Icoanele din Puchenii Moşneni şi mai-marele lor

Biserica unde Hristos e român

Sfinţi cu chip de ţărani

Puchenii Moşneni. Un sat aflat pe DN1, între Bu­cu­reşti şi Ploieşti. O aşezare tihnită, cu case ascunse de copaci şi de flori, greu de zărit din uliţele prin care timpul curge leneş, toropit de arşiţa verii. Un sat bătrân, întemeiat, potrivit tradiţiei, chiar de veteranii lui Mihai Viteazul, care au fost împroprietăriţi aici cu pă­mânt. De la ei, de la "moşnenii" pe care domnul primei uniri i-a lăsat la vatră, dăruindu-le ţarini în Câmpia Vlăsiei, i se trage şi numele aşezării. Şi tot la drumul mare, pe unde aleargă bucureştenii spre munte, se află o bise­rică nebăgată în seamă, dar care adă­posteşte între zidurile ei o comoară. Preotul paroh, părintele Dan Nedelcu, care slujeşte aici de 30 de ani, a strâns din tot satul, dar şi din împrejurimi, toate icoanele vechi pe care le-a găsit la localnici. Le-a restaurat cu multă grijă şi apoi le-a aşezat în sfântul lăcaş, care astfel s-a umplut de o frumuseţe pe care puţini slujitori ai Domnului mai ştiu astăzi să o preţuiască. Icoane simple, pline de o măreţie smerită. Vechi, încărcate de rugăciunile celor care, prin ele, s-au întâlnit cu Dumne­zeu. Icoane fără de-asemănare, pentru că fiecare în parte are frumuseţea şi expresia ei, o personalitate aparte, altfel decât cele care se pictează astăzi în serii industriale, cópii - mai mult sau mai puţin reuşite - ale unor modele celebre. Patinate şi înnobilate de veacurile care au trecut peste ele, te atrag irezistibil spre taina lor, lucrând asupra sufletului tău, ca să nu le mai uiţi niciodată. Şi după ce ţi-au ferecat inima în culorile lor, ţi-L dezvelesc pe Domnul. Un Dumnezeu apropiat de pământul, florile şi pădurile Câmpiei Vlă­siei, un Iisus simplu şi smerit, copilăros şi senin, adică foarte aproape de noi, foar­te... al nostru. Aş îndrăzni să spun că aici, în icoanele de la biserica din Puchenii Moşneni, Hristos e român, pentru că e pictat după chipul curat al ţăranului nos­tru din câmpie.
Fiecare icoană din biserică are o po­veste aparte, o viaţă a ei, împletită cu cea a celor care i s-au închinat. De pildă, icoa­na de secetă, care se slobozea în fân­tână atunci când apa se ascundea în adân­cul pământului, sau icoana Sfântului Ni­co­lae, la care ţăranii aleargă pentru naşte­re de prunci şi ajutor în casă. Privindu-le, înţelegi că nu sunt doar chipuri de sfinţi, ci şi chipurile vieţii de aici, din Câmpia Vlăsiei, o viaţă zbuciumată, cu drame şi bucurii, cu iubiri şi amărăciuni. O viaţă de care oraşul nu ştie mai nimic. Şi poate că e mai bine aşa.

"Icoanele plângeau şi-mi cereau ajutor"

- Părinte Dan Nedelcu, am aflat despre sfinţia voastră dintr-o scrisoare trimisă redacţiei de o cre­dincioasă a dumneavoastră, care ne spunea că aţi făcut din biserică un adevărat muzeu al icoanelor vechi. De unde vine dorinţa aceasta de a aduna şi restaura icoane vechi?

