am simţit, mi-a fost confirmat lu­crul acesta şi de către credincioşi. De aceea, întot­deauna, eu îl chem în ajutor când apar probleme pe care nu aş putea să le rezolv de unul singur. După Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae, Mi­hai Viteazul este o piatră vie din temelia acestui sfânt lăcaş."
Vorbele părintelui nu sunt simple impresii. Ele au o temelie în profunda credinţă a marelui voievod, care a fost un lucrător asiduu al rugăciunii, pătruns de o dragoste sinceră pentru Dumnezeu. Istoricii nu au scris foarte multe despre aceasta, dar se ştie din tra­diţie că mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, pe care o cinstesc acum toţi creştinii ce trec pragul bise­ricii Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, a fost cum­părată de Mihai Viteazul. În tinereţe, când înde­let­nicirea sa de negustor de mătăsuri şi giuvaericale îl dusese până în Italia, la Bari, întâlnise acolo un epis­cop catolic, grijitor al moaştelor sfântului Nicolae, pe care, cu sute de ani în urmă, cruciaţii le furaseră toc­mai din Mira Lichiei. Cum Mihai avea o mare evlavie la sfânt, i-a dat prelatului o mică avere pentru moaş­tele mâinii drepte a blândului Nicolae. Dar nu le-a aşezat într-o biserică, ci le-a învelit în mărgean şi le purta mereu cu sine, petrecute cu o cureluşă după gât.Cu ele a purtat toate războaiele contra turcilor şi tot cu ele a trecut pragul acestei lumi, în ziua în care a fost stră­puns de halebardele valonilor lui Basta, pe câmpul de lângă Turda. Pentru cre­din­ţa aceasta a lui Mihai, călugării de la Mânăstirea Simo­nospetras din Sfân­tul Munte Athos, pe care vodă a rectito­rit-o, îl cinstesc ca sfânt. Ei spun că, po­­trivit tradiţiei atho­nite, Viteazul ştia Psaltirea pe de rost şi o recita zilnic, iar în bătălii, nu a luptat pentru sine, ci pen­tru credinţa creştină. De aceea, în trapeza mânăstirii athonite, Mihai Voievod Vi­tea­zul este pictat cu aureolă de sfânt, du­pă cum şi credincio­şii de la biserica Mi­hai Vodă din Bucu­reşti îl cheamă în ajutor ori de câte ori au trebuinţă.
Părintele Adrian Beldianu îşi amin­teşte de un fapt stra­niu, petrecut în anul 1994, când a redes­chis biserica. "La început, la vecernie eram doar patru-cinci oameni la sluj­bă. S-a întâmplat atunci un fapt care ne-a uluit. În dreptul frescei cu Arhan­ghe­lul Mihail, înce­pea să se audă bă­taia unei inimi. De frică, ieşeam afară, pentru că nu înţelegeam nici noi ce se întâmplă; o luam ca pe o ispită vrăjmaşă. Apoi a venit o doamnă şi ne-a spus că există o legendă legată de biserica noastră şi de ctitorul ei, Mihai Viteazul. Se spune că Vodă ar fi zis, atunci când a ridicat mânăstirea, că, de se va întâm­pla ceva cu el, inima să îi fie neapărat adusă şi zidită în ctitoria sa. Aşa ne-am dumirit şi atunci am înţeles că legenda ar putea fi adevărată. Mi s-a părut extra­ordinar că inima domnitorului se aude încă bătând în zidurile bisericii sale."

