Ochelarii miraculoși

Catalin Apostol
- Cinci elevi bucureșteni au realizat o invenție fabuloasă, menită să le ușureze viața nevăzătorilor. Proiectul lor a fost premiat și așteaptă să prindă viață -

Ați auzit vreodată de Andreea Tonciu? Știați că a devenit foarte mâncăcioasă după ce a născut? Știați că Valentina Pelinel a slăbit șapte kilograme în două luni, deși mănâncă din patru în patru ore? Dar despre Bianca Drăgușanu, știați că gingiile ei sângerează la fiecare spălare pe dinți? Ați auzit ce mai fac Nicoleta Luciu, Gina Pistol, Laura Andreșan? Sau Iri, Moni, Sore, Tudy? Dacă încă nu ați aflat, deși e greu de crezut, puteți găsi oricând toate aceste informații. Întâi și întâi pe tele­vi­zor, unde viața lor a deve­nit serial, și în al doilea rând pe in­ternet. O simplă căutare pe google vă poate oferi, într-o singură secun­dă, o uriașă enciclopedie legată de toate aceste nume. Sute de titluri, de fotografii, de articole, de dezvă­luiri mirobolante, de mărturisiri picante, un nesfârșit spectacol al grotescu­lui, pe care oricine îl poa­te accesa printr-un simplu click, cât ai clipi din ochi. Și asta, pen­tru că de 26 de ani, presa noastră cea de toate zilele nu iartă nimic din ce e urât, ne îndoapă fără înce­tare cu cele mai obscene povești, promovând jalnice și grobiene personaje ajunse deja adevărate modele de viață pentru copiii și tinerii nău­ciți de-atâta prost gust și impostură.
În schimb, cine știe, de pildă, că Dumitru Călu­găru, un elev din Târgu Jiu, este cel mai bun chimist din lume, obținând anul trecut medalia de aur la Olim­pia­da Internațională de Chimie? Sau că Fabiani Pric­sina, un copil de 12 ani din Petroșani, este cel mai bun pianist copil din lume, câștigând premiul întâi la toate concursurile internaționale și uimind întreaga Europă? Sau că Simona Diaconu a fost anul trecut cea mai bună matematiciană din Uniunea Europeană, fiind apoi curtată de Universitatea Princeton din S.U.A., unde astăzi este printre cei mai valoroși studenți? Dar despre Tudor Popa, Alex Simion, Miruna Gafencu, Diana Canghizer sau Adrian Conete, cinci elevi ge­niali, inventatori ai unui dispozitiv fenomenal care îi ajută pe nevăzători să "vadă", ați auzit vreodată ceva? Niciunul din numele astea nu vă spune nimic, nu-i așa? Nu-i de mirare. În tot spectacolul ăsta jalnic, oferit de internet, cine să-și mai asume atâta bun simț, încât să promoveze succesul uluitor al unor copii cu care orice nație s-ar mândri? Cine mai are răbdare în ziua de azi să asculte și o poveste frumoasă?

Zăpezile de altădată

Totul a început iarna trecută, pe 1 decembrie, de ziua națională, când Tudor și Adi, amândoi elevi de liceu, erau la munte, într-o scurtă vacanță. Abia se în­serase și ei se plimbau alene, înainte de cină, făcân­du-și potecă prin zăpada abia așternută în jurul caba­nei în care erau cazați. O mireasmă amețitoare le um­plea sufletul de bucurie, trezindu-le nostalgii și amin­tiri vagi. Mirosea a iarnă, a omăt proaspăt, a brazi, a lemne pe foc. Fără să-și dea seama de ce, au început să-și depene unul altuia amintiri dragi din zorii copi­lăriei, secvențe scurte și savuroase din primele lor dru­meții cu părinții, ori din serile magice de Crăciun. A urmat apoi un răgaz de tăcere. Nu se auzea decât pâ­râitul zăpezii de sub bocancii lor și șuierul subțire al adierii care legăna ușor brazii. "De ce am ajuns noi să ne aducem aminte de toate astea acum?", întreabă deodată Tudor, oprindu-se pe loc. Adi se întoarce spre el, privindu-l cu ochii mari și-un zâmbet plin de uimire. "Incre­dibil! Fix la asta mă gân­deam și eu." Și-au continuat apoi drumul, încercând să găseas­că răspunsuri la întreba­rea asta ciudată. Amân­doi au fost de acord că mirosul e cel care le-a trezit amintirile, amestecul