O dimineaţă cu... BOGDAN DUMITRACHE - "Sunt un actor cu picioarele pe pământ"

- Are două premii Gopo, un trofeu pentru interpretare obţinut la Festivalul de la Locarno (2011), trei filme care rulează pe marele ecran, în 2016 ("Miracolul din Tekir", "Sieranevada" şi "Dublu"), o agenţie de casting, doi copii şi o bicicletă. Şi dacă încă vi se pare că e puţin, aflaţi că Bogdan Dumitrache începe lucrul la un nou film şi pregăteşte inaugurarea unui centru cultural. Despre cum reuşeşte să le împace pe toate şi cât timp îi mai rămâne doar pentru el am aflat într-o dimineaţă de iunie, în care pedala grăbit pe Calea Victoriei, prin Bucureşti -

- Bună dimineaţa, Bogdan! Eşti acasă?

- Bună dimineaţa. Sunt în trafic, pe bicicletă, prin centru, mergând spre birou.

- Şi ţii ghidonul cu o singură mână?

- Nu, cu amândouă, fiindcă am căştile în urechi. Sunt foarte atent să nu dau în bor­duri. În Bucureşti, circul aproape exclusiv cu bicicleta, nu mai su­port traficul şi aşteptările la se­mafor. Maşina n-o mai folosesc decât pentru ieşirile din oraş.

- Spuneai că mergi la birou. Mă aşteptam ca actorii să fie ceva mai boemi.

- Sunt un actor cu picioarele pe pământ. De când mă ştiu am muncit, în paralel cu rolurile pe care le-am avut. Am o agenţie de casting. Iniţial, a pornit ca o ne­voie, am deschis agenţia să putem trăi din ceva, fiindcă rolurile nu veneau constant. Însă manage­mentul cultural a ajuns să mă in­tereseze, să mă stimuleze, am ajuns să-l văd ca pe-un mod de viaţă. Eu sunt căsătorit şi am doi copii mici. M-am gândit bine şi nu sunt dispus să plec din ţară, să încerc acum o carieră interna­ţio­nală, s-o iau de la capăt, într-un teritoriu în care nu mă cunoaşte nimeni. Mi-am asumat asta, ceea ce mă motivează şi să lucrez mai mult, ca să trăiesc corect.

- Un om organizat şi cu pi­cioarele pe pământ, care anul ăsta a lansat deja trei filme...

- ...şi se pregăteşte de al pa­trulea. În iunie, încep filmările pentru o peliculă a lui Constantin Popescu. Ard de dorul unei va­canţe, dar încă n-am timp să-mi iau lumea în cap. Avem un proiect pe care îl dezvoltăm, un centru cultural uriaş, cu teatru profesio­nist, Apollo 111, cu săli de casting, spaţii pentru rezi­denţe artistice şi, fireşte, un mic bar. Suntem în plin şantier, fiindcă trebuie lansat la toamnă. Deci nu cred că apuc să plec nicăieri.

- Într-unul din cele trei filme care au ajuns anul ăsta şi la public, ai chiar rol principal.

- Da, e vorba de "Dublu", în regia lui Catrinel Dănăiaţă, unde joc un bărbat de vârstă mijlocie, din zilele noastre, care traversează o criză sufletească, o criză ce-i pune în pericol inclusiv locul de muncă şi relaţia pe care o are cu o femeie. Evadează la un mo­ment dat, tentat de o fată, pe care o cunoaşte întâm­plător (Maria Dinulescu), are un moment adolescen­tin, dar nu se întoarce nici la femeia cu care trăieşte, nu rămâne nici cu cea cu care a plecat. Nu vă zic mai mult, mergeţi să-l vedeţi. E un film dinamic, despre oamenii din jurul nostru, care ajung să se oprească la un moment dat şi să se întrebe: "Bine, dar eu ce fac aici?". E şi filmul pe care mizez cel mai mult, fiindcă resursele mele actoriceşti sunt mult mai vizibile.

- S-a întâmplat ca şi biografia ta să înregistreze o asemenea criză, un asemenea moment de turnură? Sau a trebuit să construieşti rolul de la zero?

- Da, am avut şi eu un punct de cotitură în viaţa mea, atunci când mi-am pierdut părinţii, dar despre asta nu vreau să vorbesc. E prea intim şi nu-mi place să-mi plângă nimeni de milă.

- Hai atunci să ne întoarcem la locul în care eşti. Ce vezi în jurul tău, Bogdan?

- Tocmai trec pe lângă clubul Green Hours, de pe Calea Victoriei. Dacă ar fi să dau indi­caţii de platou, aş zice aşa: peisaj şters, gri, zgomotul traficului pe fundal, zi dintr-aceea cu nori risipiţi, ba picură, ba nu.

