De masa noastră, pe care două limonade reci așteptau să terminăm tirurile de întrebări și răspunsuri, se apropie un tânăr care-i spune Clotildei, cu fățișă bucurie: "Să știți că suntem mult mai mulți decât vă imaginați, în jurul dvs. Vă urmăresc și pe Facebook, și pe site-ul USB-ului și puteți conta pe noi. Mă bucur enorm că v-am văzut în realitate. Așa că, țineți steagul sus! Nu vă fie teamă, nu vă lăsăm singură!".
Clotilde Armand, căci despre ea este vorba, franțuzoaica de 42 de ani, inginer și manager format la prestigioasele universități "École Centrale de Paris" și MIT (Massachusetts Institute of Technology) din Boston, e starul politic al momentului, aflată în plină ascensiune pe firmamentul dâmbovițean și candidată sigură la legislativele din noiembrie. Cofondatoare, alături de matematicianul Nicușor Dan, a Uniunii Salvați Bucureștiul, Armand a descins în 1999 în capitala României, împreună cu soțul ei, Sergiu Moroianu, cercetător la Institutul de Matematică al Academiei, din Statele Unite ale Americii, unde absolviseră împreună MIT, și cu băiețelul lor, acum în vârstă de 15 ani. În România s-au născut și următorii lor copii - trei fete, din care cea mai mică are 7 ani. Clotilde Armand a lucrat pe post de consultant pentru întreprinderi franceze care doreau să își deschidă filiale în Europa de Est, a lucrat în Germania și în Franța, pentru grupul "Airbus", apoi pentru dezvoltarea filialei române a GDF Suez, iar în prezent pentru compania de proiectare și consultanță "Egis", unde are în subordine 200 de ingineri.
Dar cine e, de fapt, femeia din spatele acestui CV impresionant? Înainte să-mi răspundă la întrebări, își adună șuvițele de păr cu gest rapid și sigur, răsucindu-și-le în vârful capului. Gâtul i se dezgolește lung și alb, privirea i se înalță, semeață. Nu îți trebuie mai mult ca să înțelegi că femeia din fața ta va reuși în tot ce își va propune. Mesdames et messieurs: Clotilde Armand!
Fetița din carapacea de broască țestoasă
- România v-a adoptat, sunteți cetățean român, ba chiar purtător de cuvânt al "mai binelui" românesc, și trăiți aici împreună cu soțul și cu copiii. Unde începe povestea dvs., doamnă Clotilde Armand?
- M-am născut în Caraibe, în partea franceză, în insula Guadelupe, unde tatăl meu se mutase cu serviciul și preda și matematica. Părinții mei au stat până ce eu am împlinit cam un an, după care au revenit în Franța. Și singurul lucru, un pic exotic, de-acolo, este că eu aveam pătuțul și leagănul meu de bebeluș într-o carapace de broască țestoasă uriașă. Dar cum părinții mei s-au mutat de mai multe ori, o parte din copilărie și toate vacanțele mi le-am petrecut la bunici, în regiunea istorică Bourbonnais - Vichy, unde au trăit trei generații de medici Armand-Giraudoux (bunica mea de pe partea tatălui fiind verișoară primară a scriitorului Jean Giraudoux, iar bunica de pe partea mamei era fiica contelui de Champs de Saint-Leger). Școala am făcut-o în mai multe orașe, unde ajungea tatăl meu cu locul de muncă. După bacalaureat, am făcut în numai doi ani, cei trei ani de pregătire prevăzuți pentru a urma Matematici Superioare și Matematici Speciale, la o școală de tradiție, la iezuiți, în Versailles, apoi mi-am făcut studiile superioare la École Centrale din Paris. Vărul meu mai mare, Bertrand de la Chapelle, a urmat și el École Centrale de Paris, la fel ca și un unchi, înaintea noastră. Pentru noi e important să urmezi tradiția din familie, deși atunci când ești tânăr, vrei să ai mai multă libertate, dar mai târziu, înțelegi că a fost înțelept să asculți de cei în vârstă. Bunicii mei din partea mamei au avut 22 de nepoți și din partea tatălui, 20. O familie mare, da, suntem