Mânăstirea martirizată
Scrâșnetul metalic al excavatoarelor s-a auzit până departe, luni de-a rândul, din octombrie 1984 și până în primăvara lui '85. Maxilarele lor au tot rupt din frumoasa și vechea mânăstire Mihai Vodă, mare și puternică aidoma unei cetăți, până când din ea nu a mai rămas decât biserica. Era frig și afară și în inimile oamenilor care priveau împietriți.
Calvarul ctitoriei primului unificator al românilor a început în după amiaza lui 9 martie 1977. De cinci zile, pământul gemea sub mormanele de moloz. Mânăstirea Mihai Vodă tocmai ce trecuse cu bine de cumplitul cutremur al acelei primăveri, soldat cu multă moarte și suferință. Atunci, chiar în ziua aceea nefastă, pe sub boltele reci ale turnului a trecut Ceaușescu însuși. S-a uitat la situl geto-dacic, vechi de peste 3000 de ani, descoperit de arheologi chiar în incinta mânăstirii, și a întrebat - "Ce e aici?" Erau anii când în mintea "celui mai iubit fiu al poporului" se plămădea hidosul centru din blocuri al Capitalei, după model nord-coreean, iar străvechea cetate a lui Mihai Viteazul îi stătea în cale. Dictatorul a hotărât că marea lavră trebuie să dispară așa, peste noapte, la un simplu semn. Planul său de demolare a fost însă stăvilit de câțiva intelectuali, care s-au opus, scriind memorii, încercând să convingă înalți oficiali ai partidului, că Mânăstirea Mihai Vodă e neprețuită și trebuie, cu orice preț, păstrată. În final, "fiul poporului" s-a lăsat înduplecat, dar numai pe jumătate: mânăstirea a fost distrusă, iar biserica a fost lăsată să dăinuie, însă nu pe locul unde fusese înălțată, ci translatată trei sute de metri, dosită bine, după blocurile falnicului Centru Civic. Ceea ce nu reușiseră războaiele, incendiile, ura turcească și lăcomia fanariotă, au reușit comuniștii, în doar câteva luni.
Inima din ziduri
Așa cum a supraviețuit, mutată din dealul Uranus, de unde domina întreg Bucureștiul, între blocurile reci și milităroase, biserica lui Mihai pare, cumva, arestată. Nu însă și aura ei, o lumină mai mult simțită decât văzută, care înconjoară biserica. De cum mă apropii, simt că plutește un mister pe străduțele dimprejur. Istoria e aici, trebuie doar să întind mâna ca să o ating. Părintele paroh Adrian Beldianu îmi dă dreptate. Îmi spune simplu că da, Domnul primei uniri a românilor e prezent și veghează asupra bisericii pe care a ctitorit-o și în care și-a pus tot sufletul și, poate, chiar inima. "Eu permanent l-am simțit aici. Simți «ceva», o prezență cumva omenească, dar pe care nu o vezi. Eu știam că este el, pentru că simțeam multă bucurie. Când simți tristețe sau teamă, e sigur vrăjmașul, care e rece și te sperie. Dar prezența lui Vodă e o prezență care vine mereu cu bucurie - și nu am fost singurul care l-am simțit, mi-a fost confirmat lucrul acesta și de către credincioși. De aceea, întotdeauna, eu îl chem în ajutor când apar probleme pe care nu aș putea să le rezolv de unul singur. După Dumnezeu, Maica Domnului și Sfântul Nicolae, Mihai Viteazul este o piatră vie din temelia acestui sfânt lăcaș."