ăsta de arome de brad, de iarnă și foc, că doar el e de vină pentru nostalgia care i-a cuprins în seara asta liniștită și frumoasă de iarnă. Discuția lor nu s-a oprit aici, au continuat să despice firul în patru, fascinați de revelația lor: un simplu miros, o anume mireasmă, te poate duce în alt spațiu și în alt timp, îți poate plăsmui în minte imagini, culori, sau chiar deco­ruri ale unor lumi ireale. Au vorbit apoi despre impor­tanța subconștientului, de memoria intuitivă. Au vor­bit des­pre sinestezie, ce înseamnă și cum se produce ea. Pășeau încet prin zăpada abia așternută și discutau aprinși, ca doi înțelepți care des­câlcesc ma­ri­le con­cepte și idei ale lumii. Deși sunt încă elevi de liceu, e ge­nul obiș­nuit de con­ver­sații pentru ei. De câte ori se întâl­nesc, ating un ase­menea subiect special, vorbind ore în­tregi. Dar parcă niciuna din discuțiile lor trecute nu era la fel de vie și consistentă ca cea din seara aceea. "Ce-ar fi dacă s-ar face un dispozitiv pentru orbi, să poată «vedea» și ei culorile?", a în­trebat Tudor, mai mult într-o doară, privind strălucirea zăpe­zii. Apoi, cu gândul ăsta în min­te, tot continuând să vorbească, a apărut pe neașteptate o idee îndrăzneață: ce-ar fi să facă chiar ei un aseme­nea dispozitiv? N-ar fi fost impo­sibil, mai ales pentru Tu­dor. Câști­gase deja un premiu la un concurs de invenții, cu un aparat care ge­nera electricitate prin diferența de temperatură. E drept, ideea lui de-acum era ceva mai sofisticată, dar avea deja convingerea că poate fi fezabilă. "Păi cum?", l-a întrebat Adi. "Simplu", i-a răs­puns Tu­dor. "Așa cum nouă ne-au fost stimulate niște amintiri doar din­tr-un anumit miros, la fel și un nevăzător ar putea ști ce culoare are obiectul din fața lui, dacă l-ar aju­ta un aparat care poate emana, prin intermediul unui senzor, un anumit miros. Fiecare culoare cu mirosul ei specific. De exemplu, maro, miros de ciocolată. Galben, lă­mâie. Verde, iarbă. Și tot așa. Nu crezi că ar fi su­per tare?"
Odată ajunși acasă, în București, s-au pus pe trea­bă. Mai întâi au for­mat o echipă, adică au cooptat câțiva cola­bora­tori, fiecare fiind specia­list într-un anumit dome­niu. Tudor și Adi Conete, în fizică și robotică, Alex Simion (Simi) în grafică 3D, Miruna Gafencu, ele­vă la Colegiul "George Coșbuc", eminentă spe­cia­listă în informatică, și Diana Canghizer, elevă la Liceul de Arte Plastice "Ni­colae Tonitza", cu oa­re­ce experiență în PR, urmând să se ocupe cu pro­mo­varea proiectului. Imediat după sărbătorile de iarnă, cei cinci tineri s-au întâlnit la Tudor acasă, punând bazele unei ade­vă­rate companii pe care au numit-o "Oculus". Apoi, câteva zile la rând, au tot dis­cutat și analizat și au ajuns la concluzia că primul pas ar fi să stea de vor­bă chiar cu câțiva nevăzători, pentru a afla mai multe despre lumea și nevoile lor. Așa au ajuns să-l cunoască pe George Andrei, un copil de 14 ani, născut fără vedere, și renumit astăzi în toată țara pen­tru uimitorul său talent muzical. Au mers la școala lui și au stat de vorbă cu mai mulți copii nevăzători. Au petrecut cu ei ore în șir, le-au ascultat poveștile, le-au aflat bucuriile, neajunsurile, iar la sfârșit, au ajuns la o concluzie amară: pentru ei, nevăzătorii, cu­lorile ar fi cea din urmă grijă. Tot ce și-ar dori ei cel mai mult este să se poată deplasa în siguranță, să scape de spai­ma de a ieși pe stradă într-o junglă precum Bucureș­tiul. Teme­rarii inventatori au plecat de-acolo descum­păniți. Proiectul lor era doar apă de ploaie pen­tru bieții nevă­zători. Tudor însă era ceva mai optimist. În min­tea lui încolțea deja ideea unui nou proiect, mult mai amplu, pe care, ceva mai târziu, avea să-l nu­mească într-un fel aproape poetic.