- Chiar icoanele m-au atras. Le-am găsit dete­riorate în podul bisericii şi în cafas. Parcă plângeau şi-mi cereau ajutor. Eu am venit aici preot în 1988, după ce biserica, avariată de cutre­murul din 1977, fusese pusă cât de cât la punct, dar obiectele de patrimoniu erau într-o stare destul de proastă, aşa că am zis să încep cu recondiţionarea picturii şi a icoanelor vechi. Atunci a venit în sprijinul nostru prietenul meu, Mihai Ioan, care pe atunci era director în cadrul CFR, un om foarte credincios, care este şi el, în timpul liber, iconar şi care, pentru că se născuse chiar aici în sat, m-a ajutat să găsesc toate aceste icoane pe care le vedeţi. Am avut şi sprijinul enoriaşilor, oameni cu frică de Dumnezeu. Dar am făcut asta nu numai cu icoanele, ci şi cu catape­teasma, mobilierul şi cu toate celelalte vechi odoa­re pe care le-am găsit prin sat sau în biserică, pentru că, în timp, m-am implicat în restaurare cu multă pa­siune. Tot ce înseamnă istorie, tot ce înseamnă trecut străvechi trebuia, după mintea mea, readus la viaţă. M-am gândit că avem misiunea aceasta, că nu trebuie lăsate să moară toate aceste obiecte de patrimoniu, pentru că nu ne vom mai reîntâlni cu ele, dacă acum nu le restaurăm. Ele sunt parte din sufletul nostru, nu puteam să le las la voia întâmplării, sau să spun că "merge şi aşa". Nu am putut să accept principiul ăsta, o restaurare trebuie făcută cum trebuie, e nevoie de migală şi profesionalism. Şi atunci, cu ajutorul unor sponsori, am făcut totul cu specialişti din cadrul sec­ţiei de pictură a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. După ce am terminat, chiar m-au rugat cei de la proto­popiat să aduc toate icoanele pentru a face la Ploieşti un mic muzeu cu ele, dar i-am refuzat. Le-am spus că toate aceste icoane sunt, de fapt, ale credincioşilor din Pucheni. Şi nu numai ale lor, ci şi ale nepoţilor şi stră­nepoţilor lor, care vor veni aici la biserică, pentru a li se închina. Aşa că nu sunt de dat şi cu atât mai puţin de luat.

"Trecutul, firul roşu al neamului românesc"

- Părinte, ni se întâmplă destul de rar, în meseria noastră de reporteri aflaţi mai tot timpul pe drum, să întâlnim preoţi atât de aplecaţi către păstrarea a ceea ce au moştenit de la înaintaşi. Vremurile noas­tre, care au afectat şi biserica, preţuiesc foarte mult noul, viitorul, tehnologia, şi mai deloc ceea ce este vechi - tradiţii, obiceiuri sau odoare. De unde vine preţuirea aceasta pentru trecut?

- Eu cred că trecutul e ca un fir roşu care ar trebui să străbată neamul româ­nesc. Trebuie să ne aplecăm puternic către el şi să încercăm să-l reînviem aşa cum putem, mai ales că am scăpat recent de dictatura comunistă, care a fost o perioadă grea, în timpul căreia s-au distrus multe va­lori, s-au demolat biserici, dar şi monu­mente şi edificii civile. Eu mă uit cu multă tristeţe la unii fraţi preoţi, când văd că nu păstrează cu grijă ceea ce au primit. Mă doare sufletul să văd icoane părăsite, mân­cate de cari, biserici cu o pictură deosebită, lăsată în paragină, sau când văd că nu sunt puse în valoare monumentele istorice. Îmi e foarte greu să înţeleg de ce noi românii nu facem tot ce e posibil pentru trecutul nostru. Aţi văzut că în Occident, orice piatră e scoasă în evidenţă şi ţi se explică în detaliu că acolo s-a în­tâm­plat nu ştiu ce eveniment istoric. Nu poţi să mergi în viitor fără trecut - tot ce avem valoros trebuie scos în evidenţă, pentru că istoria noastră face parte din fiinţa noastră naţională, care este, în acelaşi timp, românească şi creştin orto­do­xă. Nu vedeţi că americanii, care nu au un trecut îndepărtat, şi-l creează? Spunea un învăţat, că dacă te uiţi în ochii tatălui tău, îţi vezi toţi strămoşii, iar dacă te uiţi în ochii copilului tău îţi vezi toţi strănepoţii. Aşa că trebuie să ne legăm de trecut, ca să păstrăm prezentul şi să ne bucurăm de ce ne oferă viitorul. Şi trebuie să luptăm, în primul rând, ca buni creştini, să ne respectăm părinţii, bunicii, morţii, tradiţiile - asta e foarte important şi ne ţine vii, ne ţine într-o legătură cu Dumnezeu, şi asta e bine şi pentru noi ca oameni, ca părinţi trăitori astăzi. Dacă noi nu ne aplecăm către trecut, către moşii şi strămoşii noştri, cum se vor apleca copiii noştri asupra noastră? Ce va fi peste 100 de ani?