Triumfătoare prin vitregiile vremii

Nu e uşor să ajungi astăzi la Biserica Mihai Vodă, pentru că e "închi­să", aşa cum spu­neam, între blocuri. În vechime o zăreai de departe, înălţată, ca o cetate, pe un deal. În locul ales de domn, se afla o bi­sericuţă mai veche, ctitorită de Vlad Dra­cul. Mânăstirea era fru­moasă şi ma­re, împrejmuită cu ziduri largi, cu chi­lii multe, cuhnie, ar­hon­darice şi casă domnească. La sfâr­şit, Mihai a ridicat şi un pod în faţa ei, pen­tru ca orice cre­dincios să poată tre­ce Dâmboviţa mai les­ne. Dintru înce­put, Mihai Vodă a aşe­zat-o ca sta­vro­pi­ghie, adică supusă doar Patriarhiei de Con­stanti­no­pol, ceea ce o ferea de ascultarea faţă de orice mitro­polit muntean. Apoi a dăruit-o cu acare­turi şi sate şi a închi­nat-o Sfintei Mânăs­tiri Simonospetras din Mun­tele Athos, pe care tot el a re­clădit-o, fapt pentru care şi astăzi călu­gării aghioriţi îl cins­tesc ca ctitor.
Cinstită ca sfânt lăcaş, onorată prin vechime şi impor­tanţă, străvechea mâ­năstire a lui Mi­hai Viteazul ocupa în Bucureştiul inter­belic un loc de frunte. A venit însă viforniţa comu­nistă, o urgie mai grea decât invaziile turceşti şi decât cele mai puternice cutre­mure. În faţa ei, bătrânul lăcaş avea să rămână fără apărare.

Renaşterea

După demolarea incintei şi translatarea sfântului lăcaş, ctitoria lui Mihai Viteazul a stat închisă aproape zece ani. Securitatea avusese grijă să nu se mai roage nimeni în ea. După revoluţie, preoţii au fugit de ctito­ria lui Mihai Vodă, pentru că ştiau că sfântul lăcaş trebuie restaurat, iar banii, în acei ani frământaţi de crize, erau puţini. În 1994, când părintele Adrian Beldianu a cerut să slujească aici, biserica era aproape părăsită. "Eu am fost primul preot care a redeschis-o şi l-am bucurat mult pe patriarhul Teoctist cu asta. Biserica fiind închisă atâta timp, s-a distrus tot. Cerşetorii din cartier făcuseră focul în ea, cu lemnul stranelor, ca să se încălzească iarna, aşa că pereţii erau negri de fum. Am spălat la ei săptămâni de-a rândul. Într-o ladă erau păstrate icoanele, împreună cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Eu ştiu că ea a păzit, de fapt, sfântul lăcaş, de hoţi. După cură­ţenie, după ce puseserăm toate lucru­rile la locul lor, am găsit, într-o dimi­neaţă, lacătele tăiate de la amândouă uşile, şi de la uşa de la altar, şi de la cea exterioară. Erau larg deschise, date în lături şi m-am speriat foarte tare, mi-am zis că nu mai găsesc nimic înăuntru, că hoţii au furat toate odoarele şi icoana făcătoare de mi­nuni a Născătoarei de Dumnezeu. Însă, când am intrat în biserică, am găsit totul neatins. Şi a venit un cerşetor, care mi-a povestit totul: «Au fost hoţi astă-noapte, părinte, da' mi-a fost frică să strig la ei, că mă omorau! Da' la urmă am râs de m-am prăpădit! » - «Păi, cum, măi, să râzi, în loc să ţipi, să vină lumea să te ajute?!» - «Păi da, părinte, că au intrat în biserică şi n-au putut să fure nimic, că a stri­gat o femeie aşa de tare la ei, că s-au speriat toţi şi au fugit mâncând pământul! Da' nu era nimeni înăuntru, era biserica goală!» Atunci mi-am dat seama că a fost Maica Domnului. Are mare putere aici".

