SARA ESTERABADEYAN - "Natura este o rugăciune tăcută a sufletului"

M-am reîntors cu plăcere pentru un nou dialog cu Sara Esterabadeyan, "citi­toa­­rea în stele", prezentată într-un nu­măr trecut al "Formulei AS", o ființă fermecătoare și in­te­ligentă, pusă la încercare prin lipsa vederii, dar răs­plă­tită cu o sensibilitate uriașă, care o ajută să în­țeleagă lumea "pe dinăuntru", cu cele cinci simțuri fo­­lo­site la maximum. O lume a imaginației, ase­menea unui basm. Am ajuns la ea pe-nserate și am rugat-o să ne plimbăm prin grădina din jurul casei, plină de tran­dafiri înfloriți...

Spiritul florilor

- Dragă Sara, interviul publicat în urmă cu câ­teva săptămâni în "Formula AS" a impresionat prin capacitatea ta extraordinară de a percepe lumea cu simțurile. Stăpână pe un Univers i­ma­ginativ fabulos, ar fi o mare bucu­rie să-i spui mai departe povestea. Îți propun o struc­tură inedită de interviu. O plim­bare prin grădina ta.

- Vrei să îți vor­besc despre o plimbare prin gră­di­na mea exte­rioa­ră sau prin cea in­te­rioară? Eu îți pro­pun o plimbare prin amândouă. Căci așa cum este înă­un­­trul omului, așa e și lumea de afară - mi-a răspuns Sa­ra, luându-mă de la început puțin prin surprindere. După care am ple­cat în această plimbare și fru­moasă, și stranie, că­lăuzit de ea.

- Sara, cum percepi tu grădina cea uriașă din curtea casei? Îți poți imagina cum arată?

- Da, pot să o percep, pentru că percep culorile fizic. Dar le și simt. Și cel mai important este că aud spi­ritele florilor. Fiecare floare are proprietățile și calitățile ei și fiecare floare are vibrația ei. Și toate împreună creează o simfonie. Și pentru că eu sunt poate mai receptivă la parfumuri decât alți oameni, dar și la vibrația culorilor și la toată această simfonie, atunci vibrez odată cu întreg peisajul grădinii mele.

- Care e ora ta preferată de plimbare? Dimi­neața sau seara? Că la prânz, ne ucide căldura pe toți.

- Cel mai mult îmi place să mă plimb noaptea, pentru că atunci totul e atât de clar! Mi-ar plăcea și dimineața, la răsărit, să ies în grădină, dar eu stau noaptea târziu, așa că nu mă trezesc dimineața, odată cu soarele. Îmi place mult să lucrez noaptea, pentru că totul e atât de limpede în jur, și cerul, și ae­rul. Și atunci pot scăpa mai ușor de sutele de mii de gânduri străine de mine, care ziua mă parazitează prea tare. Vălul nopții îmbrățișează totul și îl învăluie într-o aură de mister, și acest abur mistic îmi place. Se spune că noaptea este momentul de introspecție. Eu spun că noaptea este feminină, pentru că ea este spațiul nostru rege­nerativ. Simbolic, întunericul e momentul nașterii și renașterii și al recreerii de sine, momentul în care intri iar în adâncuri, înapoi, în spațiul primordial al ființei tale. Și te regenerezi. Noaptea este pântecul, este zeița Nut, zeița egipteană a cerului nopții. Mama divină din pântecul căreia s-a născut toată creația. Și în toate tradițiile, Luna este feminină, iar Soarele este masculin. Luna este partea receptivă, partea yin, Soa­rele este partea emisivă, partea yang. Așa că ritmurile naturii se regăsesc în tiparele și ritmurile noastre interioare. Nu putem să înțelegem natura din jur, fără să înțelegem natura noastră interioară. Pen­tru că este o corespondență între ele. Și toate aceste atracții ale noastre inexplicabile au un scop. Ele declanșează o parte mai profundă a sufletului.

Domnul și doamna stejar

- Ai o legătură specială cu anumite flori sau plante din grădina ta?

- Am un dialog foarte frumos cu copacii mei din curte. Am doi stejari foarte bătrâni în curte, cel de la poartă are 400 de ani, și e un bărbat foarte înțelept, iar cea de aici, din mijlocul curții, este o femeie.

- Copacii sunt de gen di­ferit, la fel ca și oa­me­nii?