mulți. Și niciun cuplu nu a divorțat. Nu am auzit să fi fost probleme vreodată, și la fel și la nivelul generației mele, în familiile verilor mei, lucrurile sunt bine așezate. E un dialog foarte frumos între generații. Sentimentul de familie e sacru, la fel ca și credința în Dumnezeu. Ceea ce nu înseamnă că nu suntem liberi, dar folosim libertatea pentru a ne asuma provocări. Este o onoare pentru noi să ne asumăm roluri importante în comunitate, în societate, depășind cadrul individual și-al familiei. Când ești tânăr, te gândești că vrei să ai propria ta viață, dar, de fapt, o viață care nu e pusă în folosul celorlalți, ci numai al tău, în mod egoist, nu are valoare. Vedeți, eu am plecat în America, a fost alegerea mea, dar părinții mei nu au fost fericiți când am făcut acest pas, și apoi, când am ales să locuiesc în România, împreună cu soțul meu, după ce am stat și în Franța, și în Germania! Dar am realizat ceva important. Am o familie minunată, o carieră de care sunt mândră, și am proiecte frumoase pentru viitorul orașului în care locuiesc acum, împreună cu-ai mei. La vârsta mea, de 42 de ani, am acumulat foarte mult și pot da înapoi societății ceea ce am primit. Ba, chiar și mai mult de atât. Încerc să dau încredere, să dau speranță, să dau putere, adică oamenii să simtă că acum pot să facă ceva, că putem, noi toți, împreună.
Onoare, credință și bun gust!
- Veniți dintr-o familie cu tradiții, așadar! Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați luat de acasă, în lada dvs. de zestre cu care ați plecat în lume?
- De mică am fost educată în sentimentul onoarei, al devotamentului pentru comunitate, al iubirii de semeni și al credinței în Dumnezeu. Cât am fost mică, am purtat rochiile mamei mele din copilărie, și eu, de asemenea, am dat aceste rochii fetițelor mele, iar după ce le vor purta, le voi păstra pentru copiii surorii mele! Nu sunt demodate, pentru că moda pentru copii rămâne aceeași, dar sunt de foarte bună calitate. Pentru noi, e și o mândrie să le purtăm, la rândul nostru, și chiar arată foarte bine: sunt catifeluri și mătăsuri superbe, cu broderii uimitoare, foarte vechi și prețioase, cu croieli impecabile. La noi, tot ceea ce e vechi (acum, "vintage") e foarte prețuit, cu atât mai mult cu cât ele simbolizează și un atașament sentimental la istoria familiei (văd cu tristețe cum românii își aruncă prea repede portul superb, moștenit de la bunici, ori velințele și covoarele). Ca și cultul familiei, gustul estetic este foarte important. Nu îmi plac atrocitățile asupra bunului gust. Toată această poveste cu hainele se repetă și în alte domenii, cum ar fi peisajul arhitectural: când văd arhitecți care, în loc să reabiliteze, preferă să distrugă o casă veche, asta mi se pare a fi extrem de periculos. E o lipsă de respect față de ceea ce au făcut înaintașii tăi. Concluzia acestei pledoarii pentru bunul gust, în care am fost și eu educată este că, dacă vrei să-ți dai tu însuți valoare, trebuie să fii extrem de modest și de onest, în a recunoaște frumusețea realizărilor făcute de alții. Trebuie să respecți și să apreciezi ceea ce ți-au lăsat moștenire cei dinaintea ta, care și ei au moștenit și au transmis, la rândul lor, generațiilor viitoare. De fapt, valoarea cea mai mare constă în schimbul acesta dintre generații, ca tot ceea ce ai primit - iubire, simțul estetic, simțul onoarei, educația, tot ceea ce ai primit să înmulțești și să dai mai departe, la rândul tău. O națiune nu este reprezentată numai de oamenii care sunt contemporani, la un moment dat, ci și de șirul de strămoși, ca și de generațiile care vor veni. În sensul acesta trebuie să înțelegem ce avem de făcut astăzi.