Icoana aprinsă

Icoana e tare frumoasă şi foarte veche. Chipul Mai­cii Domnului e senin, vesel chiar. În mâna stângă îşi ţine Pruncuţul, iar cu cea dreaptă arată spre El, spunându-ne că nu e un copilaş oarecare, ci Dumne­zeu întrupat. Peste icoana aceasta minunată, de la Mihai Vodă, au trecut patru veacuri, dar ea străluceşte astăzi ca atunci când a fost pictată în Muntele Athos. Tradiţia spune că monahii aghioriţi ar fi vrut să-i dea Viteazului o icoană a Maicii Domnului, pictată chiar de ei, însă domnul a fost ucis înainte să primească darul. Cu toate acestea, athoniţii s-au ţinut de cuvânt şi, în anul 1666, au zugrăvit icoana şi au trimis-o la Mânăstirea Mihai Vodă din Bucureşti. Şi cum Dumnezeu răzbună întotdeauna ne­dreptăţile, a transformat această icoană în mare făcătoare de minuni. Prin ea, Maica Domnului a fost mereu prezentă în biserica ridicată de Mihai, şi este şi astăzi aici, aşa cum pot mărturisi credincioşii. I se spune "Hodighitria", adică, în limba greacă, "Povăţuitoarea", pentru că Maica Dom­nului arată cu mâna spre pruncul Iisus, îndreptându-i pe oameni către Dumnezeu. Prea Sfânta face asta de câte ori este ne­voie, slujindu-se, uneori, de semne înfrico­şătoare. Aşa s-a întâmplat când a fost pentru prima dată scoasă la lumină, după ce biserica Mihai Vodă fusese zăvorâtă de comunişti.
"S-a întâmplat în prima zi după ce făcusem sfinţirea şi târnosirea bisericii, în 1994. Atunci am pus icoana Maicii Dom­nului la loc de cinste, dar era nerestaurată. Avea un alt chip, pentru că, în loc să fie curăţată, fusese repictată peste chipul original de trei ori. A doua zi de dimineaţă, când am venit la biserică, am găsit toată lumea adunată în pridvor. Un credin­cios mi-a zis scurt: «Arde Icoana Maicii Dom­nului!» M-am speriat grozav, crezând că luase foc şi nu înţelegeam de ce nu sar credincioşi cu apă. Atunci, un alt fiu du­hovnicesc m-a lămurit, spunându-mi că icoana nu a luat foc, ci că, pur şi simplu, lemnul icoanei frige, fără nicio explicaţie. Cel care descope­rise lucrul acesta nu e oricine, e un credincios deose­bit al bi­sericii noastre, profesor universitar de fizică, a predat şi în America, la New York. Când am ajuns eu, icoana încă era fierbinte şi m-am gândit că Maica Domnului este supărată, pentru că pe atunci, icoana era crăpată, murdară, încăr­cată de vopseaua care acoperea ori­ginalul.Aşa că am restaurat-o, iar acum am început să mă obişnuiesc că, la vreme de încer­care, iese o putere din icoană, făcătoare de minuni. Înţelegi că se întâmplă ceva cu ea, că este vie, că Maica Domnului este prezentă şi se poartă diferit, în funcţie de împrejurări - uneori ne priveşte zâmbi­toare, alteori, se încruntă, îşi schimbă figura, în funcţie de ceea ce va urma. Au fost credincioşi care au văzut-o aievea! Maica Domnului coboară uneori din icoană şi le spune ceea ce trebuie să audă. Au văzut-o în chip omenesc! Ca să mă conving că nu au luat-o razna, i-am întrebat pe cei care mi-au povestit în ce limbă au vorbit cu Maica Domnului. Şi mi-au răs­puns: «Părinte, n-am vorbit cu vorbe, am vorbit de la minte la minte». Alţii o văd umblând prin biserică, înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri, binecuvântându-i pe cap pe unii credincioşi. Toate acestea au început să se întâmple mai ales după ce am restaurat icoana Prea Sfintei, am adus-o în biserică înainte de Paşte, cu procesiune, cu rugăciuni, am sfinţit-o, şi, din momentul acela, Maica Domnului a început să se poarte ca stareţa mânăstirii noastre, ca o mare făcă­toare de minuni, o mare povăţuitoare, care ne călău­zeşte, aşa cum îi spune şi numele, către Hristos."

