Icoanele din Puchenii Moșneni și mai-marele lor

Biserica unde Hristos e român

Sfinți cu chip de țărani

Puchenii Moșneni. Un sat aflat pe DN1, între Bu­cu­rești și Ploiești. O așezare tihnită, cu case ascunse de copaci și de flori, greu de zărit din ulițele prin care timpul curge leneș, toropit de arșița verii. Un sat bătrân, întemeiat, potrivit tradiției, chiar de veteranii lui Mihai Viteazul, care au fost împroprietăriți aici cu pă­mânt. De la ei, de la "moșnenii" pe care domnul primei uniri i-a lăsat la vatră, dăruindu-le țarini în Câmpia Vlăsiei, i se trage și numele așezării. Și tot la drumul mare, pe unde aleargă bucureștenii spre munte, se află o bise­rică nebăgată în seamă, dar care adă­postește între zidurile ei o comoară. Preotul paroh, părintele Dan Nedelcu, care slujește aici de 30 de ani, a strâns din tot satul, dar și din împrejurimi, toate icoanele vechi pe care le-a găsit la localnici. Le-a restaurat cu multă grijă și apoi le-a așezat în sfântul lăcaș, care astfel s-a umplut de o frumusețe pe care puțini slujitori ai Domnului mai știu astăzi să o prețuiască. Icoane simple, pline de o măreție smerită. Vechi, încărcate de rugăciunile celor care, prin ele, s-au întâlnit cu Dumne­zeu. Icoane fără de-asemănare, pentru că fiecare în parte are frumusețea și expresia ei, o personalitate aparte, altfel decât cele care se pictează astăzi în serii industriale, cópii - mai mult sau mai puțin reușite - ale unor modele celebre. Patinate și înnobilate de veacurile care au trecut peste ele, te atrag irezistibil spre taina lor, lucrând asupra sufletului tău, ca să nu le mai uiți niciodată. Și după ce ți-au ferecat inima în culorile lor, ți-L dezvelesc pe Domnul. Un Dumnezeu apropiat de pământul, florile și pădurile Câmpiei Vlă­siei, un Iisus simplu și smerit, copilăros și senin, adică foarte aproape de noi, foar­te... al nostru. Aș îndrăzni să spun că aici, în icoanele de la biserica din Puchenii Moșneni, Hristos e român, pentru că e pictat după chipul curat al țăranului nos­tru din câmpie.
Fiecare icoană din biserică are o po­veste aparte, o viață a ei, împletită cu cea a celor care i s-au închinat. De pildă, icoa­na de secetă, care se slobozea în fân­tână atunci când apa se ascundea în adân­cul pământului, sau icoana Sfântului Ni­co­lae, la care țăranii aleargă pentru naște­re de prunci și ajutor în casă. Privindu-le, înțelegi că nu sunt doar chipuri de sfinți, ci și chipurile vieții de aici, din Câmpia Vlăsiei, o viață zbuciumată, cu drame și bucurii, cu iubiri și amărăciuni. O viață de care orașul nu știe mai nimic. Și poate că e mai bine așa.

"Icoanele plângeau și-mi cereau ajutor"

- Părinte Dan Nedelcu, am aflat despre sfinția voastră dintr-o scrisoare trimisă redacției de o cre­dincioasă a dumneavoastră, care ne spunea că ați făcut din biserică un adevărat muzeu al icoanelor vechi. De unde vine dorința aceasta de a aduna și restaura icoane vechi?

- Chiar icoanele m-au atras. Le-am găsit dete­riorate în podul bisericii și în cafas. Parcă plângeau și-mi cereau ajutor. Eu am venit aici preot în 1988, după ce biserica, avariată de cutre­murul din 1977, fusese pusă cât de cât la punct, dar obiectele de patrimoniu erau într-o stare destul de proastă, așa că am zis să încep cu recondiționarea picturii și a icoanelor vechi. Atunci a venit în sprijinul nostru prietenul meu, Mihai Ioan, care pe atunci era director în cadrul CFR, un om foarte credincios, care este și el, în timpul liber, iconar și care, pentru că se născuse chiar aici în sat, m-a ajutat să găsesc toate aceste icoane pe care le vedeți. Am avut și sprijinul enoriașilor, oameni cu frică de Dumnezeu. Dar am făcut asta nu numai cu icoanele, ci și cu catape­teasma, mobilierul și cu toate celelalte vechi odoa­re pe care le-am găsit prin sat sau în biserică, pentru că, în timp, m-am implicat în restaurare cu multă pa­siune. Tot ce înseamnă istorie, tot ce înseamnă trecut străvechi trebuia, după mintea mea, readus la viață. M-am gândit că avem misiunea aceasta, că nu trebuie lăsate să moară toate aceste obiecte de patrimoniu, pentru că nu ne vom mai reîntâlni cu ele, dacă acum nu le restaurăm. Ele sunt parte din sufletul nostru, nu puteam să le las la voia întâmplării, sau să spun că "merge și așa". Nu am putut să accept principiul ăsta, o restaurare trebuie făcută cum trebuie, e nevoie de migală și profesionalism. Și atunci, cu ajutorul unor sponsori, am făcut totul cu specialiști din cadrul sec­ției de pictură a Facultății de Teologie din București. După ce am terminat, chiar m-au rugat cei de la proto­popiat să aduc toate icoanele pentru a face la Ploiești un mic muzeu cu ele, dar i-am refuzat. Le-am spus că toate aceste icoane sunt, de fapt, ale credincioșilor din Pucheni. Și nu numai ale lor, ci și ale nepoților și stră­nepoților lor, care vor veni aici la biserică, pentru a li se închina. Așa că nu sunt de dat și cu atât mai puțin de luat.

