Eco nu e doar celebrul romancier, semiotician, filosof şi eseist, ci şi o mare conştiinţă civică. Din anii '70 şi până la 19 februarie 2016, când vestea morţii lui a îndoliat lumea, s-a situat mereu printre cei mai lucizi şi echilibraţi gânditori ai epocii noastre. Mai mult decât admirat, a fost îndrăgit şi de cercurile academice, şi de masele cititoare de care ştia cum să se facă înţeles cu naturaleţe şi umor. Interesat deopotrivă de istorie culturală dar şi de actualitate, erudit şi implicat cu o însufleţire căreia îi găsea expresie seducătoare, Eco e unul dintre puţinii cărturari care excelează în toate genurile practicate, de la teorie la ficţiune şi de la exegeză la publicistica de o normalitate jovială, ce exclude "turnul de fildeş". Atent la ceea ce se petrece în societatea italiană şi pe plan global, a avut timp de decenii rubrici în presa de tiraj, pe teme politice, sociale, ştiinţifice, religioase etc. O selecţie din aceste articole, pe cât de grave în esenţă, pe atât de spirituale, a făcut el însuşi în câteva volume, dintre care am citit, traduse la Polirom şi Humanitas, "Minunea Sfântului Baudolino" şi "Pliculeţul Minervei". Cu acest din urmă generic, Umberto Eco a ţinut, începând din 1985, întâi săptămânal şi apoi bilunar, o rubrică în revista "L'Espresso". Volumul tradus în 2004 la Humanitas conţinea articole publicate acolo până în 2000. "Cronicile unei societăţi lichide" recuperează "pliculeţe" apărute între 2000 şi 2015, cu subiecte arzătoare şi în prezent. Definind în prefaţă conceptul (preluat) de "societate lichidă", Eco-gazetarul îl explică prin criza Statului şi a ideii de comunitate, care dau naştere unui individualism nestăvilit şi "în lipsa oricărui jalon de referinţă, totul se topeşte într-un soi de stare lichidă. Se pierde certitudinea dreptului (iar magistratura e percepută ca un duşman) şi singurele soluţii pentru un individ lipsit de repere sunt apariţia publică, cu orice preţ (...) şi consumerismul". Astfel întreaga societate cunoaşte un proces de şubrezire, apar mişcări ale celor indignaţi (care ştiu ce nu vor, dar n-au soluţii practice şi nici nu ştiu clar ce vor), ideologiile şi partidele politice intră în criză acută, se produc derapaje periculoase. Grupate în volum pe teme, articolele se referă în principal la situaţia din Italia ultimului deceniu (am apreciat lămuririle din notele de subsol ale ediţiei româneşti), dar au mare legătură şi cu ceea ce se petrece azi la noi, de la nivel individual până la structurile de putere. Iată doar câteva titluri de capitole, ilustrative în acest sens: "A fi în văzul lumii" (între altele, despre nebunia expunerii pe Facebook şi la televiziuni), "Despre conspiraţii" (ca bazaconii manipulatoare şi paranoia indusă populaţiei), "Despre massmedia" şi crima cea de toate zilele, plus tâmpeniile debitate cu aplomb de persoane publice fără vreo competenţă anume. Sunt analizate şi problemele fierbinţi ale emigraţiei şi terorismului, ale relaţiei dintre bătrâni şi tinerii modelaţi de noile tehnologii care-i fac să-şi piardă simţul realităţii, ni se vorbeşte despre primejdia generalizărilor ("nu e adevărat că toţi românii sunt violatori, că toţi preoţii sunt pedofili şi că toţi cercetătorii lui Heidegger sunt nazişti. Şi deci nicio poziţie politică, niciun dezacord faţă de un guvern nu trebuie să implice un întreg popor şi o întreagă cultură"). Majoritatea "pliculeţelor", având ca destinatar publicul larg, sunt împănate cu anecdote, situaţii şi citate comice, care le face uşor de digerat, deşi fondul lor şi perspectivele întrevăzute numai vesele nu sunt. Am fost întrebată odată într-un interviu cu ce scriitor mi-ar fi plăcut să fiu prietenă. Nu mai ştiu ce-am zis atunci, dar acum, după ce am citit şi aceste cronici, aş răspunde: cu Umberto Eco.