"Soldat, pe frontul lui Dumnezeu"

- Părinte Nedelcu, ce vă motivează să staţi şi să slujiţi într-o parohie de sat? Aveţi, în minte şi-n su­flet, o lumină, ce presupune un spaţiu mai larg... Şi-apoi, majoritatea preoţilor vin la ţară doar pentru câţiva ani, hotărâţi să ajungă înapoi, la oraş. Dum­nea­voastră aţi venit la Puchenii Moşneni acum treizeci de ani şi aţi rămas. De ce?

- La începutul preoţiei mele, când lucram ca se­cretar la protoierie, îmi plănuiam, şi eu, să plec de aici. După 2000, am avut chiar ocazia să fiu numit preot în Italia, la Napoli. Am o relaţie bună acolo cu catolicii, chiar cu episcopul vicar al papei, pe care l-am cunos­cut în cadrul unor întâlniri ecumenice şi cu care m-am împrietenit. Dar m-am maturizat cu timpul şi mi-am dat seama că parohia de oraş şi viaţa într-o urbe, într-o societate elevată, nu este totul. Eu mă simt foarte bine între oamenii ăştia din Puchenii Moşneni, mă simt ca şi între fraţii mei. După atâţia ani, am format o familie şi, sincer să fiu, la oraş nu am prea auzit să fie preoţii într-o aşa comuniune cu credincioşii... Acum, ce să zic, eu sunt de la ţară, de aici, de aproape, din Poenarii Burchii, şi mi-am zis - "Ce-o să fac eu, preot la oraş, eu care sunt învăţat să vorbesc cu toţi credincioşii din parohia mea ca la mine acasă, în familie?" N-aş fi fost în elementul meu dacă ar fi trebuit să mă adresez oa­menilor cu "dumneavoastră", pentru mine există doar "tanti Gica", nu şi "doamna Gica", "nea Vasile", nu şi "domnul Vasile". Între noi e o atmosferă foarte caldă, deschisă, pentru că ţăranii sunt oameni foarte sinceri. În momentul în care i-ai supărat cu ceva, îţi spun neaoş, în faţă: "Părinte, aici nu-mi convine!", sau "De ce n-ai venit cu Botezul când ai spus?" Ţă­ranul nu poate să joace teatru, el îţi spune în faţă şi când se bucură, şi când se supără pe tine. Nu te oco­leşte, nu te ia prin învăluire. E o sinceritate autentică, vie! Aşa am ajuns ca acum, după treizeci de ani de preoţie, să nu fiu şi să nu fie nimeni supărat pe mine în sat. Suntem toţi o mare familie întru Hristos. Cum să te superi pe un credincios că a băut un pahar de vin în plus şi că ţi-a zis nu ştiu ce, când ai trecut pe lângă el, dacă el îţi e la fel de apropiat ca şi o rudă? Pe copilul tău rămâi supărat, dacă face aşa ceva? A doua zi, oricum, ţăranul credincios nu ştie cum să se pitească de tine şi să-şi pună sacul în cap că a greşit. Eu nu mă simt aici într-o misiune de serviciu, să spun că stau la biserică opt ore şi pe urmă am închis uşa, vin acasă şi am terminat. Nu, eu consider că sunt ca şi soldatul pe front, 24 de ore din 24 în slujba luiDumnezeu şi a oamenilor. Dar asta nu înseamnă doar că trebuie să le răspund credincioşilor mei pozitiv, să le vorbesc frumos, ci înseamnă să le fiu aproape oricând, şi la bine, şi la greu. Asta mi se pare o normalitate, cred că de asta suntem trimişi noi, preoţii. Cincizeci de ani de comunism au îndepărtat oamenii de preoţi, mai ales la oraş, iar noi, preoţii, trebuie să ieşim acum în întâmpinarea lumii. Viitorul bisericii e în mijlocul oame­ni­lor. La ţară exista pe timpuri o mare auto­ritate a preotului, care încă nu s-a pierdut cu totul. Credincioşii mei vin chiar şi acum şi mă întreabă ce-i de făcut dacă au un proces sau o boală mai gravă. Preotul e, în ochii lor, înaintea avocatului sau a medicului. Tot ce contează este apropierea aceasta sufle­tească între noi, dragostea pe care o avem unii faţă de ceilalţi, pe care trebuie să o pun în lucrare cu timp şi fără timp.
Eu am avut şi un foarte bun exemplu în duhovnicul meu, părintele Mitică Georges­cu, preot în parohia Puchenii Mari, timp de 60 de ani, din tinereţe până când şi-a dat obştescul sfârşit, în 2003, la 87 de ani. Un părinte exemplar! A fost un preot deosebit, om cu două facultăţi, care a rămas văduv de la vârsta de 30 de ani, şi şi-a dus apoi preo­ţia curată, fără să se recăsătorească, cres­cându-şi singur copilul, care în 1980 a emi­grat în Canada. A plecat şi părintele să-l vadă acolo, dar s-a întors în ţară. Când l-am întrebat de ce n-a rămas în Occident, mi-a zis: "Mă, ştii cum e în Canada? Eşti ca pe o bucată de gheaţă poleită, totul e poleit acolo, dar eşti pe gheaţă! Tot mai bine e aici, între românii noştri, aici mă simt cel mai bine, cu ţăranii mei, cu glumele noastre, cu oame­nii care mă invită la ei la masă." Deci, asta este esenţa preoţiei la ţară - aici e prietenia, aici e apropierea de Dumnezeu, pentru că oamenii ăştia chiar sunt sinceri şi calzi.