- Cei doi stejari ai mei sunt ca niște stâlpi de sus­ținere. Există o co­nexi­une ener­ge­tică între ei. Un fi­la­ment de lu­mi­nă ca­re-i co­nec­­tează. Ei sunt cumva un cuplu. Și, fiind stâlpi de sus­ți­nere, trebuie să e­xis­te spațiu între ei. Așa cum spuneau ve­chii per­sani: stâlpii unui templu trebuie să stea la dis­tanță unul de celălalt. Eu mi-am început dia­logul mai întâi cu copacul de la poartă, cu cel masculin, care e și cel mai bătrân. Și de cum m-am conectat pri­ma dată cu el, am simțit că este un bărbat. Un spirit foarte puternic și ver­tical. Dacă îi simți configurația, îți dai seama despre ceva din calitățile lui. E foarte stabil și, chiar fără să-i percep foarte bine si­lu­eta, am înțeles că este masculin. Mama mi-a zis că dacă te uiți din față la el, seamănă cu un soldat gigantic, de pază. Și exact așa l-am perceput eu: ca pe un spirit protector. Și cu fe­meia stejar am avut un dialog frumos. Energia ei e mai fină, ea e mai blândă. Așa e perso­na­litatea ei. Dar amândoi își îm­ple­tesc energia ar­monios și creează o cupolă protectoare dea­supra grădinii și casei mele. Iar eu i-am și ru­gat în sensul aces­ta, mi-am făcut ceremo­nii­le mele, ce­rându-le să protejeze tot acest spațiu al meu și al fa­miliei mele.

Lumina florilor

- Dar florile cum le deosebești? Cu excepția trandafirilor și-a crinilor, care au miresme pu­ter­nice, majoritatea florilor se deosebesc prin culoare, pe care tu nu o percepi.

- Le deosebesc după vibrații și după spiritul lor. Pentru că fiecare plantă are, și ea, spiritul ei. Dar nu întotdeauna dialogul meu cu florile din grădina mea și cu vibrațiile lor e la fel de intens ca acela pe care îl port cu cei doi stejari protectori ai casei. Deși florile au, și ele, la fel ca toate plantele grădinii, niște aure foarte liniștitoare. Nu o să vezi în câmpul unei plante nicio formă de gând haotică. Ele, pur și simplu, susțin energia primară a vieții. Și atât. Ce am observat în relația mea cu florile este că, în centrul corolei lor, eu percep o scânteie, un bulgăre de lumină, un nucleu strălucitor. Acesta este nectarul eteric al acelei flori. Florile seamănă și cu un potir deschis, îndreptat către cer. Structura unei flori îmi amin­tește de energia feminină. Tibetanii au o mantră pe care o rostesc des: "om mani padme hum"; "dia­mantul din floarea de lotus a inimii". Aceste cuvinte rezumă, ca o formulă din alchimie, calea de urmat pentru a-ți transforma trupul și mintea, nedefinite la naștere, în substanțe pure. Ele vor să spună că în inima noastră există un soi de templu interior, cu un spațiu ascuns, un punct de unitate. Iar floarea de lotus și diamantul se referă și la cele două principii: cel masculin, diamantul, care este conștiința, și principiul feminin, care este energia din floare, forța vitală a vieții.

- Cum ți se pare comparația femeii cu o floare? Că o femeie este frumoasă ca o floare.

- O înțeleg în mai multe feluri. În primul rând, pentru că petalele unei flori sunt ca niște văluri de taine, iar eternul feminin este plin de mister. Dacă e să mă gândesc la chipul frumos al unei femei, în flori vezi exuberanța aceea e existenței. Și în buzele unei femei poți găsi aceeași scânteie de vitalitate și forță creatoare. Pe de altă parte, misticii vedeau frumusețe în cele mai neașteptate locuri, în cele mai simple tră­sături, în cele mai delicate nuanțe. Ideea lor despre frumusețe era mult mai amplă. Toți marii vizionari vedeau dincolo de aparențe. Ceea ce spunea Khalil Gibran despre frumusețe îmi place foarte mult: "Frumusețea este eternitatea care se privește pe sine într-o oglindă. Dar eternitatea ești tu și oglinda ești tu". Eu, de pildă, am întrebat odată, un Maestru, care este scopul, care e aspirația inimii mele. Și el mi-a răspuns că scopul și direcția sufletului meu e să găsesc frumusețea și să o trăiesc. Târziu, am înțeles. Frumusețea este coroana în mii de culori a vieții. Pulsația care ne trezește sentimentul acela străvechi, când inima erupe și umple universul cu prezența noastră, într-o clipă de lumină suspendată peste timp.