Vorbele părintelui nu sunt simple impresii. Ele au o temelie în profunda credință a marelui voievod, care a fost un lucrător asiduu al rugăciunii, pătruns de o dragoste sinceră pentru Dumnezeu. Istoricii nu au scris foarte multe despre aceasta, dar se știe din tradiție că mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, pe care o cinstesc acum toți creștinii ce trec pragul bisericii Sfântul Gheorghe-Nou din București, a fost cumpărată de Mihai Viteazul. În tinerețe, când îndeletnicirea sa de negustor de mătăsuri și giuvaericale îl dusese până în Italia, la Bari, întâlnise acolo un episcop catolic, grijitor al moaștelor sfântului Nicolae, pe care, cu sute de ani în urmă, cruciații le furaseră tocmai din Mira Lichiei. Cum Mihai avea o mare evlavie la sfânt, i-a dat prelatului o mică avere pentru moaștele mâinii drepte a blândului Nicolae. Dar nu le-a așezat într-o biserică, ci le-a învelit în mărgean și le purta mereu cu sine, petrecute cu o curelușă după gât. Cu ele a purtat toate războaiele contra turcilor și tot cu ele a trecut pragul acestei lumi, în ziua în care a fost străpuns de halebardele valonilor lui Basta, pe câmpul de lângă Turda. Pentru credința aceasta a lui Mihai, călugării de la Mânăstirea Simonospetras din Sfântul Munte Athos, pe care vodă a rectitorit-o, îl cinstesc ca sfânt. Ei spun că, potrivit tradiției athonite, Viteazul știa Psaltirea pe de rost și o recita zilnic, iar în bătălii, nu a luptat pentru sine, ci pentru credința creștină. De aceea, în trapeza mânăstirii athonite, Mihai Voievod Viteazul este pictat cu aureolă de sfânt, după cum și credincioșii de la biserica Mihai Vodă din București îl cheamă în ajutor ori de câte ori au trebuință.
Părintele Adrian Beldianu își amintește de un fapt straniu, petrecut în anul 1994, când a redeschis biserica. "La început, la vecernie eram doar patru-cinci oameni la slujbă. S-a întâmplat atunci un fapt care ne-a uluit. În dreptul frescei cu Arhanghelul Mihail, începea să se audă bătaia unei inimi. De frică, ieșeam afară, pentru că nu înțelegeam nici noi ce se întâmplă; o luam ca pe o ispită vrăjmașă. Apoi a venit o doamnă și ne-a spus că există o legendă legată de biserica noastră și de ctitorul ei, Mihai Viteazul. Se spune că Vodă ar fi zis, atunci când a ridicat mânăstirea, că, de se va întâmpla ceva cu el, inima să îi fie neapărat adusă și zidită în ctitoria sa. Așa ne-am dumirit și atunci am înțeles că legenda ar putea fi adevărată. Mi s-a părut extraordinar că inima domnitorului se aude încă bătând în zidurile bisericii sale."
Triumfătoare prin vitregiile vremii
Nu e ușor să ajungi astăzi la Biserica Mihai Vodă, pentru că e "închisă", așa cum spuneam, între blocuri. În vechime o zăreai de departe, înălțată, ca o cetate, pe un deal. În locul ales de domn, se afla o bisericuță mai veche, ctitorită de Vlad Dracul. Mânăstirea era frumoasă și mare, împrejmuită cu ziduri largi, cu chilii multe, cuhnie, arhondarice și casă domnească. La sfârșit, Mihai a ridicat și un pod în fața ei, pentru ca orice credincios să poată trece Dâmbovița mai lesne. Dintru început, Mihai Vodă a așezat-o ca stavropighie, adică supusă doar Patriarhiei de Constantinopol, ceea ce o ferea de ascultarea față de orice mitropolit muntean. Apoi a dăruit-o cu acareturi și sate și a închinat-o Sfintei Mânăstiri Simonospetras din Muntele Athos, pe care tot el a reclădit-o, fapt pentru care și astăzi călugării aghioriți îl cinstesc ca ctitor.
Cinstită ca sfânt lăcaș, onorată prin vechime și importanță, străvechea mânăstire a lui Mihai Viteazul ocupa în Bucureștiul interbelic un loc de frunte. A venit însă vifornița comunistă, o urgie mai grea decât invaziile turcești și decât cele mai puternice cutremure. În fața ei, bătrânul lăcaș avea să rămână fără apărare.