"Dumnezeul ţăranilor nu este un Dumnezeu de weekend"

- Mai sunt ţăranii credincioşi, cum se zice că erau odinioară?

- Sunt credincioşi, chiar dacă nu vin foarte des la biserică. Atunci când merg cu Botezul, cred că aş putea să stau săptămâni întregi prin sat, pentru că fiecare familie are câte o problemă sau câte o bucurie, iar ei stau cu mine şi mi le împărtăşesc, şi tare mă bucur că se descătuşează, că îşi deschid su­fletul în faţa mea. Dumnezeul lor nu este un Dumnezeu de weekend. Cei care vin la biserică vin din credinţă, sunt pătrunşi de ea. Îl cunosc pe Dum­nezeu în profunzime; sunt împă­mânteniţi în Dumnezeu. Pentru ei, El este binele, fericirea, echilibrul. Şi nu au frică de moarte! Din păcate, deşi foarte mulţi dintre ei au o legătură continuă cu Dumnezeu, totuşi, nu vin prea mult la biserică, nu e uşor să îi aduci duminica la liturghie. Din 700 de familii, cam 100 de familii nu vin niciodată, iar 600 vin cam de două-trei ori pe an. Duminica sunt de fie­care dată cam 200 de credincioşi în biserică. Nu mă pot plânge, dar nici nu sunt mulţumit cu asta, am mereu o tristeţe, mă gândesc că trebuie să fac mai mult. Asta mă şi mobilizează, de felul meu niciodată nu descurajez, nu abandonez o idee, nu mă las pradă deznădejdii. Ştiu că trebuie să lupt, dar, bineînţeles, îmi dau seama că sunt om, că greşesc de multe ori şi îmi asum asta. Ce mă bucură cel mai mult la mine în sat sunt tinerii, cei de 30-40 de ani, care atunci când vin la spovedanie, o fac profund şi se apropie de Dumnezeu altfel decât cei mai în vârstă, care, de multe ori, vin să îmi spună doar ceea ce nu au făcut - că nu au furat, că nu au omorât pe nimeni... De aceea, cred eu, că, cel puţin la ţară, nu am pierdut lupta cu viitorul.

- Părinte, dacă ar fi să facem comparaţii între credincioşii de la sat şi cei de la oraş, care credeţi că sunt mai aproape de Dumnezeu?