Selecţia "Formula AS"
* Umberto Eco, "Cronicile unei societăţi lichide", traducere de Oana Sălişteanu şi Maria Boghiu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 368 p.
Eco nu e doar celebrul romancier, semiotician, filosof şi eseist, ci şi o mare conştiinţă civică. Din anii '70 şi până la 19 februarie 2016, când vestea morţii lui a îndoliat lumea, s-a situat mereu printre cei mai lucizi şi echilibraţi gânditori ai epocii noastre. Mai mult decât admirat, a fost îndrăgit şi de cercurile academice, şi de masele cititoare de care ştia cum să se facă înţeles cu naturaleţe şi umor. Interesat deopotrivă de istorie culturală dar şi de actualitate, erudit şi implicat cu o însufleţire căreia îi găsea expresie seducătoare, Eco e unul dintre puţinii cărturari care excelează în toate genurile practicate, de la teorie la ficţiune şi de la exegeză la publicistica de o normalitate jovială, ce exclude "turnul de fildeş". Atent la ceea ce se petrece în societatea italiană şi pe plan global, a avut timp de decenii rubrici în presa de tiraj, pe teme politice, sociale, ştiinţifice, religioase etc. O selecţie din aceste articole, pe cât de grave în esenţă, pe atât de spirituale, a făcut el însuşi în câteva volume, dintre care am citit, traduse la Polirom şi Humanitas, "Minunea Sfântului Baudolino" şi "Pliculeţul Minervei". Cu acest din urmă generic, Umberto Eco a ţinut, începând din 1985, întâi săptămânal şi apoi bilunar, o rubrică în revista "L'Espresso". Volumul tradus în 2004 la Humanitas conţinea articole publicate acolo până în 2000. "Cronicile unei societăţi lichide" recuperează "pliculeţe" apărute între 2000 şi 2015, cu subiecte arzătoare şi în prezent. Definind în prefaţă conceptul (preluat) de "societate lichidă", Eco-gazetarul îl explică prin criza Statului şi a ideii de comunitate, care dau naştere unui individualism nestăvilit şi "în lipsa oricărui jalon de referinţă, totul se topeşte într-un soi de stare lichidă. Se pierde certitudinea dreptului (iar magistratura e percepută ca un duşman) şi singurele soluţii pentru un individ lipsit de repere sunt apariţia publică, cu orice preţ (...) şi consumerismul". Astfel întreaga societate cunoaşte un proces de şubrezire, apar mişcări ale celor indignaţi (care ştiu ce nu vor, dar n-au soluţii practice şi nici nu ştiu clar ce vor), ideologiile şi partidele politice intră în criză acută, se produc derapaje periculoase. Grupate în volum pe teme, articolele se referă în principal la situaţia din Italia ultimului deceniu (am apreciat lămuririle din notele de subsol ale ediţiei româneşti), dar au mare legătură şi cu ceea ce se petrece azi la noi, de la nivel individual până la structurile de putere. Iată doar câteva titluri de capitole, ilustrative în acest sens: "A fi în văzul lumii" (între altele, despre nebunia expunerii pe Facebook şi la televiziuni), "Despre conspiraţii" (ca bazaconii manipulatoare şi paranoia indusă populaţiei), "Despre massmedia" şi crima cea de toate zilele, plus tâmpeniile debitate cu aplomb de persoane publice fără vreo competenţă anume. Sunt analizate şi problemele fierbinţi ale emigraţiei şi terorismului, ale relaţiei dintre bătrâni şi tinerii modelaţi de noile tehnologii care-i fac să-şi piardă simţul realităţii, ni se vorbeşte despre primejdia generalizărilor ("nu e adevărat că toţi românii sunt violatori, că toţi preoţii sunt pedofili şi că toţi cercetătorii lui Heidegger sunt nazişti. Şi deci nicio poziţie politică, niciun dezacord faţă de un guvern nu trebuie să implice un întreg popor şi o întreagă cultură"). Majoritatea "pliculeţelor", având ca destinatar publicul larg, sunt împănate cu anecdote, situaţii şi citate comice, care le face uşor de digerat, deşi fondul lor şi perspectivele întrevăzute numai vesele nu sunt. Am fost întrebată odată într-un interviu cu ce scriitor mi-ar fi plăcut să fiu prietenă. Nu mai ştiu ce-am zis atunci, dar acum, după ce am citit şi aceste cronici, aş răspunde: cu Umberto Eco.
