Ochelarii miraculoşi

- Cinci elevi bucureşteni au realizat o invenţie fabuloasă, menită să le uşureze viaţa nevăzătorilor. Proiectul lor a fost premiat şi aşteaptă să prindă viaţă -

Aţi auzit vreodată de Andreea Tonciu? Ştiaţi că a devenit foarte mâncăcioasă după ce a născut? Ştiaţi că Valentina Pelinel a slăbit şapte kilograme în două luni, deşi mănâncă din patru în patru ore? Dar despre Bianca Drăguşanu, ştiaţi că gingiile ei sângerează la fiecare spălare pe dinţi? Aţi auzit ce mai fac Nicoleta Luciu, Gina Pistol, Laura Andreşan? Sau Iri, Moni, Sore, Tudy? Dacă încă nu aţi aflat, deşi e greu de crezut, puteţi găsi oricând toate aceste informaţii. Întâi şi întâi pe tele­vi­zor, unde viaţa lor a deve­nit serial, şi în al doilea rând pe in­ternet. O simplă căutare pe google vă poate oferi, într-o singură secun­dă, o uriaşă enciclopedie legată de toate aceste nume. Sute de titluri, de fotografii, de articole, de dezvă­luiri mirobolante, de mărturisiri picante, un nesfârşit spectacol al grotescu­lui, pe care oricine îl poa­te accesa printr-un simplu click, cât ai clipi din ochi. Şi asta, pen­tru că de 26 de ani, presa noastră cea de toate zilele nu iartă nimic din ce e urât, ne îndoapă fără înce­tare cu cele mai obscene poveşti, promovând jalnice şi grobiene personaje ajunse deja adevărate modele de viaţă pentru copiii şi tinerii nău­ciţi de-atâta prost gust şi impostură.
În schimb, cine ştie, de pildă, că Dumitru Călu­găru, un elev din Târgu Jiu, este cel mai bun chimist din lume, obţinând anul trecut medalia de aur la Olim­pia­da Internaţională de Chimie? Sau că Fabiani Pric­sina, un copil de 12 ani din Petroşani, este cel mai bun pianist copil din lume, câştigând premiul întâi la toate concursurile internaţionale şi uimind întreaga Europă? Sau că Simona Diaconu a fost anul trecut cea mai bună matematiciană din Uniunea Europeană, fiind apoi curtată de Universitatea Princeton din S.U.A., unde astăzi este printre cei mai valoroşi studenţi? Dar despre Tudor Popa, Alex Simion, Miruna Gafencu, Diana Canghizer sau Adrian Conete, cinci elevi ge­niali, inventatori ai unui dispozitiv fenomenal care îi ajută pe nevăzători să "vadă", aţi auzit vreodată ceva? Niciunul din numele astea nu vă spune nimic, nu-i aşa? Nu-i de mirare. În tot spectacolul ăsta jalnic, oferit de internet, cine să-şi mai asume atâta bun simţ, încât să promoveze succesul uluitor al unor copii cu care orice naţie s-ar mândri? Cine mai are răbdare în ziua de azi să asculte şi o poveste frumoasă?