Miracolul "Mitra"

M-am întâlnit cu Tudor și Miruna într-un parc din centrul Bucureștiului. Doar cu ei doi, pentru că ceilalți coechipieri erau deja plecați în vacanță. Amândoi jo­viali, cu priviri agere și extrem de siguri pe ei, cu un discurs ferm, perfect articulat și convingător. "Îmi pare bine să vă cunosc", spune Tudor. "Mărturisesc că nu citesc presa, dar am auzit numai lucruri bune despre «Formula AS». Noi suntem doi dintre cei cinci mem­bri ai echipei «Oculus»." Tudor Popa este CEO-ul echi­pei, adică Chief Executive Officer, ori, mai pe șleau, șeful suprem al celor cinci temerari. Are 17 ani și trece în clasa a unsprezecea, la Colegiul Național "I. L. Caragiale". Grație tatălui său, un emi­nent fizi­cian, e pasionat din fragedă copilărie de roboți și, în general, de tot ce înseamnă tehnică. A făcut pian, chi­ta­ră, îi plac la nebunie blues-ul, rockul alternativ, schiul și scufundările. Colega lui, Miruna Gafencu, se ocupă de partea de informatică a proiectului, și e elevă la Colegiul "George Coșbuc" din capitală. Este olim­pică la limba germană și cântă în corul Operei Româ­ne. Tudor și Miruna nu sunt doar parteneri de proiect, ci și prieteni. S-au cunoscut la ani­ver­­sarea unei prie­tene comune, însă dragostea lor s-a aprins ceva mai târziu, după ce și-au aflat gusturile și pa­siunile comu­ne. Dacă nu mi-ar fi spus ei, n-aș fi bănuit niciodată că trăiesc o frumoasă po­veste de dragoste. Nu am văzut niciun gest, niciun semn care mi-ar fi pu­tut trezi bănuiala asta. Pentru că, atunci când e vorba de proiec­tul lor, încearcă să se com­porte ca doi colegi și atât. "Nu vrem să ames­­tecăm planu­rile", îmi spune Tudor pe un ton grav. "Așa ceva cred că ne-ar pu­tea dău­­na. Și în relație, dar și în activitatea noas­tră, a echipei. Prin proiectul acesta noi ne-am asumat o răs­pundere uriașă. A­tunci când am desco­perit adevă­ratele greu­tăți ale nevăzătorilor și când ne-am hotă­rât să facem ceva pentru a-i ajuta, mi-am dat sea­ma că nu e de joacă. Nu-i putem amăgi pe acești oameni, ar fi prea urât. Trebuie să fim extrem de serioși, să lucrăm după reguli stricte, ca într-o ade­vărată companie."

Ochelarii miraculoși

Proiectul a demarat în primele zile ale acestui an. Era vorba despre un prototip de ochelari, în care urma să fie montați mai mulți senzori care să-i ajute pe nevăzători să "vadă" orice obstacol le-ar sta în cale. Au făcut, așadar, mai întâi un proiect, câteva simulări pe computer, iar pe 4 ianuarie, cumpărau deja de pe internet piesele pentru dispozitiv. "Coletul cu piese a sosit după două zile, chiar de ziua mea", povestește Tudor. "A fost cel mai frumos cadou pe care l-am pri­mit vreodată. I-am chemat imediat pe ceilalți colegi și, în loc să facem o petrecere, am început să asamblăm dispozitivul. Ne-a luat câteva ore bune, până aproape spre dimineață. Și tot nu era gata. Am mai stat singur să-l finisez. N-am avut curaj să-l probez atunci, am vrut să dorm mai întâi câteva ore. Dacă n-ar fi funcționat, sigur aș mai fi stat să meșteresc la el, și trecuseră deja 24 de ore de nesomn." A doua zi a con­vocat toată echipa, s-au urcat cu toții în două taxiuri și au pornit spre școala de nevăzători la care învață George. "Aveam emoții ca înaintea unui examen", își amintește Miruna. "Nimeni nu scotea o vorbă, ne gân­­deam cu toții la un singur lucru: «Oare o să func­ționeze? Sau o să fie un eșec?». Țin minte că atunci când am ajuns acolo, zeci de copii ne așteptau deja într-o sală de clasă. Și ei erau la fel de emoționați. Vă dați seama că pentru ei, un asemenea aparat i-ar fi făcut extrem de fericiți, le-ar fi schimbat total viața. Când i-am văzut cu câtă speranță ne așteaptă, aproa­pe