Ați auzit vreodată de Andreea Tonciu? Știați că a devenit foarte mâncăcioasă după ce a născut? Știați că Valentina Pelinel a slăbit șapte kilograme în două luni, deși mănâncă din patru în patru ore? Dar despre Bianca Drăgușanu, știați că gingiile ei sângerează la fiecare spălare pe dinți? Ați auzit ce mai fac Nicoleta Luciu, Gina Pistol, Laura Andreșan? Sau Iri, Moni, Sore, Tudy? Dacă încă nu ați aflat, deși e greu de crezut, puteți găsi oricând toate aceste informații. Întâi și întâi pe televizor, unde viața lor a devenit serial, și în al doilea rând pe internet. O simplă căutare pe google vă poate oferi, într-o singură secundă, o uriașă enciclopedie legată de toate aceste nume. Sute de titluri, de fotografii, de articole, de dezvăluiri mirobolante, de mărturisiri picante, un nesfârșit spectacol al grotescului, pe care oricine îl poate accesa printr-un simplu click, cât ai clipi din ochi. Și asta, pentru că de 26 de ani, presa noastră cea de toate zilele nu iartă nimic din ce e urât, ne îndoapă fără încetare cu cele mai obscene povești, promovând jalnice și grobiene personaje ajunse deja adevărate modele de viață pentru copiii și tinerii năuciți de-atâta prost gust și impostură.
În schimb, cine știe, de pildă, că Dumitru Călugăru, un elev din Târgu Jiu, este cel mai bun chimist din lume, obținând anul trecut medalia de aur la Olimpiada Internațională de Chimie? Sau că Fabiani Pricsina, un copil de 12 ani din Petroșani, este cel mai bun pianist copil din lume, câștigând premiul întâi la toate concursurile internaționale și uimind întreaga Europă? Sau că Simona Diaconu a fost anul trecut cea mai bună matematiciană din Uniunea Europeană, fiind apoi curtată de Universitatea Princeton din S.U.A., unde astăzi este printre cei mai valoroși studenți? Dar despre Tudor Popa, Alex Simion, Miruna Gafencu, Diana Canghizer sau Adrian Conete, cinci elevi geniali, inventatori ai unui dispozitiv fenomenal care îi ajută pe nevăzători să "vadă", ați auzit vreodată ceva? Niciunul din numele astea nu vă spune nimic, nu-i așa? Nu-i de mirare. În tot spectacolul ăsta jalnic, oferit de internet, cine să-și mai asume atâta bun simț, încât să promoveze succesul uluitor al unor copii cu care orice nație s-ar mândri? Cine mai are răbdare în ziua de azi să asculte și o poveste frumoasă?
Zăpezile de altădată
Totul a început iarna trecută, pe 1 decembrie, de ziua națională, când Tudor și Adi, amândoi elevi de liceu, erau la munte, într-o scurtă vacanță. Abia se înserase și ei se plimbau alene, înainte de cină, făcându-și potecă prin zăpada abia așternută în jurul cabanei în care erau cazați. O mireasmă amețitoare le umplea sufletul de bucurie, trezindu-le nostalgii și amintiri vagi. Mirosea a iarnă, a omăt proaspăt, a brazi, a lemne pe foc. Fără să-și dea seama de ce, au început să-și depene unul altuia amintiri dragi din zorii copilăriei, secvențe scurte și savuroase din primele lor drumeții cu părinții, ori din serile magice de Crăciun. A urmat apoi un răgaz de tăcere. Nu se auzea decât pârâitul zăpezii de sub bocancii lor și șuierul subțire al adierii care legăna ușor brazii. "De ce am ajuns noi să ne aducem aminte de toate astea acum?", întreabă deodată Tudor, oprindu-se pe loc. Adi se întoarce spre el, privindu-l cu ochii mari și-un zâmbet plin de uimire. "Incredibil! Fix la asta mă gândeam și eu." Și-au continuat apoi drumul, încercând să găsească răspunsuri la întrebarea asta ciudată. Amândoi au fost de acord că mirosul e cel care le-a trezit amintirile, amestecul ăsta de arome de brad, de iarnă și foc, că doar el e de vină pentru nostalgia