Zăpezile de altădată

Totul a început iarna trecută, pe 1 decembrie, de ziua naţională, când Tudor şi Adi, amândoi elevi de liceu, erau la munte, într-o scurtă vacanţă. Abia se în­serase şi ei se plimbau alene, înainte de cină, făcân­du-şi potecă prin zăpada abia aşternută în jurul caba­nei în care erau cazaţi. O mireasmă ameţitoare le um­plea sufletul de bucurie, trezindu-le nostalgii şi amin­tiri vagi. Mirosea a iarnă, a omăt proaspăt, a brazi, a lemne pe foc. Fără să-şi dea seama de ce, au început să-şi depene unul altuia amintiri dragi din zorii copi­lăriei, secvenţe scurte şi savuroase din primele lor dru­meţii cu părinţii, ori din serile magice de Crăciun. A urmat apoi un răgaz de tăcere. Nu se auzea decât pâ­râitul zăpezii de sub bocancii lor şi şuierul subţire al adierii care legăna uşor brazii. "De ce am ajuns noi să ne aducem aminte de toate astea acum?", întreabă deodată Tudor, oprindu-se pe loc. Adi se întoarce spre el, privindu-l cu ochii mari şi-un zâmbet plin de uimire. "Incre­dibil! Fix la asta mă gân­deam şi eu." Şi-au continuat apoi drumul, încercând să găseas­că răspunsuri la întreba­rea asta ciudată. Amân­doi au fost de acord că mirosul e cel care le-a trezit amintirile, amestecul ăsta de arome de brad, de iarnă şi foc, că doar el e de vină pentru nostalgia care i-a cuprins în seara asta liniştită şi frumoasă de iarnă. Discuţia lor nu s-a oprit aici, au continuat să despice firul în patru, fascinaţi de revelaţia lor: un simplu miros, o anume mireasmă, te poate duce în alt spaţiu şi în alt timp, îţi poate plăsmui în minte imagini, culori, sau chiar deco­ruri ale unor lumi ireale. Au vorbit apoi despre impor­tanţa subconştientului, de memoria intuitivă. Au vor­bit des­pre sinestezie, ce înseamnă şi cum se produce ea. Păşeau încet prin zăpada abia aşternută şi discutau aprinşi, ca doi înţelepţi care des­câlcesc ma­ri­le con­cepte şi idei ale lumii. Deşi sunt încă elevi de liceu, e ge­nul obiş­nuit de con­ver­saţii pentru ei. De câte ori se întâl­nesc, ating un ase­menea subiect special, vorbind ore în­tregi. Dar parcă niciuna din discuţiile lor trecute nu era la fel de vie şi consistentă ca cea din seara aceea. "Ce-ar fi dacă s-ar face un dispozitiv pentru orbi, să poată «vedea» şi ei culorile?", a în­trebat Tudor, mai mult într-o doară, privind strălucirea zăpe­zii. Apoi, cu gândul ăsta în min­te, tot continuând să vorbească, a apărut pe neaşteptate o idee îndrăzneaţă: ce-ar fi să facă chiar ei un aseme­nea dispozitiv? N-ar fi fost impo­sibil, mai ales pentru Tu­dor. Câşti­gase deja un premiu la un concurs de invenţii, cu un aparat care ge­nera electricitate prin diferenţa de temperatură. E drept, ideea lui de-acum era ceva mai sofisticată, dar avea deja convingerea că poate fi fezabilă. "Păi cum?", l-a întrebat Adi. "Simplu", i-a răs­puns Tu­dor. "Aşa cum nouă ne-au fost stimulate nişte amintiri doar din­tr-un anumit miros, la fel şi un nevăzător ar putea şti ce culoare are obiectul din faţa lui, dacă l-ar aju­ta un aparat care poate emana, prin intermediul unui senzor, un anumit miros. Fiecare culoare cu mirosul ei specific. De exemplu, maro, miros de ciocolată. Galben, lă­mâie. Verde, iarbă. Şi tot aşa. Nu crezi că ar fi su­per tare?"