O biserică în aer

- Părinte Adrian Beldianu, aş dori să vă întreb, la finalul acestui drum prin istoria şi minunile lăcaşului ridicat de Mihai Viteazul, dacă dumnea­voastră credeţi că istoria se răzbună într-un fel? Dacă Dumnezeu are, până la urmă, grijă să îndrepte nedreptăţile săvârşite de oa­meni?

- Da, cred că Dumnezeu îndreaptă lucrurile, dar o face în timp. Pentru noi, slujitorii şi credincioşii de aici, cal­varul prin care a trecut cti­toria lui Mihai Vodă nu a în­cetat, pentru că, după aproa­pe 30 de ani de la translatarea bisericii, nu avem acte pe pământul pe care ea se află acum. Cine trece pe lângă ea şi o vede restaurată, împo­dobită, are impresia că nu îi mai trebuie nimic. Ei bine, ne judecăm de aproape 13 ani pentru terenul ei, fiindcă la translatare, pe locul pe care a venit nu i s-a dat niciun document. Este o biserică în aer! Am găsit un dosar din vremea comunistă, cineva mi l-a adus de la Arhive, pe care scrie clar "Mânăstirea Mihai Vodă s-a desfiinţat". Deci, biserica a fost mutată, dar, după actele comuniştilor, nu a fost pusă nicăieri! Însă avem nădejde la Maica Domnului, la Sfântul Nicolae şi la aju­torul Viteazului, că vom răz­bi. Ei au ocrotit tot timpul acest lăcaş care, după atâtea vitregii, s-a păstrat exact în forma lui originală. Am găsit în zidărie (se văd foarte bine chiar şi acum) cărămizile pe care Mihai Viteazul şi-a pus semnătura. Vi le pot arăta. Era un obicei al lui, care apa­re şi la alte ctitorii.
Şi aş mai adăuga un lucru, la final. Chiar dacă puterea comunistă era atee, Dum­ne­zeu a ales locul în care bise­rica să fie salvată prin trans­latare. Spun asta pentru că, în vechime, temelia bisericilor se aşeza la începutul anului nou bisericesc, pe 22 septem­brie, când este echinocţiul de toamnă. Iar locul pentru Sfânta Masă se alegea în ziua aceea la răsăritul soarelui, când prima rază a dimineţii, care intra pe geamul altarului, trebuia să taie în două Sfânta Masă. Ei, bine, pe 22 septem­brie, la răsăritul soarelui, când stau în faţa Sfintei Mese şi dau mulţumire lui Dum­nezeu, spunând "Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina", prima rază a soarelui taie Sfânta Masă în două! Aici, pe locul trans­latării! Deci, pe 22 septembrie, în data în care a fost ctitorită, dar pe alt loc, razele soarelui pătrund aidoma! Eu cred că nu este întâmplător; Dumnezeu a pă­zit-o, Dum­nezeu a vrut-o vie în veac şi i-a ales şi un loc în care să dăinuie pe mai departe.

Epilog

În anul 2000, un grup de arhitecţi germani, vrăjiţi de frumuseţea străveche a Mânăstirii Mihai Vodă, au propus oficia­lităţilor române translatarea şi reclădirea ei pe locul în care a fost, la început, în forma şi la dimensiunile originale, consi­derând că ar fi un act de restituţie morală şi ar înfrumuseţa Parcul Izvor, devenind, cu timpul, o atracţie pentru turiştii din ţară şi străinătate. Evident, nu au fost luaţi în seamă, dar biserica a reacţionat şi a ridicat la Turda o replică fidelă a Mânăstirii Mihai Vodă din Bucureşti, făcându-i drep­tate domnitorului care a fost ucis mişe­leşte, în apropiere de actualul oraş transil­vănean.

Mulţumim site-ului fototecaortodoxiei.ro pentru imaginile de arhivă.