care i-a cuprins în seara asta liniștită și frumoasă de iarnă. Discuția lor nu s-a oprit aici, au continuat să despice firul în patru, fascinați de revelația lor: un simplu miros, o anume mireasmă, te poate duce în alt spațiu și în alt timp, îți poate plăsmui în minte imagini, culori, sau chiar decoruri ale unor lumi ireale. Au vorbit apoi despre importanța subconștientului, de memoria intuitivă. Au vorbit despre sinestezie, ce înseamnă și cum se produce ea. Pășeau încet prin zăpada abia așternută și discutau aprinși, ca doi înțelepți care descâlcesc marile concepte și idei ale lumii. Deși sunt încă elevi de liceu, e genul obișnuit de conversații pentru ei. De câte ori se întâlnesc, ating un asemenea subiect special, vorbind ore întregi. Dar parcă niciuna din discuțiile lor trecute nu era la fel de vie și consistentă ca cea din seara aceea. "Ce-ar fi dacă s-ar face un dispozitiv pentru orbi, să poată «vedea» și ei culorile?", a întrebat Tudor, mai mult într-o doară, privind strălucirea zăpezii. Apoi, cu gândul ăsta în minte, tot continuând să vorbească, a apărut pe neașteptate o idee îndrăzneață: ce-ar fi să facă chiar ei un asemenea dispozitiv? N-ar fi fost imposibil, mai ales pentru Tudor. Câștigase deja un premiu la un concurs de invenții, cu un aparat care genera electricitate prin diferența de temperatură. E drept, ideea lui de-acum era ceva mai sofisticată, dar avea deja convingerea că poate fi fezabilă. "Păi cum?", l-a întrebat Adi. "Simplu", i-a răspuns Tudor. "Așa cum nouă ne-au fost stimulate niște amintiri doar dintr-un anumit miros, la fel și un nevăzător ar putea ști ce culoare are obiectul din fața lui, dacă l-ar ajuta un aparat care poate emana, prin intermediul unui senzor, un anumit miros. Fiecare culoare cu mirosul ei specific. De exemplu, maro, miros de ciocolată. Galben, lămâie. Verde, iarbă. Și tot așa. Nu crezi că ar fi super tare?"
Odată ajunși acasă, în București, s-au pus pe treabă. Mai întâi au format o echipă, adică au cooptat câțiva colaboratori, fiecare fiind specialist într-un anumit domeniu. Tudor și Adi Conete, în fizică și robotică, Alex Simion (Simi) în grafică 3D, Miruna Gafencu, elevă la Colegiul "George Coșbuc", eminentă specialistă în informatică, și Diana Canghizer, elevă la Liceul de Arte Plastice "Nicolae Tonitza", cu oarece experiență în PR, urmând să se ocupe cu promovarea proiectului. Imediat după sărbătorile de iarnă, cei cinci tineri s-au întâlnit la Tudor acasă, punând bazele unei adevărate companii pe care au numit-o "Oculus". Apoi, câteva zile la rând, au tot discutat și analizat și au ajuns la concluzia că primul pas ar fi să stea de vorbă chiar cu câțiva nevăzători, pentru a afla mai multe despre lumea și nevoile lor. Așa au ajuns să-l cunoască pe George Andrei, un copil de 14 ani, născut fără vedere, și renumit astăzi în toată țara pentru uimitorul său talent muzical. Au mers la școala lui și au stat de vorbă cu mai mulți copii nevăzători. Au petrecut cu ei ore în șir, le-au ascultat poveștile, le-au aflat bucuriile, neajunsurile, iar la sfârșit, au ajuns la o concluzie amară: pentru ei, nevăzătorii, culorile ar fi cea din urmă grijă. Tot ce și-ar dori ei cel mai mult este să se poată deplasa în siguranță, să scape de spaima de a ieși pe stradă într-o junglă precum Bucureștiul. Temerarii inventatori au plecat de-acolo descumpăniți. Proiectul lor era doar apă de ploaie pentru bieții nevăzători. Tudor însă era ceva mai optimist. În mintea lui încolțea deja ideea unui nou proiect, mult mai amplu, pe care, ceva mai târziu, avea să-l numească într-un fel aproape poetic.