Odată ajunşi acasă, în Bucureşti, s-au pus pe trea­bă. Mai întâi au for­mat o echipă, adică au cooptat câţiva cola­bora­tori, fiecare fiind specia­list într-un anumit dome­niu. Tudor şi Adi Conete, în fizică şi robotică, Alex Simion (Simi) în grafică 3D, Miruna Gafencu, ele­vă la Colegiul "George Coşbuc", eminentă spe­cia­listă în informatică, şi Diana Canghizer, elevă la Liceul de Arte Plastice "Ni­colae Tonitza", cu oa­re­ce experienţă în PR, urmând să se ocupe cu pro­mo­varea proiectului. Imediat după sărbătorile de iarnă, cei cinci tineri s-au întâlnit la Tudor acasă, punând bazele unei ade­vă­rate companii pe care au numit-o "Oculus". Apoi, câteva zile la rând, au tot dis­cutat şi analizat şi au ajuns la concluzia că primul pas ar fi să stea de vor­bă chiar cu câţiva nevăzători, pentru a afla mai multe despre lumea şi nevoile lor. Aşa au ajuns să-l cunoască pe George Andrei, un copil de 14 ani, născut fără vedere, şi renumit astăzi în toată ţara pen­tru uimitorul său talent muzical. Au mers la şcoala lui şi au stat de vorbă cu mai mulţi copii nevăzători. Au petrecut cu ei ore în şir, le-au ascultat poveştile, le-au aflat bucuriile, neajunsurile, iar la sfârşit, au ajuns la o concluzie amară: pentru ei, nevăzătorii, cu­lorile ar fi cea din urmă grijă. Tot ce şi-ar dori ei cel mai mult este să se poată deplasa în siguranţă, să scape de spai­ma de a ieşi pe stradă într-o junglă precum Bucureş­tiul. Teme­rarii inventatori au plecat de-acolo descum­păniţi. Proiectul lor era doar apă de ploaie pen­tru bieţii nevă­zători. Tudor însă era ceva mai optimist. În min­tea lui încolţea deja ideea unui nou proiect, mult mai amplu, pe care, ceva mai târziu, avea să-l nu­mească într-un fel aproape poetic.

Miracolul "Mitra"

M-am întâlnit cu Tudor şi Miruna într-un parc din centrul Bucureştiului. Doar cu ei doi, pentru că ceilalţi coechipieri erau deja plecaţi în vacanţă. Amândoi jo­viali, cu priviri agere şi extrem de siguri pe ei, cu un discurs ferm, perfect articulat şi convingător. "Îmi pare bine să vă cunosc", spune Tudor. "Mărturisesc că nu citesc presa, dar am auzit numai lucruri bune despre «Formula AS». Noi suntem doi dintre cei cinci mem­bri ai echipei «Oculus»." Tudor Popa este CEO-ul echi­pei, adică Chief Executive Officer, ori, mai pe şleau, şeful suprem al celor cinci temerari. Are 17 ani şi trece în clasa a unsprezecea, la Colegiul Naţional "I. L. Caragiale". Graţie tatălui său, un emi­nent fizi­cian, e pasionat din fragedă copilărie de roboţi şi, în general, de tot ce înseamnă tehnică. A făcut pian, chi­ta­ră, îi plac la nebunie blues-ul, rockul alternativ, schiul şi scufundările. Colega lui, Miruna Gafencu, se ocupă de partea de informatică a proiectului, şi e elevă la Colegiul "George Coşbuc" din capitală. Este olim­pică la limba germană şi cântă în corul Operei Româ­ne. Tudor şi Miruna nu sunt doar parteneri de proiect, ci şi prieteni. S-au cunoscut la ani­ver­­sarea unei prie­tene comune, însă dragostea lor s-a aprins ceva mai târziu, după ce şi-au aflat gusturile şi pa­siunile comu­ne. Dacă nu mi-ar fi spus ei, n-aş fi bănuit niciodată că trăiesc o frumoasă po­veste de dragoste. Nu am văzut niciun gest, niciun semn care mi-ar fi pu­tut trezi bănuiala asta. Pentru că, atunci când e vorba de proiec­tul lor, încearcă să se com­porte ca doi colegi şi atât. "Nu vrem să ames­­tecăm planu­rile", îmi spune Tudor pe un ton grav. "Aşa ceva cred că ne-ar pu­tea dău­­na. Şi în relaţie, dar şi în activitatea noas­tră, a echipei. Prin proiectul acesta noi ne-am asumat o răs­pundere uriaşă. A­tunci când am desco­perit adevă­ratele greu­tăţi ale nevăzătorilor şi când ne-am hotă­rât să facem ceva pentru a-i ajuta, mi-am dat sea­ma că nu e de joacă. Nu-i putem amăgi pe aceşti oameni, ar fi prea urât. Trebuie să fim extrem de serioşi, să lucrăm după reguli stricte, ca într-o ade­vărată companie."