Grădina inimii

- Spuneai că pe lângă grădina din jurul casei, mai ai o grădină și-n inimă. Mă inviți să ne plim­băm și prin ea? Există o cărare anume, un elixir, ca în "Alice în Țara Minunilor"?

- Pur și simplu, închid ochii, privesc atentă înlăuntrul meu și, încet-încet, încep să descopăr gră­di­na din inima mea. Și, la urma urmelor, de ce crezi că în toate textele sacre e vorba despre "grădina inte­rioară", cum este și Grădina Edenului din Geneză? Și toți misticii orientali vorbesc întruna despre grădina inimii... De ce îi spun grădină? Pentru că grădina re­prezintă o hartă a sufletului tău, grădina este locul în care percepi stadiile de creștere până la desăvârșire, până la fruct, ale viselor tale. Sămânța intenției tale, sămânța unui vis pe care o plantezi acolo, în praful stelar din inima ta și pe care o uzi cu nectarul calităților divine, ce le dezvolți în tine. Acolo, în grădina inimii, freamătă ca niște flori delicate, mângâiate de zefir, toate aspirațiile și toate vir­tuțile pe care le-am plantat în noi. Alături de ele, ca niște plante cu rădăcini adânci, sunt și toate cele ce le-am moștenit, darurile strămoșilor noștri și ex­pe­riențele lor. Toate sunt imprimate adânc, în grădina ini­mii noastre. Fiecare dintre noi, dacă închidem ochii și respirăm adânc, dacă ne regăsim pulsația individuală și centrul nostru de echilibru, înțelegem că există o poartă, un văl. Și dacă îl dăm la o parte în­ce­tișor, găsim dincolo de el - spațiul lăuntric. Gră­dina inimii. Adică acel spațiu care conține peisajul nos­tru interior. O poveste nesfârșită a sufletului, a călătoriei lui prin alte timpuri și alte lumi.

Fluturii îngeri și păsările care au de comunicat un secret

- Sara, ai un anotimp special pe care îl iubești?

- Îmi place primăvara, pentru că primăvara re­pre­zintă primul impuls regenerator. Este momentul acela de reînnoire, de renaștere. Persanii sărbătoresc Anul Nou pe 20 martie. Atunci, de echinocțiu, în­cepe cu adevărat primăvara.

- Trăirile pe care le ai în preajma arborilor și-a florilor seamănă cu un anu­me sentiment omenesc? Iubire, bucu­rie, duioșie?

- Cum să nu! Atunci când vezi ceva în exteriorul tău, care îți amintește de o parte uitată din tine, ești fascinat și prins într-o atracție misterioasă. Ca un ecou al cânte­cului inimii. Iar pe mine, grădina mea mă fascinează, cu toate florile și plantele ei. Fiecare în parte îmi trezește câte o sclipire de fascinație. Iar când sunt singură între florile mele și cu grădina mea interioară, până și timpul devine elastic. Se dilată brusc, apoi se oprește-n loc, fermecat și el de frumusețea florilor și a plantelor din grădina mea.

- Se spune că plantele comunică în­tre ele atunci când le pândește o pri­mejdie, când vrea cineva să le facă rău. Simți și tu această solidaritate a lor?

- Da. De exemplu, copacul, femeia stejar, avea un cui înfipt în ea și n-am vă­zut asta. Când am pus mâna pe scoarța trunchiului, am simțit efectiv o durere, o suferință a ei. Am explorat-o cu mâinile, ca să văd ce se întâmplă, și am găsit cuiul acela. L-am scos și i-am făcut tratament.

- În afară de flori, ce te mai încântă în gră­dină?

- Îmi plac fluturii. Întotdeauna i-am perceput ca pe un fel de îngeri.

- Cum îți dai seama că sunt în preajma ta?

- Le văd nuanțele și, uneori, dacă se așează pe mâna mea, îi simt.

- Vin la tine?

- Da. Când eram foarte mi­că, veneau mai des. Când eram foarte mică, puteam să comunic și cu păsările.

- Ai pierdut darul ăsta?