Miracolul "Mitra"
M-am întâlnit cu Tudor și Miruna într-un parc din centrul Bucureștiului. Doar cu ei doi, pentru că ceilalți coechipieri erau deja plecați în vacanță. Amândoi joviali, cu priviri agere și extrem de siguri pe ei, cu un discurs ferm, perfect articulat și convingător. "Îmi pare bine să vă cunosc", spune Tudor. "Mărturisesc că nu citesc presa, dar am auzit numai lucruri bune despre «Formula AS». Noi suntem doi dintre cei cinci membri ai echipei «Oculus»." Tudor Popa este CEO-ul echipei, adică Chief Executive Officer, ori, mai pe șleau, șeful suprem al celor cinci temerari. Are 17 ani și trece în clasa a unsprezecea, la Colegiul Național "I. L. Caragiale". Grație tatălui său, un eminent fizician, e pasionat din fragedă copilărie de roboți și, în general, de tot ce înseamnă tehnică. A făcut pian, chitară, îi plac la nebunie blues-ul, rockul alternativ, schiul și scufundările. Colega lui, Miruna Gafencu, se ocupă de partea de informatică a proiectului, și e elevă la Colegiul "George Coșbuc" din capitală. Este olimpică la limba germană și cântă în corul Operei Române. Tudor și Miruna nu sunt doar parteneri de proiect, ci și prieteni. S-au cunoscut la aniversarea unei prietene comune, însă dragostea lor s-a aprins ceva mai târziu, după ce și-au aflat gusturile și pasiunile comune. Dacă nu mi-ar fi spus ei, n-aș fi bănuit niciodată că trăiesc o frumoasă poveste de dragoste. Nu am văzut niciun gest, niciun semn care mi-ar fi putut trezi bănuiala asta. Pentru că, atunci când e vorba de proiectul lor, încearcă să se comporte ca doi colegi și atât. "Nu vrem să amestecăm planurile", îmi spune Tudor pe un ton grav. "Așa ceva cred că ne-ar putea dăuna. Și în relație, dar și în activitatea noastră, a echipei. Prin proiectul acesta noi ne-am asumat o răspundere uriașă. Atunci când am descoperit adevăratele greutăți ale nevăzătorilor și când ne-am hotărât să facem ceva pentru a-i ajuta, mi-am dat seama că nu e de joacă. Nu-i putem amăgi pe acești oameni, ar fi prea urât. Trebuie să fim extrem de serioși, să lucrăm după reguli stricte, ca într-o adevărată companie."
Ochelarii miraculoși
Proiectul a demarat în primele zile ale acestui an. Era vorba despre un prototip de ochelari, în care urma să fie montați mai mulți senzori care să-i ajute pe nevăzători să "vadă" orice obstacol le-ar sta în cale. Au făcut, așadar, mai întâi un proiect, câteva simulări pe computer, iar pe 4 ianuarie, cumpărau deja de pe internet piesele pentru dispozitiv. "Coletul cu piese a sosit după două zile, chiar de ziua mea", povestește Tudor. "A fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată. I-am chemat imediat pe ceilalți colegi și, în loc să facem o petrecere, am început să asamblăm dispozitivul. Ne-a luat câteva ore bune, până aproape spre dimineață. Și tot nu era gata. Am mai stat singur să-l finisez. N-am avut curaj să-l probez atunci, am vrut să dorm mai întâi câteva ore. Dacă n-ar fi funcționat, sigur aș mai fi stat să meșteresc la el, și trecuseră deja 24 de ore de nesomn." A doua zi a convocat toată echipa, s-au urcat cu toții în două taxiuri și au pornit spre școala de nevăzători la care învață George. "Aveam emoții ca înaintea unui examen", își amintește Miruna. "Nimeni nu scotea o vorbă, ne gândeam cu toții la un singur lucru: «Oare o să funcționeze? Sau o să fie un eșec?». Țin minte că atunci când am ajuns acolo, zeci de copii ne așteptau deja într-o sală de clasă. Și ei erau la fel de emoționați. Vă dați seama că pentru ei, un asemenea aparat i-ar fi făcut extrem de fericiți, le-ar fi schimbat total viața. Când i-am văzut cu câtă speranță ne așteaptă, aproape