Ochelarii miraculoşi

Proiectul a demarat în primele zile ale acestui an. Era vorba despre un prototip de ochelari, în care urma să fie montaţi mai mulţi senzori care să-i ajute pe nevăzători să "vadă" orice obstacol le-ar sta în cale. Au făcut, aşadar, mai întâi un proiect, câteva simulări pe computer, iar pe 4 ianuarie, cumpărau deja de pe internet piesele pentru dispozitiv. "Coletul cu piese a sosit după două zile, chiar de ziua mea", povesteşte Tudor. "A fost cel mai frumos cadou pe care l-am pri­mit vreodată. I-am chemat imediat pe ceilalţi colegi şi, în loc să facem o petrecere, am început să asamblăm dispozitivul. Ne-a luat câteva ore bune, până aproape spre dimineaţă. Şi tot nu era gata. Am mai stat singur să-l finisez. N-am avut curaj să-l probez atunci, am vrut să dorm mai întâi câteva ore. Dacă n-ar fi funcţionat, sigur aş mai fi stat să meşteresc la el, şi trecuseră deja 24 de ore de nesomn." A doua zi a con­vocat toată echipa, s-au urcat cu toţii în două taxiuri şi au pornit spre şcoala de nevăzători la care învaţă George. "Aveam emoţii ca înaintea unui examen", îşi aminteşte Miruna. "Nimeni nu scotea o vorbă, ne gân­­deam cu toţii la un singur lucru: «Oare o să func­ţioneze? Sau o să fie un eşec?». Ţin minte că atunci când am ajuns acolo, zeci de copii ne aşteptau deja într-o sală de clasă. Şi ei erau la fel de emoţionaţi. Vă daţi seama că pentru ei, un asemenea aparat i-ar fi făcut extrem de fericiţi, le-ar fi schimbat total viaţa. Când i-am văzut cu câtă speranţă ne aşteaptă, aproa­pe că am început să tremur de teama unui eşec." Tudor zâmbeşte, aprobând-o. "O, da! Am avut mari emoţii. Vă daţi seama că primul exemplar al dispo­zitivului arăta destul de rău, era plin de fire care se vedeau, se puteau rupe oricând. Pentru început, im­portant era să funcţioneze, aspectul conta mai puţin. Ziua aia cred că a fost cea mai frumoasă..." Miruna îl întrerupe brusc, smucindu-i mâna cu o fervoa­re jucăuşă. "Nu, nu, nu... Lasă-mă pe mine să povestesc asta! Te rooog!" Tudor zâmbeşte şi, cu un gest cava­leresc, îi cedează cuvântul. "Mulţumesc", spune ea bucuroasă. "Da, şi pentru mine pot să spun că a fost unul din cele mai frumoase momente. N-am trăit şi n-am văzut niciodată atâta emoţie, o simţeai cum pluteşte în toată sala aia plină cu copii. Primul care s-a oferit să încerce aparatul a fost chiar George. Şi, în timp ce el se chinuia să îl aşeze la ochi, noi încer­cam să-i explicăm cum funcţionează. Să fie atent, că, atunci când are în faţă un obstacol, o să audă un ţiuit, că atunci când obstacolul vine spre el, ţiuitul ăla se aude din