"Fata cea nouă"
- Apariția dvs. pe scena publică românească a făcut o foarte bună impresie. Ce vă mână-n luptă? De unde vă vine forța de a vă arunca în acest război, nu întotdeauna curat?
- E o forță interioară care vine, probabil, din aceea că eu mereu am fost o anticonformistă, o persoană liberă, neînregimentată în ideologii la modă. M-am simțit "altfel" încă de când eram mică și eram cu un cap mai înaltă decât ceilalți. Un alt motiv pentru care mă simțeam diferită era și faptul că tatăl meu se muta mereu cu serviciul, eu eram mereu "fata cea nouă" și trebuia mereu să mă adaptez unui alt grup. Am schimbat 15 școli diferite, de la grădiniță și până la facultate, la MIT. E mult, să știți! Mereu trebuia să mă adaptez. M-a ajutat și faptul că eram o elevă foarte bună, și întotdeauna mă impuneam prin rezultatele mele la învățătură. Eram mereu prima în clasă, iar asta îmi dădea mare forță și puteam să mă simt puternică și liberă. Ar fi fost mult mai greu dacă aș fi fost mediocră sau slabă la învățătură, să atrag privirile celorlalți. Și atunci am învățat foarte repede să fiu autonomă, independentă, să-mi asum libertatea de a-mi exprima opinia. Și așa am fost și mai târziu, fără să vreau să șochez, dar chiar îmi place să împing lucrurile spre înainte. Acesta e un crez de cercetășie, pe care l-am deprins la rândul meu, și pe care îl induc și copiilor mei și fetelor din grupul "Cercetașii munților", pe care îl conduc la București, un grup care îl are ca mentor spiritual pe Monseniorul Ghika. "Încercați să lăsați lumea puțin mai bună decât ați găsit-o!", este lozinca cercetașilor noștri. Trebuie să fim noi înșine, să ne manifestăm libertatea de opinie, să nu ne temem de ce vor spune ceilalți despre noi și nici să suferim dacă nu suntem întotdeauna de acord. Adevărații lideri sunt cei care nu se lasă afectați de părerea celorlalți. Trebuie să fii afectat numai de părerea lui Dumnezeu despre tine! Dacă tu ești afectat, atunci nu mai poți avea valorile tale, imediat te iei după valorile comune, promovate de alții.
Lujerul de floare și sufletul românesc
- Aparițiile și vorbirea dvs. în public creează emoție. Cine v-a învățat alfabetul acesta al sufletului românesc? Ce v-a apropiat de România?
- Când ne-am întâlnit în America, la MIT, Sergiu îmi povestea numai lucruri frumoase despre România. Așa s-a format în mintea mea imaginea unei țări a tuturor viselor. La fel am și descoperit-o, când am venit prima dată și am vizitat zona Făgărașului - Munții Făgăraș mi s-au părut amețitor de frumoși, de spectaculoși. Sergiu e bucureștean get-beget, dar chiar dacă a crescut în oraș, e încă foarte legat de natură: mereu vine cu câte un lujer firav de floare care "trebuie salvată!", iar zilele trecute, mi-a adus o pisică de pe stradă, sfrijită și înfometată, ca să avem grijă de ea. Mai târziu, "cercetarea" aceasta a sufletului românesc am făcut-o singură, trăind și lucrând aici. Lucrurile neplăcute pe care le-am descoperit țin de zona politică, unde am găsit o clasă de oameni care a preluat puterea și care demonstrează multă nesimțire, aroganță și sârguință, în a promova niște valori putrede: să furi, să exploatezi, să mituiești, să faci trafic de influență, să fii privilegiat și să acumulezi bogăție nemeritată prin corupție. Ei au luat tot ce a fost urât și au lăsat poporul acesta într-o stare de imensă dezamăgire. Dar chiar și așa, simt o mare empatie atunci când vorbesc cu oamenii, simt o uriașă așteptare din partea lor. Nu-și arată supărarea, pare că se mulțumesc cu ce au. Iată, în Franța, s-a ajuns la greve și manifestații de stradă, oamenii vor mai multe drepturi, sunt nemulțumiți, în schimb, românii rabdă din greu și au o credință copleșitoare în Dumnezeu! Credința este singura cale de a te refugia din fața nedreptăților. Ei știu că suferința și răbdarea te fac mai puternic. Poporul român e mai mare între alte popoare, prin suferința lui.