că am început să tremur de teama unui eșec." Tudor zâmbește, aprobând-o. "O, da! Am avut mari emoții. Vă dați seama că primul exemplar al dispozitivului arăta destul de rău, era plin de fire care se vedeau, se puteau rupe oricând. Pentru început, important era să funcționeze, aspectul conta mai puțin. Ziua aia cred că a fost cea mai frumoasă..." Miruna îl întrerupe brusc, smucindu-i mâna cu o fervoare jucăușă. "Nu, nu, nu... Lasă-mă pe mine să povestesc asta! Te rooog!" Tudor zâmbește și, cu un gest cavaleresc, îi cedează cuvântul. "Mulțumesc", spune ea bucuroasă. "Da, și pentru mine pot să spun că a fost unul din cele mai frumoase momente. N-am trăit și n-am văzut niciodată atâta emoție, o simțeai cum plutește în toată sala aia plină cu copii. Primul care s-a oferit să încerce aparatul a fost chiar George. Și, în timp ce el se chinuia să îl așeze la ochi, noi încercam să-i explicăm cum funcționează. Să fie atent, că, atunci când are în față un obstacol, o să audă un țiuit, că atunci când obstacolul vine spre el, țiuitul ăla se aude din ce în ce mai tare, și tot așa. Dar nici n-am apucat să dăm toate explicațiile astea, că el deja începuse să meargă prin clasă cu ochelarii la ochi, fără nicio ezitare. Și-atunci, am început să ne jucăm. Ne tot învârteam în jurul lui, să vedem cum reacționează. Ne așezam pe rând la câțiva metri în fața lui, apoi altul în stânga, al treilea în dreapta, ne apropiam, ne îndepărtam, era așa, ca un dans bezmetic în jurul lui. A fost incredibil! De fiecare dată ne ocolea, schimba mereu direcția, ne spunea unde suntem sau dacă venim spre el, știa tot ce se mișcă în jurul lui. George «vedea»! Aparatul funcționa! Fără instrucțiuni, fără vorbe multe, pur și simplu funcționa. Mi-e greu să vă descriu ce simțeam eu atunci, pur și simplu plângeam de bucurie. Ca să nu vă zic de George, care era în al nouălea cer, nu-i venea să creadă, le spunea uimit celorlalți copii: «E o minune! Știu tot ce e în jur! Pot să merg fără frică!». Ce să vă zic, era un entuziasm incredibil, toți copiii săreau, chicoteau, aplaudau și trăgeau de noi, să încerce și ei aparatul. N-am scăpat de acolo până nu l-a pus fiecare din ei la ochi. Strigau toți în cor: «Și eu, vreau și eu, vreau și eu!», le puneam aparatul și apoi ne luau în brațe și ne ziceau, unii aproape plângând: «Ne-ați dat o pereche nouă de ochi!», «E un miracol!». Dragii de ei, țopăiau pe lângă noi de parcă erau pe arcuri, era o frenezie incredibilă, și-acum mi se furnică pielea când îmi aduc aminte. Într-adevăr, cel puțin pentru mine, a fost poate cel mai frumos moment trăit vreodată." Tudor ascultă vădit emoționat. "Așa e, și pentru mine a fost la fel", spune. "A fost așa, ca un vis. Atâta bucurie n-am simțit niciodată. Dar dincolo de bucuria asta, începuse deja să mă apese o mare răspundere. Știam că de-abia de-acum încolo o să înceapă greul."
În aceeași zi, s-au întâlnit cu toții la Tudor acasă. A fost ca un fel de ședință în care urma să pună la cale următorii pași ai proiectului. Era clar că mai au multe de făcut la miraculosul lor aparat. Mai întâi însă, s-au gândit că trebuie să-i dea și un nume. Tudor avea deja o propunere: Mitra. "E vorba de un zeu din mitologia persană. Numele lui se traduce prin «Soarele neînfrânt». Tocmai citisem într-o carte despre el și mi s-a părut o analogie interesantă. În cultul acestui zeu, la ritualul de inițiere, novicele trebuia să fie legat la ochi, iar atunci când era dezlegat, se spune că ar fi fost eliberat de întuneric și de forțele negative ale lumii. Am propus colegilor numele ăsta și ei au fost de acord. Așa a rămas: ochelarii Mitra."