ce în ce mai tare, şi tot aşa. Dar nici n-am apucat să dăm toate explicaţiile as­tea, că el deja înce­puse să meargă prin clasă cu ochelarii la ochi, fără nicio ezi­tare. Şi-atunci, am început să ne jucăm. Ne tot învârteam în jurul lui, să vedem cum reacţionează. Ne aşezam pe rând la câţiva metri în faţa lui, apoi altul în stânga, al treilea în dreapta, ne apropiam, ne înde­păr­tam, era aşa, ca un dans bezmetic în jurul lui. A fost incredibil! De fiecare dată ne ocolea, schimba me­reu direcţia, ne spunea unde suntem sau dacă venim spre el, ştia tot ce se mişcă în jurul lui. George «vedea»! Aparatul funcţiona! Fără in­struc­ţiuni, fără vorbe multe, pur şi simplu funcţiona. Mi-e greu să vă descriu ce sim­ţeam eu atunci, pur şi simplu plângeam de bucurie. Ca să nu vă zic de George, care era în al nouălea cer, nu-i venea să creadă, le spu­nea uimit ce­lor­lalţi co­pii: «E o mi­nune! Ştiu tot ce e în jur! Pot să merg fără frică!». Ce să vă zic, era un entuziasm in­cre­dibil, toţi copiii să­reau, chicoteau, apla­u­­dau şi trăgeau de noi, să încerce şi ei apara­tul. N-am scăpat de aco­lo până nu l-a pus fie­care din ei la ochi. Stri­gau toţi în cor: «Şi eu, vreau şi eu, vreau şi eu!», le pu­neam apa­ra­tul şi apoi ne luau în braţe şi ne ziceau, unii aproape plân­gând: «Ne-aţi dat o pereche nouă de ochi!», «E un mira­col!». Dragii de ei, ţo­păiau pe lângă noi de parcă erau pe arcuri, era o frenezie incre­dibilă, şi-acum mi se furnică pielea când îmi aduc aminte. Într-adevăr, cel puţin pentru mine, a fost poate cel mai frumos moment trăit vreo­dată." Tudor ascultă vădit emo­ţionat. "Aşa e, şi pen­tru mine a fost la fel", spune. "A fost aşa, ca un vis. Atâta bucurie n-am simţit nicio­dată. Dar dincolo de bucuria asta, începuse deja să mă apese o mare răspundere. Ştiam că de-abia de-acum încolo o să înceapă greul."
În aceeaşi zi, s-au întâlnit cu toţii la Tudor acasă. A fost ca un fel de şedinţă în care urma să pună la cale următorii paşi ai proiectului. Era clar că mai au multe de făcut la miraculosul lor aparat. Mai întâi însă, s-au gândit că trebuie să-i dea şi un nume. Tudor avea deja o propunere: Mitra. "E vorba de un zeu din mitologia persană. Numele lui se traduce prin «Soarele neîn­frânt». Tocmai citisem într-o carte despre el şi mi s-a părut o analogie interesantă. În cultul acestui zeu, la ritualul de iniţiere, novicele trebuia să fie legat la ochi, iar atunci când era dezlegat, se spune că ar fi fost eliberat de întuneric şi de forţele negative ale lumii. Am propus colegilor numele ăsta şi ei au fost de acord. Aşa a rămas: ochelarii Mitra."