- Dumnezeu ştie mai bine ce trăiri are fiecare şi cum va fi la final, la judecată. Pot să vă spun că orăşe­nii care au apucat pe calea lui Dumnezeu sunt pro­funzi în spovedanie, în împărtăşanie, în canonul pe care îl fac şi în viaţa zilnică, iar când vin la biserică, se angrenează în slujbă. Văd asta la hramuri, când merg la oraş: e linişte, fiecare cunoaşte tipicul. Ţăranii ţin foarte bine tradiţiile, sunt foarte apropiaţi de preot, dar la biserică, la noi, duminica e mai rumoare. Ei se cunosc, sunt prieteni, sunt rude, iar când se întâlnesc la liturghie, săracii, după o săptămână de muncă, se bucură tare şi mai vorbesc între ei. Orăşanul, proba­bil, nici nu-l cunoaşte pe vecinul de lângă el din stra­nă, pe când la noi, toată lumea se ştie cu toată lumea. Când vine câte un preot de la oraş îmi mai spune: "Măi, ce rumoare e la tine la slujbă!" - "Asta e viaţa la ţară!", le răspund, "mai cu zumzet, mai cu bucurie că s-au văzut, că s-au întâlnit..."

- Aveţi o bucurie a preoţiei contaminantă. Cum aţi plecat pe drumul slujirii lui Dumnezeu, chemat sau trimis de părinţi?

- A fost chemarea lui Dumnezeu. Eu sunt din Poie­narii-Burchii, născut şi crescut acolo. De mic am avut darul ăsta de a cânta, îmi plăcea foarte mult muzica, dar nu aveam cultură muzicală, doar ce am învăţat la şcoală. La cinci ani, am văzut un acordeon la magazinul "Sora" din Bucu­reşti şi n-am plecat de acolo până când nu mi l-au cumpărat părinţii. Am venit acasă şi am învăţat singur să cânt la el. Auzeam o melodie şi o încercam pe clape, fără să ştiu nicio notă; părinţii mei, fiind de la ţară, nu m-au dat la un profesor să aprofundez, aşa că am continuat să studiez fără niciun ajutor. La şase ani, am fost la "Cântarea României" cu acordeonul şi-am luat şi premii. Şi-am mers aşa, cu mu­zica, până în clasa a cincea, când m-am îm­prietenit cu preotul din sat, un om deosebit, părintele Costică Maftei. Dânsul venise preot la noi după părintele Constantin Galeriu, care slujise în sat la Poenarii Burchii imediat după ce fusese hirotonit. El mi-a zis pentru prima dată - "Măi, tu ai voce, ia vino la biserică!" Ai mei erau credincioşi, dar nepracticanţi, şi aşa eram şi eu, că aşa am crescut în casă. Dar părintele m-a atras către biserică, era un om tare de treabă şi prietenos, binevoitor, şi mi s-a părut că mi-a dat o aşa importanţă! El m-a pus să cânt, să citesc, şi asta m-a impresionat! A lucrat foarte mult cu mine, a produs o schim­bare în mine. Aşa că am lăsat acordeo­nul pentru muzica bisericească. Nu pentru că mi-a spus părintele, ci pentru că, pur şi sim­plu, am simţit eu că nu mai pot să cânt la acor­deon, să merg la concursuri... Atunci am sim­ţit că trebuie să iau calea bisericii, să mă dă­ruiesc complet lui Hristos, şi a început aşa, un drum al meu în viaţă, care a prins contur când, în clasa a zecea, am dat la seminar. Apoi am făcut facultatea şi am venit preot aici, în Puchenii Moşneni, unde sunt şi acum...

- Şi nu regretaţi că aţi abandonat mu­zica?

- Pentru mine, muzica e glasul lui Dum­nezeu. Eu cred că e o mare legătură între ea şi divinitate. De aceea mi-e dragă muzica şi acum, nu îmi place muzica extravagantă, nu-mi plac manelele, de exemplu, în care nu mă regăsesc, dar muzica bisericească, muzica bizantină e bucuria mea. Îmi place şi muzica gregoriană, de la catolici, dar stilul acela recitativ al lor nu mi se pare că te trans­pune, că te aduce atât de aproape de Dumnezeu, aşa cum o face muzica noastră bizantină, sau pricesnele noastre ortodoxe. Chiar şi doinele de jale, de la în­mor­mântare, sau horile de bucurie de la cununie, toate sunt făcute cu un aşa dar de la Dumnezeu, încât chiar simţi că trăieşti momentul prin acea muzică. Eu nu pot să trăiesc Liturghia decât cântând, nu pot altfel. Nu ştiu, mi se pare că aşa te apropii cel mai uşor de Hristos, aşa nu-ţi fug gândurile aiurea. Cred că nici necuratul nu se apropie de tine în momentul când cânţi la slujbă. Nu aş putea să stau în biserică fără să cânt.