Compania anului
Începând din acea zi, proiectul lor trecea într-o nouă etapă, una mult mai complexă și serioasă. Abia acum începea adevărata lor muncă de cercetare, de explorare, de creativitate. În primul rând, aparatul trebuia perfecționat și finisat, iar pentru asta era nevoie tot de impresiile și opiniile celor care urmau să-l folosească. Au continuat colaborarea cu George, au continuat să meargă tot mai des la școala lui, să stea de vorbă cu copiii nevăzători, să afle de la ei ce fel de neajunsuri mai au, ce anume ar mai trebui făcut pentru ca ochelarii să-i ajute și mai mult. Au aflat, astfel că, pentru unii, sunetul de atenționare în fața unui obstacol e prea puternic, sau că mai bine ar fi atenționați printr-o vibrație, sau chiar printr-o voce care să le spună "atenție, obstacol", ori chiar mai mult decât atât, să le spună exact ce anume obstacol au în față, "atenție, mașină", "atenție, bordură", "atenție, stâlp", ba chiar să le spună și distanța sau viteza cu care se apropie mașina, să existe un senzor de gropi, unul de "linie dreaptă", care să-i atenționeze atunci când se abat de la drumul drept, și chiar un senzor de temperatură, prin care să fie avertizați de suprafețe fierbinți, sau dacă în jurul lor se află un om sau un animal. Bieții nevăzători nu mai conteneau cu lista lor de probleme și dorințe, având deja speranțe uriașe în cei cinci magnifici care aveau să le schimbe total viața. Iar ei, cei cinci copii geniali, notau tot, apoi discutau, se gândeau, cercetau și încercau să rezolve, rând pe rând, toate aceste probleme. "Nu trece o zi fără să lucrăm la proiectul nostru", îmi spune Tudor, cu un aer satisfăcut. "Tot timpul adaptăm ochelarii la cerințele lor, mergem pe urmă la George, îl întrebăm cum i se pare, tot timpul apar schimbări, mai apar și erori, le eliminăm prin filtre matematice, lucruri de soft, încercăm să achiziționăm noi senzori, de distanță, de orientare după punctele cardinale, înclinația capului, viteza unui obiect. E enorm de lucru, parcă nu se mai termină niciodată. Au fost zile la rând când ne trezeam, lucram fără oprire și ne culcam după miezul nopții. Asta ne era toată ziua. Pentru toate astea însă, e nevoie de bani, și aici apar cele mai mari probleme. Ne-am lovit de două categorii de oameni: unii care ne iau în râs, printre ei chiar și câțiva profesori, care ne zic, «Hai, băi, de ochelari vă arde vouă? Mai bine puneți burta pe carte». Și alții care văd în noi un potențial beneficiu și încearcă să ne păcălească, să se folosească de noi. E greu, e foarte greu cu mentalitățile astea tipic românești."
În ciuda acestor piedici, cei cinci membri ai echipei "Oculus" au reușit, totuși, să organizeze un eveniment cultural, în urma căruia au strâns niște bani. Au reușit apoi să îmbunătățească dispozitivul, aducându-l la o formă și la niște condiții de funcționare uimitoare. În luna mai, anul acesta, a venit și prima lor răsplată pentru acest proiect: au fost selecționați în finala celui mai important concurs de antreprenoriat pentru tineri din România, "Compania anului, Junior Achievement". "A fost o mare surpriză pentru noi", povestește Tudor. "Nu mai aveam nicio speranță ca cineva să ne bage în seamă. Am avut parte atunci și de o aventură care ne-a dat mari emoții. Într-o vineri seara, când am mai făcut câteva probe cu ochelarii, s-a ars un senzor. Era vorba de accelerometru, un senzor pentru înclinații, care ține subiectul pe linie dreaptă. Luni era finala concursului. Vă dați seama? Eram disperați, toate speranțele noastre erau spulberate. Am umblat cu mama a doua zi tot orașul, încercând să găsim un senzor ca ăla. Unde să găsești așa ceva, mai ales într-o zi de sâmbătă? Până la urmă, noroc cu mine, că sunt păstrător. Am găsit printre piesele mele unul mai vechi. Era mult mai mare, a trebuit să adaptez carcasa, dar după câteva ore de chin, am reușit. Am tras însă o spaimă foarte urâtă."