că am început să tremur de teama unui eșec." Tudor zâmbește, aprobând-o. "O, da! Am avut mari emoții. Vă dați seama că primul exemplar al dispo­zitivului arăta destul de rău, era plin de fire care se vedeau, se puteau rupe oricând. Pentru început, im­portant era să funcționeze, aspectul conta mai puțin. Ziua aia cred că a fost cea mai frumoasă..." Miruna îl întrerupe brusc, smucindu-i mâna cu o fervoa­re jucăușă. "Nu, nu, nu... Lasă-mă pe mine să povestesc asta! Te rooog!" Tudor zâmbește și, cu un gest cava­leresc, îi cedează cuvântul. "Mulțumesc", spune ea bucuroasă. "Da, și pentru mine pot să spun că a fost unul din cele mai frumoase momente. N-am trăit și n-am văzut niciodată atâta emoție, o simțeai cum plutește în toată sala aia plină cu copii. Primul care s-a oferit să încerce aparatul a fost chiar George. Și, în timp ce el se chinuia să îl așeze la ochi, noi încer­cam să-i explicăm cum funcționează. Să fie atent, că, atunci când are în față un obstacol, o să audă un țiuit, că atunci când obstacolul vine spre el, țiuitul ăla se aude din ce în ce mai tare, și tot așa. Dar nici n-am apucat să dăm toate explicațiile as­tea, că el deja înce­puse să meargă prin clasă cu ochelarii la ochi, fără nicio ezi­tare. Și-atunci, am început să ne jucăm. Ne tot învârteam în jurul lui, să vedem cum reacționează. Ne așezam pe rând la câțiva metri în fața lui, apoi altul în stânga, al treilea în dreapta, ne apropiam, ne înde­păr­tam, era așa, ca un dans bezmetic în jurul lui. A fost incredibil! De fiecare dată ne ocolea, schimba me­reu direcția, ne spunea unde suntem sau dacă venim spre el, știa tot ce se mișcă în jurul lui. George «vedea»! Aparatul funcționa! Fără in­struc­țiuni, fără vorbe multe, pur și simplu funcționa. Mi-e greu să vă descriu ce sim­țeam eu atunci, pur și simplu plângeam de bucurie. Ca să nu vă zic de George, care era în al nouălea cer, nu-i venea să creadă, le spu­nea uimit ce­lor­lalți co­pii: «E o mi­nune! Știu tot ce e în jur! Pot să merg fără frică!». Ce să vă zic, era un entuziasm in­cre­dibil, toți copiii să­reau, chicoteau, apla­u­­dau și trăgeau de noi, să încerce și ei apara­tul. N-am scăpat de aco­lo până nu l-a pus fie­care din ei la ochi. Stri­gau toți în cor: «Și eu, vreau și eu, vreau și eu!», le pu­neam apa­ra­tul și apoi ne luau în brațe și ne ziceau, unii aproape plân­gând: «Ne-ați dat o pereche nouă de ochi!», «E un mira­col!». Dragii de ei, țo­păiau pe lângă noi de parcă erau pe arcuri, era o frenezie incre­dibilă, și-acum mi se furnică pielea când îmi aduc aminte. Într-adevăr, cel puțin pentru mine, a fost poate cel mai frumos moment trăit vreo­dată." Tudor ascultă vădit emo­ționat. "Așa e, și pen­tru mine a fost la fel", spune. "A fost așa, ca un vis. Atâta bucurie n-am simțit nicio­dată. Dar dincolo de bucuria asta, începuse deja să mă apese o mare răspundere. Știam că de-abia de-acum încolo o să înceapă greul."
În aceeași zi, s-au întâlnit cu toții la Tudor acasă. A fost ca un fel de ședință în care urma să pună la cale următorii pași ai proiectului. Era clar că mai au multe de făcut la miraculosul lor aparat. Mai întâi însă, s-au gândit că trebuie să-i dea și un nume. Tudor avea deja o propunere: Mitra. "E vorba de un zeu din mitologia persană. Numele lui se traduce prin «Soarele neîn­frânt». Tocmai citisem într-o carte despre el și mi s-a părut o analogie interesantă. În cultul acestui zeu, la ritualul de inițiere, novicele trebuia să fie legat la ochi, iar atunci când era dezlegat, se spune că ar fi fost eliberat de întuneric și de forțele negative ale lumii. Am propus colegilor numele ăsta și ei au fost de acord. Așa a rămas: ochelarii Mitra."