Renașterea
După demolarea incintei și translatarea sfântului lăcaș, ctitoria lui Mihai Viteazul a stat închisă aproape zece ani. Securitatea avusese grijă să nu se mai roage nimeni în ea. După revoluție, preoții au fugit de ctitoria lui Mihai Vodă, pentru că știau că sfântul lăcaș trebuie restaurat, iar banii, în acei ani frământați de crize, erau puțini. În 1994, când părintele Adrian Beldianu a cerut să slujească aici, biserica era aproape părăsită. "Eu am fost primul preot care a redeschis-o și l-am bucurat mult pe patriarhul Teoctist cu asta. Biserica fiind închisă atâta timp, s-a distrus tot. Cerșetorii din cartier făcuseră focul în ea, cu lemnul stranelor, ca să se încălzească iarna, așa că pereții erau negri de fum. Am spălat la ei săptămâni de-a rândul. Într-o ladă erau păstrate icoanele, împreună cu icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Eu știu că ea a păzit, de fapt, sfântul lăcaș, de hoți. După curățenie, după ce puseserăm toate lucrurile la locul lor, am găsit, într-o dimineață, lacătele tăiate de la amândouă ușile, și de la ușa de la altar, și de la cea exterioară. Erau larg deschise, date în lături și m-am speriat foarte tare, mi-am zis că nu mai găsesc nimic înăuntru, că hoții au furat toate odoarele și icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Însă, când am intrat în biserică, am găsit totul neatins. Și a venit un cerșetor, care mi-a povestit totul: «Au fost hoți astă-noapte, părinte, da' mi-a fost frică să strig la ei, că mă omorau! Da' la urmă am râs de m-am prăpădit! » - «Păi, cum, măi, să râzi, în loc să țipi, să vină lumea să te ajute?!» - «Păi da, părinte, că au intrat în biserică și n-au putut să fure nimic, că a strigat o femeie așa de tare la ei, că s-au speriat toți și au fugit mâncând pământul! Da' nu era nimeni înăuntru, era biserica goală!» Atunci mi-am dat seama că a fost Maica Domnului. Are mare putere aici".
Icoana aprinsă
Icoana e tare frumoasă și foarte veche. Chipul Maicii Domnului e senin, vesel chiar. În mâna stângă își ține Pruncuțul, iar cu cea dreaptă arată spre El, spunându-ne că nu e un copilaș oarecare, ci Dumnezeu întrupat. Peste icoana aceasta minunată, de la Mihai Vodă, au trecut patru veacuri, dar ea strălucește astăzi ca atunci când a fost pictată în Muntele Athos. Tradiția spune că monahii aghioriți ar fi vrut să-i dea Viteazului o icoană a Maicii Domnului, pictată chiar de ei, însă domnul a fost ucis înainte să primească darul. Cu toate acestea, athoniții s-au ținut de cuvânt și, în anul 1666, au zugrăvit icoana și au trimis-o la Mânăstirea Mihai Vodă din București. Și cum Dumnezeu răzbună întotdeauna nedreptățile, a transformat această icoană în mare făcătoare de minuni. Prin ea, Maica Domnului a fost mereu prezentă în biserica ridicată de Mihai, și este și astăzi aici, așa cum pot mărturisi credincioșii. I se spune "Hodighitria", adică, în limba greacă, "Povățuitoarea", pentru că Maica Domnului arată cu mâna spre pruncul Iisus, îndreptându-i pe oameni către Dumnezeu. Prea Sfânta face asta de câte ori este nevoie, slujindu-se, uneori, de semne înfricoșătoare. Așa s-a întâmplat când a fost pentru prima dată scoasă la lumină, după ce biserica Mihai Vodă fusese zăvorâtă de comuniști.
"S-a întâmplat în prima zi după ce făcusem sfințirea și târnosirea bisericii, în 1994. Atunci am pus icoana Maicii Domnului la loc de cinste, dar era nerestaurată. Avea un alt chip, pentru că, în loc să fie curățată, fusese repictată peste chipul original de trei ori. A doua zi de dimineață, când am venit la biserică, am găsit toată lumea adunată în pridvor. Un credincios mi-a zis scurt: «Arde Icoana Maicii Domnului!» M-am speriat grozav, crezând că luase foc și nu înțelegeam de ce nu sar credincioși cu apă. Atunci, un alt fiu duhovnicesc m-a lămurit, spunându-mi că icoana nu a luat foc, ci că, pur și simplu, lemnul icoanei frige, fără nicio explicație. Cel care descoperise lucrul acesta nu e oricine, e un credincios deosebit al bisericii noastre, profesor universitar de fizică, a predat și în America, la New York. Când am ajuns eu, icoana încă era fierbinte și m-am gândit că Maica Domnului este supărată, pentru că pe atunci, icoana era crăpată, murdară, încărcată de vopseaua care acoperea originalul. Așa că am restaurat-o, iar acum am început să mă obișnuiesc că, la vreme de încercare, iese o putere din icoană, făcătoare de minuni. Înțelegi că se întâmplă ceva cu ea, că este vie, că Maica Domnului este prezentă și se poartă diferit, în funcție de împrejurări - uneori ne privește zâmbitoare, alteori, se încruntă, își schimbă figura, în funcție de ceea ce va urma. Au fost credincioși care au văzut-o aievea! Maica Domnului coboară uneori din icoană și le spune ceea ce trebuie să audă. Au văzut-o în chip omenesc! Ca să mă conving că nu au luat-o razna, i-am întrebat pe cei care mi-au povestit în ce limbă au vorbit cu Maica Domnului. Și mi-au răspuns: «Părinte, n-am vorbit cu vorbe, am vorbit de la minte la minte». Alții o văd umblând prin biserică, înainte de ieșirea cu Sfintele Daruri, binecuvântându-i pe cap pe unii credincioși. Toate acestea au început să se întâmple mai ales după ce am restaurat icoana Prea Sfintei, am adus-o în biserică înainte de Paște, cu procesiune, cu rugăciuni, am sfințit-o, și, din momentul acela, Maica Domnului a început să se poarte ca stareța mânăstirii noastre, ca o mare făcătoare de minuni, o mare povățuitoare, care ne călăuzește, așa cum îi spune și numele, către Hristos."