Exodul care sperie
- Ce lucru neplăcut ați descoperit în România și ați vrea să-l îndreptați?
- Lipsa de speranță a celor care pleacă din țară: e un exod masiv care mă sperie. Oamenii cel mai bine pregătiți profesional aleg să aibă o viață în altă țară, dar eu sper să găsească motive pentru a se întoarce. Noi trebuie să le dăm aceste motive! Trebuie să luptăm pentru ideea de națiune. A avea o națiune nu înseamnă să fii în competiție cu alte națiuni. Nu, e o nevoie interioară adâncă, de fapt, nevoia de a avea o familie și o țară. Naționalismul nu e ceva negativ, e ceva pozitiv, pentru că avem nevoie fiecare dintre noi de părinți, de o familie, de o comunitate, de o țară, iar toate lucrurile acestea fac parte din identitatea noastră. Nu e nimic rău în a fi patriot, ci, dimpotrivă, este o împlinire spirituală să îți asumi o identitate complexă și completă. Nu spun că nu mai sunt franțuzoaică, dar acum, eu trăiesc în România și port cetățenia română cu mare mândrie. Viața mea e acum în România și nu mă văd trăind în altă parte.
Prietenul familiei
- Sunteți consilier la primăria sectorului 1, din partea Uniunii Salvați Bucureștiul. Cum a început alianța dvs. cu Nicușor Dan? Cum s-a născut USB-ul din mintea unor matematicieni?
- Nicușor Dan e cel mai bun prieten al fratelui soțului meu, toți trei matematicieni. Au cumpărat împreună prima lor mașină și au urmat împreună École Normale Supérieure din Paris, ca apoi, la întoarcerea în țară, să înființeze, tot împreună, Școala Normală Superioară de la București. Am fost membru fondator, alături de soțul meu, de cumnatul meu și de Nicușor Dan, pentru Asociația Salvați Bucureștiul, dar recunosc, până acum, m-am ocupat de familia mea, de copii, de carieră. Ulterior, am ales să mă implic mai mult, pentru că Nicușor, reușind să facă niște lucruri extraordinare, mi-a câștigat admirația. Când eram mică, îmi plăceau poveștile de eroism și eroii legendari, de aceea, mă gândeam că voi fi și eu o eroină, cândva, că idealurile mele vor fi legate de sacrificiul în numele unei idei nobile, pentru semenii mei, pentru credință, că voi fi cineva remarcabil din acest punct de vedere. Să fii remarcabil prin frumusețe nu are niciun sens pentru binele comun și, oricum, în tinerețe eu aveam impresia că nu eram o femeie frumoasă. Să fii remarcabil prin bogăție iarăși nu e bine: bogăția strică, pervertește, când o păstrezi doar pentru binele propriu - am văzut mulți copii de oameni bogați care sunt un dezastru, săracii de ei! Să fii remarcabil prin inteligență nu e suficient, pentru că sunt mulți oameni inteligenți, dar rău intenționați. Dar să îți pui inteligența în slujba binelui comun îți conferă cu adevărat valoare, te face remarcabil. Acesta este și cazul meu: dacă n-aș avea convingerea că aș putea să fac ceva bun, aș lăsa totul baltă imediat. Eram așa de liniștită înainte, viața mea era confortabilă, puteam să mă uit la un film cu copiii, să ieșim în parc împreună, fără teama de a fi recunoscută de oameni care vor să vorbească cu mine!... Nu