Festivitatea de premiere a concursului a avut loc la Ateneul Român. Tudor, Adi, Miruna, Simi și Diana aveau locuri rezervate în primele rânduri. L-au luat lângă ei și pe George, pe care îl considerau deja co-autor al acestui proiect. Toți șase îmbrăcați frumos, zâmbitori, tremurând de emoție. A început festivitatea, prezentarea premiilor, mai întâi cu cele din coadă, adică mențiunile. Pentru ei, au fost primele semne de dezamăgire. Urcau pe scenă tot felul de companii cu proiecte ciudate. Reciclarea nu știu căror deșeuri, producția ouălor de prepeliță. "Ce căutăm noi aici?", se întreba Tudor din ce în ce mai decepționat. "Nu mai aveam nicio nădejde când am văzut ce fel de produse erau premiate. Nu că n-ar fi fost importante, dar n-aveau nicio legătură cu genul nostru de proiect. Păreau din alt film." Când a fost anunțat premiul al doilea, proiectul unor studenți din București, toate speranțele lor erau năruite. Nu, nu puteau fi ei câștigătorii marelui premiu. Așa gândea fiecare dintre ei, pregătindu-se deja să iasă din sală. Cei de pe locul doi și-au luat diplomele și au coborât de pe scenă. A venit apoi o doamnă la microfon, a desfăcut un plic, și a zis: "Câștigătoarea marelui premiu este compania...". A lăsat câteva secunde de mare suspans, când nici musca nu se-auzea în toată sala, și-apoi vocea ei puternică s-a dezlănțuit: "Oculus!" "Nici n-am putut să mă clintesc din scaun", spune Tudor. "Într-o singură secundă, toată dezamăgirea noastră se transformase într-un vis. Îmi tremurau picioarele, nu-mi venea să cred", își amintește și Miruna. Era, în sfârșit, prima lor izbândă, prima răsplată a muncii și a tenacității lor fabuloase. De-acum, altfel vor fi priviți, altfel vor fi tratați de profesori, altfel vor sta cu ei de vorbă cei de la care cereau ajutor. Premiul pe care l-au obținut înseamnă calificarea directă la competiția europeană a concursului "JA Company of the Year", dar și burse pentru participarea a trei dintre ei la această competiție care se desfășoară la Lucerna, în Elveția. "Eu sunt sigur că o să luăm și acolo un premiu", zice Tudor pe un ton ferm. "După care, ne gândim deja la producția acestor ochelari. În lumea nevăzătorilor, vestea deja s-a răspândit și e o mare așteptare. Pentru început, m-am gândit la vreo 500 de perechi, mai mult pentru o testare mai amplă. Pentru asta ne-ar trebui cam 30 de mii de euro. Iar dacă lucrurile merg bine, și eu sunt convins că așa va fi, atunci putem vorbi deja despre o mare companie care va putea fabrica zeci de mii de ochelari. Eu m-am gândit ca peste doi sau trei ani să ne putem extinde și în Europa. Cererea va fi mare, gândiți-vă că procentul nevăzătorilor la nivel mondial este de patru la sută. Dincolo de aspectul comercial, mi-aș dori din toată inima să putem ajuta cât mai mulți oameni de acest fel. Acum, după toate experiențele trăite alături de ei, pot să spun că lipsa vederii e una din cele mai cumplite drame pe care le poate îndura cineva."
Tudor și Miruna vor să facă toate astea aici, în România. Chiar dacă vor fi curtați de universități faimoase din lume, tot aici s-ar întoarce. Ei n-ar putea sta prea mult timp departe de casă. Totul e ca guvernanții noștri să vindece sistemul ăsta bolnav, care îi alungă pe toți tinerii valoroși. Asta gândesc ei acum că trebuie făcut. "Altfel", îmi zice Tudor, "până ne terminăm noi studiile, probabil că nici nu va mai exista România."