Compania anului

Începând din acea zi, proiectul lor trecea într-o nouă etapă, una mult mai complexă și serioasă. Abia acum începea adevărata lor muncă de cercetare, de explorare, de creativitate. În primul rând, aparatul trebuia perfecționat și finisat, iar pentru asta era nevoie tot de impresiile și opiniile celor care urmau să-l folosească. Au continuat colaborarea cu George, au continuat să meargă tot mai des la școala lui, să stea de vorbă cu copiii nevăzători, să afle de la ei ce fel de neajunsuri mai au, ce anume ar mai trebui făcut pentru ca ochelarii să-i ajute și mai mult. Au aflat, astfel că, pentru unii, sunetul de atenționare în fața unui obstacol e prea puternic, sau că mai bine ar fi atenționați printr-o vibrație, sau chiar printr-o voce care să le spună "aten­ție, obstacol", ori chiar mai mult decât atât, să le spună exact ce anu­me obstacol au în față, "atenție, mașină", "aten­ție, bordură", "aten­ție, stâlp", ba chiar să le spună și dis­tanța sau viteza cu care se apropie mașina, să existe un senzor de gropi, unul de "linie dreaptă", care să-i aten­ționeze atunci când se abat de la drumul drept, și chiar un senzor de temperatură, prin care să fie avertizați de suprafețe fierbinți, sau dacă în jurul lor se află un om sau un animal. Bieții nevăzători nu mai conteneau cu lista lor de probleme și dorințe, având deja speranțe uriașe în cei cinci magnifici care aveau să le schimbe total viața. Iar ei, cei cinci copii geniali, notau tot, apoi dis­cutau, se gândeau, cer­cetau și încercau să re­zolve, rând pe rând, toate aces­te probleme. "Nu trece o zi fără să lu­crăm la proiectul nos­tru", îmi spune Tudor, cu un aer satisfăcut. "Tot timpul adap­tăm ochelarii la ce­rin­țele lor, mergem pe urmă la George, îl între­băm cum i se pare, tot tim­pul apar schimbări, mai apar și erori, le eli­minăm prin filtre ma­tematice, lucruri de soft, încercăm să achi­zi­ționăm noi senzori, de distanță, de orien­tare după punctele car­dinale, înclinația capu­lui, viteza unui obiect. E enorm de lucru, par­că nu se mai termi­nă nicio­dată. Au fost zile la rând când ne trezeam, lu­cram fără oprire și ne culcam după miezul nopții. Asta ne era toată ziua. Pentru toate astea însă, e nevoie de bani, și aici apar cele mai mari probleme. Ne-am lovit de două cate­gorii de oameni: unii care ne iau în râs, printre ei chiar și câțiva profesori, care ne zic, «Hai, băi, de ochelari vă arde vouă? Mai bine pu­neți burta pe carte». Și alții care văd în noi un po­tențial beneficiu și în­cearcă să ne păcă­lească, să se folosească de noi. E greu, e foarte greu cu menta­litățile as­tea tipic românești."
În ciuda acestor pie­dici, cei cinci membri ai echi­pei "Oculus" au reu­șit, totuși, să organizeze un eve­ni­ment cultural, în urma căruia au strâns niște bani. Au reușit apoi să îmbunătățească dispozi­tivul, aducân­du-l la o formă și la niște condiții de func­ționare uimitoare. În luna mai, anul acesta, a venit și prima lor răsplată pentru acest proiect: au fost se­lecționați în finala celui mai important concurs de antreprenoriat pentru tineri din România, "Compania anului, Junior Achievement". "A fost o mare surpriză pentru noi", povestește Tudor. "Nu mai aveam nicio speranță ca cineva să ne bage în seamă. Am avut par­te atunci și de o aventură care ne-a dat mari emoții. Într-o vineri seara, când am mai făcut câteva probe cu ochelarii, s-a ars un senzor. Era vorba de accelero­me­tru, un senzor pentru înclinații, care ține subiectul pe linie dreaptă. Luni era finala concursului. Vă dați seama? Eram disperați, toate speranțele noastre erau spulbe­rate. Am umblat cu mama a doua zi tot orașul, încer­când să găsim un senzor ca ăla. Unde să găsești așa ceva, mai ales într-o zi de sâmbătă? Până la urmă, noroc cu mine, că sunt păstrător. Am găsit prin­tre piesele mele unul mai vechi. Era mult mai mare, a trebuit să adaptez carcasa, dar după câteva ore de chin, am reușit. Am tras însă o spaimă foarte urâtă."