O biserică în aer
- Părinte Adrian Beldianu, aș dori să vă întreb, la finalul acestui drum prin istoria și minunile lăcașului ridicat de Mihai Viteazul, dacă dumneavoastră credeți că istoria se răzbună într-un fel? Dacă Dumnezeu are, până la urmă, grijă să îndrepte nedreptățile săvârșite de oameni?
- Da, cred că Dumnezeu îndreaptă lucrurile, dar o face în timp. Pentru noi, slujitorii și credincioșii de aici, calvarul prin care a trecut ctitoria lui Mihai Vodă nu a încetat, pentru că, după aproape 30 de ani de la translatarea bisericii, nu avem acte pe pământul pe care ea se află acum. Cine trece pe lângă ea și o vede restaurată, împodobită, are impresia că nu îi mai trebuie nimic. Ei bine, ne judecăm de aproape 13 ani pentru terenul ei, fiindcă la translatare, pe locul pe care a venit nu i s-a dat niciun document. Este o biserică în aer! Am găsit un dosar din vremea comunistă, cineva mi l-a adus de la Arhive, pe care scrie clar "Mânăstirea Mihai Vodă s-a desființat". Deci, biserica a fost mutată, dar, după actele comuniștilor, nu a fost pusă nicăieri! Însă avem nădejde la Maica Domnului, la Sfântul Nicolae și la ajutorul Viteazului, că vom răzbi. Ei au ocrotit tot timpul acest lăcaș care, după atâtea vitregii, s-a păstrat exact în forma lui originală. Am găsit în zidărie (se văd foarte bine chiar și acum) cărămizile pe care Mihai Viteazul și-a pus semnătura. Vi le pot arăta. Era un obicei al lui, care apare și la alte ctitorii.
Și aș mai adăuga un lucru, la final. Chiar dacă puterea comunistă era atee, Dumnezeu a ales locul în care biserica să fie salvată prin translatare. Spun asta pentru că, în vechime, temelia bisericilor se așeza la începutul anului nou bisericesc, pe 22 septembrie, când este echinocțiul de toamnă. Iar locul pentru Sfânta Masă se alegea în ziua aceea la răsăritul soarelui, când prima rază a dimineții, care intra pe geamul altarului, trebuia să taie în două Sfânta Masă. Ei, bine, pe 22 septembrie, la răsăritul soarelui, când stau în fața Sfintei Mese și dau mulțumire lui Dumnezeu, spunând "Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina", prima rază a soarelui taie Sfânta Masă în două! Aici, pe locul translatării! Deci, pe 22 septembrie, în data în care a fost ctitorită, dar pe alt loc, razele soarelui pătrund aidoma! Eu cred că nu este întâmplător; Dumnezeu a păzit-o, Dumnezeu a vrut-o vie în veac și i-a ales și un loc în care să dăinuie pe mai departe.
Epilog
În anul 2000, un grup de arhitecți germani, vrăjiți de frumusețea străveche a Mânăstirii Mihai Vodă, au propus oficialităților române translatarea și reclădirea ei pe locul în care a fost, la început, în forma și la dimensiunile originale, considerând că ar fi un act de restituție morală și ar înfrumuseța Parcul Izvor, devenind, cu timpul, o atracție pentru turiștii din țară și străinătate. Evident, nu au fost luați în seamă, dar biserica a reacționat și a ridicat la Turda o replică fidelă a Mânăstirii Mihai Vodă din București, făcându-i dreptate domnitorului care a fost ucis mișelește, în apropiere de actualul oraș transilvănean.
Mulțumim site-ului fototecaortodoxiei.ro pentru imaginile de arhivă.