Eco nu e doar celebrul romancier, semiotician, filosof şi eseist, ci şi o mare conştiinţă civică. Din anii '70 şi până la 19 februarie 2016, când vestea morţii lui a îndoliat lumea, s-a situat mereu printre cei mai lucizi şi echilibraţi gânditori ai epocii noastre. Mai mult decât admirat, a fost îndrăgit şi de cercurile academice, şi de masele cititoare de care ştia cum să se facă înţeles cu naturaleţe şi umor. Interesat deopotrivă de istorie culturală dar şi de actualitate, erudit şi implicat cu o însufleţire căreia îi găsea expresie seducătoare, Eco e unul dintre puţinii cărturari care excelează în toate genurile practicate, de la teorie la ficţiune şi de la exegeză la publicistica de o normalitate jovială, ce exclude "turnul de fildeş". Atent la ceea ce se petrece în societatea italiană şi pe plan global, a avut timp de decenii rubrici în presa de tiraj, pe teme politice, sociale, ştiinţifice, religioase etc. O selecţie din aceste articole, pe cât de grave în esenţă, pe atât de spirituale, a făcut el însuşi în câteva volume, dintre care am citit, traduse la Polirom şi Humanitas, "Minunea Sfântului Baudolino" şi "Pliculeţul Minervei". Cu acest din urmă generic, Umberto Eco a ţinut, începând din 1985, întâi săptămânal şi apoi bilunar, o rubrică în revista "L'Espresso". Volumul tradus în 2004 la Humanitas conţinea articole publicate acolo până în 2000. "Cronicile unei societăţi lichide" recuperează "pliculeţe" apărute între 2000 şi 2015, cu subiecte arzătoare şi în prezent. Definind în prefaţă conceptul (preluat) de "societate lichidă", Eco-gazetarul îl explică prin criza Statului şi a ideii de comunitate, care dau naştere unui individualism nestăvilit şi "în lipsa oricărui jalon de referinţă, totul se topeşte într-un soi de stare lichidă. Se pierde certitudinea dreptului (iar magistratura e percepută ca un duşman) şi singurele soluţii pentru un individ lipsit de repere sunt apariţia publică, cu orice preţ (...) şi consumerismul". Astfel întreaga societate cunoaşte un proces de şubrezire, apar mişcări ale celor indignaţi (care ştiu ce nu vor, dar n-au soluţii practice şi nici nu ştiu clar ce vor), ideologiile şi partidele politice intră în criză acută, se produc derapaje periculoase. Grupate în volum pe teme, articolele se referă în principal la situaţia din Italia ultimului deceniu (am apreciat lămuririle din notele de subsol ale ediţiei româneşti), dar au mare legătură şi cu ceea ce se petrece azi la noi, de la nivel individual până la structurile de putere. Iată doar câteva titluri de capitole, ilustrative în acest sens: "A fi în văzul lumii" (între altele, despre nebunia expunerii pe Facebook şi la televiziuni), "Despre conspiraţii" (ca bazaconii manipulatoare şi paranoia indusă populaţiei), "Despre massmedia" şi crima cea de toate zilele, plus tâmpeniile debitate cu aplomb de persoane publice fără vreo competenţă anume. Sunt analizate şi problemele fierbinţi ale emigraţiei şi terorismului, ale relaţiei dintre bătrâni şi tinerii modelaţi de noile tehnologii care-i fac să-şi piardă simţul realităţii, ni se vorbeşte despre primejdia generalizărilor ("nu e adevărat că toţi românii sunt violatori, că toţi preoţii sunt pedofili şi că toţi cercetătorii lui Heidegger sunt nazişti. Şi deci nicio poziţie politică, niciun dezacord faţă de un guvern nu trebuie să implice un întreg popor şi o întreagă cultură"). Majoritatea "pliculeţelor", având ca destinatar publicul larg, sunt împănate cu anecdote, situaţii şi citate comice, care le face uşor de digerat, deşi fondul lor şi perspectivele întrevăzute numai vesele nu sunt. Am fost întrebată odată într-un interviu cu ce scriitor mi-ar fi plăcut să fiu prietenă. Nu mai ştiu ce-am zis atunci, dar acum, după ce am citit şi aceste cronici, aş răspunde: cu Umberto Eco.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