- Cafeaua ai apucat s-o bei sau o bei la birou?

- Am băut-o deja, sunt un mare cafegiu şi m-am dotat acasă cu un ex­presor. Trec printr-o perioadă în care îmi place să mă trezesc la 7, să fac ca­fea şi să rezolv în linişte treburile, până se trezesc şi fetele mele. De obicei, nu sunt matinal, nici soţia mea. Din feri­cire, nici copiii, care dorm şi ne lasă şi pe noi să dormim.

- Cred că lumea îşi imaginează cu totul altfel dimineţile unui actor cu­nos­cut.

- Eu nu trăiesc nimic spectaculos în viaţa de zi cu zi. Obiceiurile mele nu s-au schimbat de când sunt actor cu­noscut. Am aceeaşi viaţă, cu copiii mei, cu familia mea. Nu ştiu dacă un actor de la Hollywood iese în parc cu copiii, inventează jo­curi, găteşte pen­tru toţi sau îi taie seara, la culcare, un­ghi­u­ţele fiicei lui.

- Deci eşti un tătic bun?

- Sunt un tătic bun. (Râ­de) Pentru mi­ne nu e deloc greu să împac filmele pe care le fac, cu mun­ca de antreprenoriat şi cu fa­milia. Cred că e mai greu pen­tru ei, pentru că atunci când filmez (şi o filmare ţine cam 30 de zile) sunt teribil de ab­sent pentru orice altceva. Sunt foarte concentrat şi cred că mă port destul de rece, de neatent. Nu prea le ofer căldura pe care şi-ar dori-o. Din fericire, după ce termin, mă întorc spre ei cu toată dragostea.

- Cum sunt di­mi­neţile pe platou, Bog­dan?

- Dimineţile alea, în care la ora 5 trebuie să fii pe set, deci te tre­zeşti pe la 4, ca să apuci să bei o cafea şi să mai citeşti o dată textul, sunt, ca să zic aşa, ne­prietenoase. O zi de filmare e lungă, are 12 ore de lucru, plus o oră pauză de masă.

- Până la urmă de ce ritmul ăsta nebun?

- Fiindcă totul costă, filmul e teribil de scump. Şi-aşa e foarte greu de finanţat un film, e vai de capul regizorului până ajunge la filmări, iar banii nu se prea recuperează în industria noastră. Şi-atunci, dacă nu ţi-ai terminat filmarea într-un bar sau nu ţi-a ieşit, nu e ca şi cum ai zice: "Ei, lasă, mai filmăm şi mâine". Că mâine trebuie să mai închiriezi o dată tot barul şi asta ar fi puţin, dar mai trebuie să aduci şi toată echipa de filmare, de 100 de oameni, şi fiecare are onorariul lui. În film se lucrează sub o presiune enormă.

- Nu te oboseşte?

- Ba da, dar mie îmi place la filmări. Nicăieri nu mă simt mai acasă decât pe platou. Mie, plăcerea de a fi actor, mi-a venit din mers. Nu mi-am dorit obsesiv să dau la Teatru. Îmi amintesc că eram obligat să fac nişte meditaţii care nu-mi plăceau deloc, şi de la gea­mul camerei mele, îl vedeam pe actorul Petrică Gheor­ghiu cum îşi pregătea pentru facultate elevii, în clădirea de vizavi. M-a lovit curiozitatea şi m-am dus şi eu. Şi apoi, odată intrat la Teatru, cam tot ce am făcut mi-a plăcut.

- Cred că publicul te cunoaşte aproape numai din filme. Ai apucat să joci şi teatru?

- Am jucat doar în primii ani după absolvire. Am debutat la "Nottara", am trecut un pic cu un spectacol pe la "Bulandra" şi apoi am plecat la Craiova, câţiva ani, angajat al teatrului de acolo.

- Nu-i greu să treci de la teatru la film? Mie mi se pare că mulţi din cei care joacă prea mult teatru rămân cu un soi de afectare, sunt nena­turali pe marele ecran.

- Da, pentru că actoria de teatru are mijloace de teatru, lu­­cru firesc într-o sa­lă în care trebuie să amplifici tu, ca actor, gestul, ca să poată fi văzut şi de pe rândul zece. Tipul de con­strucţie al unui per­sonaj nu e mult dife­rit, dar sunt şi actori care nu-şi dozează corect mijloacele de expresie.

- Mă uit pe fe­reastră şi văd că a ieşit puţin soarele. Nu ştiu cum e pe Calea Victoriei, dar priveşte puţin în ju­rul tău. Ce anume din ce vezi te duce cu gândul la o va­canţă?

- Cerul. E tulbure şi al­bas­tru, de parcă s-ar oglindi în el toa­tă marea.


Foto: microFILM (3)
GULIVER/ GETTY, ADI MARINECI