fac ceea ce fac acum din ambiție, ca să demonstrez cât sunt eu de grozavă, ci chiar vreau să schimb ceva în bine. Nu mă interesează puterea, am doar dorința de a face bine, poate că par mai naivă când spun asta, dar chiar cred în această misiune, și vedeți, mă întâlnesc în fiecare zi cu oameni care mă felicită și cărora n-aș putea să le spun mâine că am renunțat. Ar fi o mare rușine să aleg confortul, în loc să continui, ar însemna să plec de aici, ca să nu mai dau ochii cu ei, iar asta nu se va întâmpla, oricum. Cum se spune în românește: "Ai intrat în horă, Clotilda, acum trebuie să joci!" Există, însă, și satisfacții. Cel mai plăcut lucru este energia pe care o primesc de la oameni. Ați văzut și dvs., oamenii sunt foarte pozitivi și mă încurajează. Locuiesc aproape de Dorobanți, într-un apartament închiriat într-un bloc vechi, din anii '50, vecinii mă salută cu bucurie și stau de vorbă cu mine despre ceea ce cred ei că ar trebui îndreptat. Și mai am o satisfacție uriașă: soțul meu mă susține foarte mult, el nu știa că aveam acest talent de a mă apropia de oameni și de a comunica cu ei.
Echipa de acasă
- Aveți multă putere, deschidere, lumină și frumusețe pe chip, iar asta mă îndreptățește să cred că viața dvs. personală e împlinită. După 20 de ani de căsnicie și patru copii, cum reușiți să păstrați aprinsă iubirea?
- Nu a fost mereu "dolce far niente" în viața noastră, am trecut și prin perioade mai grele, dar am un soț foarte bun. Sergiu e un bărbat minunat! Se ocupă de copii cu mare devotament și e un om foarte corect. Un om de onoare. Îl admir pe soțul meu! Stând și judecând lucrurile cât de obiectiv pot, trebuie să recunosc că am o mare admirație pentru el! Nu fac consiliere conjugală, dar le-aș sfătui pe toate femeile să găsească ceva de admirat la soții lor. Și atunci, toate lucrurile vor merge bine! Eu îl admir pe Sergiu pentru multe lucruri, dar încă de când l-am cunoscut, l-am admirat pentru inteligența lui. Vă imaginați că am o fascinație pentru matematică și pentru matematicieni, dar el e de o inteligență dublată de bunătate și răbdare, ceea ce este cu atât mai prețios, căci inteligența fără caracter nu valorează mare lucru. Iar admirația aceasta nu a scăzut în timp, ci dimpotrivă. Noi suntem o echipă foarte puternică, am traversat împreună multe încercări ale vieții, să te muți din America în România, apoi în Germania, în Franța, și înapoi în România, nu a fost ușor.
- Nu vă e teamă că puterea vă va corupe, că politica vă va învăța, treptat, arta disimulării și a eschivelor?
- Nu cred că se va întâmpla asta. Și dacă voi avea vreodată cea mai mică îndoială în ceea ce mă privește, asta va însemna că timpul meu în politică se va fi terminat și va trebui să predau ștafeta altcuiva. Când spun "Tatăl nostru", seara, și mă rog pentru pâinea cea de toate zilele, mă gândesc că această pâine este, de fapt, puterea de a merge mai departe, zi după zi. Pentru această putere mă rog. Pentru sănătate, a mea și a familiei mele, ca să pot să fac ceea ce am de făcut.