Compania anului

Începând din acea zi, proiectul lor trecea într-o nouă etapă, una mult mai complexă şi serioasă. Abia acum începea adevărata lor muncă de cercetare, de explorare, de creativitate. În primul rând, aparatul trebuia perfecţionat şi finisat, iar pentru asta era nevoie tot de impresiile şi opiniile celor care urmau să-l folosească. Au continuat colaborarea cu George, au continuat să meargă tot mai des la şcoala lui, să stea de vorbă cu copiii nevăzători, să afle de la ei ce fel de neajunsuri mai au, ce anume ar mai trebui făcut pentru ca ochelarii să-i ajute şi mai mult. Au aflat, astfel că, pentru unii, sunetul de atenţionare în faţa unui obstacol e prea puternic, sau că mai bine ar fi atenţionaţi printr-o vibraţie, sau chiar printr-o voce care să le spună "aten­ţie, obstacol", ori chiar mai mult decât atât, să le spună exact ce anu­me obstacol au în faţă, "atenţie, maşină", "aten­ţie, bordură", "aten­ţie, stâlp", ba chiar să le spună şi dis­tanţa sau viteza cu care se apropie maşina, să existe un senzor de gropi, unul de "linie dreaptă", care să-i aten­ţioneze atunci când se abat de la drumul drept, şi chiar un senzor de temperatură, prin care să fie avertizaţi de suprafeţe fierbinţi, sau dacă în jurul lor se află un om sau un animal. Bieţii nevăzători nu mai conteneau cu lista lor de probleme şi dorinţe, având deja speranţe uriaşe în cei cinci magnifici care aveau să le schimbe total viaţa. Iar ei, cei cinci copii geniali, notau tot, apoi dis­cutau, se gândeau, cer­cetau şi încercau să re­zolve, rând pe rând, toate aces­te probleme. "Nu trece o zi fără să lu­crăm la proiectul nos­tru", îmi spune Tudor, cu un aer satisfăcut. "Tot timpul adap­tăm ochelarii la ce­rin­ţele lor, mergem pe urmă la George, îl între­băm cum i se pare, tot tim­pul apar schimbări, mai apar şi erori, le eli­minăm prin filtre ma­tematice, lucruri de soft, încercăm să achi­zi­ţionăm noi senzori, de distanţă, de orien­tare după punctele car­dinale, înclinaţia capu­lui, viteza unui obiect. E enorm de lucru, par­că nu se mai termi­nă nicio­dată. Au fost zile la rând când ne trezeam, lu­cram fără oprire şi ne culcam după miezul nopţii. Asta ne era toată ziua. Pentru toate astea însă, e nevoie de bani, şi aici apar cele mai mari probleme. Ne-am lovit de două cate­gorii de oameni: unii care ne iau în râs, printre ei chiar şi câţiva profesori, care ne zic, «Hai, băi, de ochelari vă arde vouă? Mai bine pu­neţi burta pe carte». Şi alţii care văd în noi un po­tenţial beneficiu şi în­cearcă să ne păcă­lească, să se folosească de noi. E greu, e foarte greu cu menta­lităţile as­tea tipic româneşti."
În ciuda acestor pie­dici, cei cinci membri ai echi­pei "Oculus" au reu­şit, totuşi, să organizeze un eve­ni­ment cultural, în urma căruia au strâns nişte bani. Au reuşit apoi să îmbunătăţească dispozi­tivul, aducân­du-l la o formă şi la nişte condiţii de func­ţionare uimitoare. În luna mai, anul acesta, a venit şi prima lor răsplată pentru acest proiect: au fost se­lecţionaţi în finala celui mai important concurs de antreprenoriat pentru tineri din România, "Compania anului, Junior Achievement". "A fost o mare surpriză pentru noi", povesteşte Tudor. "Nu mai aveam nicio speranţă ca cineva să ne bage în seamă. Am avut par­te atunci şi de o aventură care ne-a dat mari emoţii. Într-o vineri seara, când am mai făcut câteva probe cu ochelarii, s-a ars un senzor. Era vorba de accelero­me­tru, un senzor pentru înclinaţii, care ţine subiectul pe linie dreaptă. Luni era finala concursului. Vă daţi seama? Eram disperaţi, toate speranţele noastre erau spulbe­rate. Am umblat cu mama a doua zi tot oraşul, încer­când să găsim un senzor ca ăla. Unde să găseşti aşa ceva, mai ales într-o zi de sâmbătă? Până la urmă, noroc cu mine, că sunt păstrător. Am găsit prin­tre piesele mele unul mai vechi. Era mult mai mare, a trebuit să adaptez carcasa, dar după câteva ore de chin, am reuşit. Am tras însă o spaimă foarte urâtă."