- Dacă mă concentrez foarte mult, pot să înțeleg ce îmi spun, dacă e ceva foarte important. Dar acum comunic mai ușor cu alte animale. De exemplu, când am fost în Sedona (Arizona, SUA), anul trecut, cei la care am stat, pentru că am stat la o gazdă, aveau două pisici, una albă și una nea­gră. Mie îmi plac foarte mult pisicile. Pisica nea­gră era foarte drăguță și am ți­nut-o în brațe mereu. Mi-a spus că ea se simte neglijată, pentru că toată lumea îi dă atenție celei albe, care are o per­sonalitate debordantă. I-am întrebat pe stăpânii ei dacă este adevărat și mi-au spus că așa este. Mai pot comunica și cu păsările, dacă sunt atentă sau dacă e ne­voie. E ceva în ritmul su­netelor lor care îmi transmite un semnal. O emoție, o in­ten­sitate, nu știu cum să de­finesc. Cam așa înțeleg me­­sajele lor.

Planul cel nevăzut al lui Dumnezeu

- Ce crezi tu, Sara, des­pre sufletul omenesc? Adân­cul eu­lui nostru este o zonă care are legătură cu Dum­nezeu?

- Din tradiția pe care o urmez și din ce știu eu de la marii mistici, îl întâlnim pe Dumnezeu abia atunci când vălul minții, gândirea logică, este complet dat deoparte. Iar subconștientul este un alt în­veliș din vălul ăsta mental. Poți să-ți imaginezi mintea omului ca o suită de cercuri concentrice. Cercul cel mai de la suprafață este con­ști­entul, după care, pe măsură ce mergi mai adânc, găsești subcon­știentul. Subcon­ști­entul rezolvă foarte multe lucruri pentru noi. El ne reglează tensiunea și metabolismul, bătăile inimii etc. Niște procese de care, în mod nor­mal, nu suntem conștienți. De asta respirația con­știentă, cu mintea ațintită pe ea, ne aduce atâta ener­gie vitală. Pentru că de­ve­nim conștienți de un proces care e un auto­ma­tism pentru noi. Iar din­colo de toate cercurile minții noastre mai există ceva. Supramentalul sau supraconștientul, cum a fost numit. Este o in­te­ligență mai înaltă, când sufletul nostru e sus­pen­dat într-o sferă pur spi­rituală. O sta­re care are legătură cu in­teligența inimii. Cu nu­cleul dia­man­tin din floa­rea de lo­tus a inimii. A­tunci sun­tem noi cel mai aproape de Dumnezeu. Atunci îi putem vedea și planul Său sfânt. Planul cel de nevăzut. Or­dinea înaltă a tu­turor lucru­rilor. Iar da­că vom putea în­de­părta toate vălurile înșe­lătoare ale minții, pre­ocu­pările imediate ale vie­ții, me­dio­critățile co­tidiene, mă­runțișul exis­ten­țial, vom des­coperi înțelepciunea inimii. Și când o des­co­pe­rim, înțelegem că, de fapt, mintea noastră este exact ca norii care acoperă soarele, că poarta către Dum­nezeu nu este în afară, ci în adân­cul nos­tru. Firește, noi toți mergem către ea, este destinația tuturor. Unii ajung pe o cale mai directă, alții străbat mări și țări până când ajung acolo.

- Pentru ultima întrebare a dialogului nostru, aș vrea să ne întoarcem la grădina asta frumoasă, care ne răsfață cu răcoarea și miresmele ei. Sara, oare intimitatea ta specială cu florile și co­pacii, cu natura, în general, îți dăruiește, pe lângă bucurie, și bea­ti­tudine, te poartă spre rugăciune?

- Ce întrebare frumoasă! Natura, ea singură, este o rugăciune! Este modul în care Mama Pământ își exprimă iubirea pentru cer. Pentru Tatăl Ceresc. Când sunt într-un spațiu deschis și încerc să găsesc direcția orizontului, acolo unde se contopesc cerul și pă­mântul, mă simt contopită și eu în îmbrățișarea lor. Și îmi las inima să zboare liberă, cu aripi albe și diafane. Să se umple cu lumina de acolo, din de­părtări! Și să se întoarcă la mine ca să îmi dăruiască din transparența și din claritatea ei. Da, dialogul cu natura este o ru­găciune. Una fără cuvinte. O rugă­ciune tăcută a sufletului. Doar emo­ție pură.

Reproduceri după picturi de OLGA MORĂRESCU MĂRGINEAN și HOREA PAȘTINA