Festivitatea de premiere a concursului a avut loc la Ateneul Român. Tudor, Adi, Miruna, Simi și Diana aveau locuri rezervate în primele rânduri. L-au luat lângă ei și pe George, pe care îl considerau deja co-autor al acestui proiect. Toți șase îmbrăcați frumos, zâmbitori, tremurând de emoție. A început festivi­tatea, prezentarea premiilor, mai întâi cu cele din coadă, adică mențiunile. Pentru ei, au fost primele semne de dezamăgire. Urcau pe scenă tot felul de companii cu proiecte ciudate. Reciclarea nu știu căror deșeuri, pro­ducția ouălor de prepeliță. "Ce căutăm noi aici?", se întreba Tudor din ce în ce mai decepționat. "Nu mai aveam nicio nădejde când am văzut ce fel de produse erau premiate. Nu că n-ar fi fost importante, dar n-aveau nicio legătură cu genul nostru de proiect. Pă­reau din alt film." Când a fost anunțat premiul al doi­lea, proiectul unor stu­denți din București, toate speranțele lor erau năruite. Nu, nu puteau fi ei câști­gă­torii marelui premiu. Așa gândea fiecare dintre ei, pregătindu-se deja să iasă din sală. Cei de pe locul doi și-au luat diplomele și au coborât de pe scenă. A venit apoi o doamnă la microfon, a desfă­cut un plic, și a zis: "Câștigătoarea marelui premiu este compania...". A lăsat câteva secunde de mare suspans, când nici musca nu se-auzea în toată sala, și-apoi vocea ei puternică s-a dezlănțuit: "Oculus!" "Nici n-am putut să mă clin­tesc din scaun", spune Tudor. "Într-o singură secundă, toată dezamăgirea noas­tră se transformase într-un vis. Îmi tremurau pi­cioarele, nu-mi venea să cred", își amintește și Miru­na. Era, în sfârșit, prima lor izbândă, prima răsplată a muncii și a tenacității lor fabuloase. De-acum, altfel vor fi priviți, altfel vor fi tratați de profesori, altfel vor sta cu ei de vorbă cei de la care cereau ajutor. Premiul pe care l-au obținut în­seamnă calificarea directă la competiția europeană a concursului "JA Company of the Year", dar și burse pentru participarea a trei dintre ei la această competiție care se desfășoară la Lucerna, în Elveția. "Eu sunt si­gur că o să luăm și acolo un pre­miu", zice Tudor pe un ton ferm. "După care, ne gândim deja la producția acestor ochelari. În lumea nevăzătorilor, vestea deja s-a răspândit și e o mare așteptare. Pentru început, m-am gândit la vreo 500 de perechi, mai mult pentru o testare mai amplă. Pentru asta ne-ar trebui cam 30 de mii de euro. Iar dacă lucrurile merg bine, și eu sunt convins că așa va fi, atunci putem vorbi deja despre o mare companie care va putea fabrica zeci de mii de ochelari. Eu m-am gândit ca peste doi sau trei ani să ne putem extinde și în Europa. Cererea va fi mare, gândiți-vă că procentul nevăzătorilor la nivel mondial este de patru la sută. Dincolo de aspectul comercial, mi-aș dori din toată inima să putem ajuta cât mai mulți oameni de acest fel. Acum, după toate experien­țele trăite alături de ei, pot să spun că lipsa vederii e una din cele mai cum­plite drame pe care le poate îndura cineva."
Tudor și Miruna vor să facă toate astea aici, în România. Chiar dacă vor fi curtați de universități fai­moase din lume, tot aici s-ar întoarce. Ei n-ar putea sta prea mult timp departe de casă. Totul e ca guver­nanții noștri să vindece sistemul ăsta bolnav, care îi alungă pe toți tinerii valoroși. Asta gândesc ei acum că trebuie făcut. "Altfel", îmi zice Tudor, "până ne ter­mi­năm noi studiile, probabil că nici nu va mai exista România."