Festivitatea de premiere a concursului a avut loc la Ateneul Român. Tudor, Adi, Miruna, Simi şi Diana aveau locuri rezervate în primele rânduri. L-au luat lângă ei şi pe George, pe care îl considerau deja co-autor al acestui proiect. Toţi şase îmbrăcaţi frumos, zâmbitori, tremurând de emoţie. A început festivi­tatea, prezentarea premiilor, mai întâi cu cele din coadă, adică menţiunile. Pentru ei, au fost primele semne de dezamăgire. Urcau pe scenă tot felul de companii cu proiecte ciudate. Reciclarea nu ştiu căror deşeuri, pro­ducţia ouălor de prepeliţă. "Ce căutăm noi aici?", se întreba Tudor din ce în ce mai decepţionat. "Nu mai aveam nicio nădejde când am văzut ce fel de produse erau premiate. Nu că n-ar fi fost importante, dar n-aveau nicio legătură cu genul nostru de proiect. Pă­reau din alt film." Când a fost anunţat premiul al doi­lea, proiectul unor stu­denţi din Bucureşti, toate speranţele lor erau năruite. Nu, nu puteau fi ei câşti­gă­torii marelui premiu. Aşa gândea fiecare dintre ei, pregătindu-se deja să iasă din sală. Cei de pe locul doi şi-au luat diplomele şi au coborât de pe scenă. A venit apoi o doamnă la microfon, a desfă­cut un plic, şi a zis: "Câştigătoarea marelui premiu este compania...". A lăsat câteva secunde de mare suspans, când nici musca nu se-auzea în toată sala, şi-apoi vocea ei puternică s-a dezlănţuit: "Oculus!" "Nici n-am putut să mă clin­tesc din scaun", spune Tudor. "Într-o singură secundă, toată dezamăgirea noas­tră se transformase într-un vis. Îmi tremurau pi­cioarele, nu-mi venea să cred", îşi aminteşte şi Miru­na. Era, în sfârşit, prima lor izbândă, prima răsplată a muncii şi a tenacităţii lor fabuloase. De-acum, altfel vor fi priviţi, altfel vor fi trataţi de profesori, altfel vor sta cu ei de vorbă cei de la care cereau ajutor. Premiul pe care l-au obţinut în­seamnă calificarea directă la competiţia europeană a concursului "JA Company of the Year", dar şi burse pentru participarea a trei dintre ei la această competiţie care se desfăşoară la Lucerna, în Elveţia. "Eu sunt si­gur că o să luăm şi acolo un pre­miu", zice Tudor pe un ton ferm. "După care, ne gândim deja la producţia acestor ochelari. În lumea nevăzătorilor, vestea deja s-a răspândit şi e o mare aşteptare. Pentru început, m-am gândit la vreo 500 de perechi, mai mult pentru o testare mai amplă. Pentru asta ne-ar trebui cam 30 de mii de euro. Iar dacă lucrurile merg bine, şi eu sunt convins că aşa va fi, atunci putem vorbi deja despre o mare companie care va putea fabrica zeci de mii de ochelari. Eu m-am gândit ca peste doi sau trei ani să ne putem extinde şi în Europa. Cererea va fi mare, gândiţi-vă că procentul nevăzătorilor la nivel mondial este de patru la sută. Dincolo de aspectul comercial, mi-aş dori din toată inima să putem ajuta cât mai mulţi oameni de acest fel.Acum, după toate experien­ţele trăite alături de ei, pot să spun că lipsa vederii e una din cele mai cum­plite drame pe care le poate îndura cineva."
Tudor şi Miruna vor să facă toate astea aici, în România. Chiar dacă vor fi curtaţi de universităţi fai­moase din lume, tot aici s-ar întoarce. Ei n-ar putea sta prea mult timp departe de casă. Totul e ca guver­nanţii noştri să vindece sistemul ăsta bolnav, care îi alungă pe toţi tinerii valoroşi. Asta gândesc ei acum că trebuie făcut. "Altfel", îmi zice Tudor, "până ne ter­mi­năm noi studiile, probabil că nici nu va mai exista România."