"Trecutul, firul roșu al neamului românesc"

- Părinte, ni se întâmplă destul de rar, în meseria noastră de reporteri aflați mai tot timpul pe drum, să întâlnim preoți atât de aplecați către păstrarea a ceea ce au moștenit de la înaintași. Vremurile noas­tre, care au afectat și biserica, prețuiesc foarte mult noul, viitorul, tehnologia, și mai deloc ceea ce este vechi - tradiții, obiceiuri sau odoare. De unde vine prețuirea aceasta pentru trecut?

- Eu cred că trecutul e ca un fir roșu care ar trebui să străbată neamul româ­nesc. Trebuie să ne aplecăm puternic către el și să încercăm să-l reînviem așa cum putem, mai ales că am scăpat recent de dictatura comunistă, care a fost o perioadă grea, în timpul căreia s-au distrus multe va­lori, s-au demolat biserici, dar și monu­mente și edificii civile. Eu mă uit cu multă tristețe la unii frați preoți, când văd că nu păstrează cu grijă ceea ce au primit. Mă doare sufletul să văd icoane părăsite, mân­cate de cari, biserici cu o pictură deosebită, lăsată în paragină, sau când văd că nu sunt puse în valoare monumentele istorice. Îmi e foarte greu să înțeleg de ce noi românii nu facem tot ce e posibil pentru trecutul nostru. Ați văzut că în Occident, orice piatră e scoasă în evidență și ți se explică în detaliu că acolo s-a în­tâm­plat nu știu ce eveniment istoric. Nu poți să mergi în viitor fără trecut - tot ce avem valoros trebuie scos în evidență, pentru că istoria noastră face parte din ființa noastră națională, care este, în același timp, românească și creștin orto­do­xă. Nu vedeți că americanii, care nu au un trecut îndepărtat, și-l creează? Spunea un învățat, că dacă te uiți în ochii tatălui tău, îți vezi toți strămoșii, iar dacă te uiți în ochii copilului tău îți vezi toți strănepoții. Așa că trebuie să ne legăm de trecut, ca să păstrăm prezentul și să ne bucurăm de ce ne oferă viitorul. Și trebuie să luptăm, în primul rând, ca buni creștini, să ne respectăm părinții, bunicii, morții, tradițiile - asta e foarte important și ne ține vii, ne ține într-o legătură cu Dumnezeu, și asta e bine și pentru noi ca oameni, ca părinți trăitori astăzi. Dacă noi nu ne aplecăm către trecut, către moșii și strămoșii noștri, cum se vor apleca copiii noștri asupra noastră? Ce va fi peste 100 de ani?

"Soldat, pe frontul lui Dumnezeu"

- Părinte Nedelcu, ce vă motivează să stați și să slujiți într-o parohie de sat? Aveți, în minte și-n su­flet, o lumină, ce presupune un spațiu mai larg... Și-apoi, majoritatea preoților vin la țară doar pentru câțiva ani, hotărâți să ajungă înapoi, la oraș. Dum­nea­voastră ați venit la Puchenii Moșneni acum treizeci de ani și ați rămas. De ce?

- La începutul preoției mele, când lucram ca se­cretar la protoierie, îmi plănuiam, și eu, să plec de aici. După 2000, am avut chiar ocazia să fiu numit preot în Italia, la Napoli. Am o relație bună acolo cu catolicii, chiar cu episcopul vicar al papei, pe care l-am cunos­cut în cadrul unor întâlniri ecumenice și cu care m-am împrietenit. Dar m-am maturizat cu timpul și mi-am dat seama că parohia de oraș și viața într-o urbe, într-o societate elevată, nu este totul. Eu mă simt foarte bine între oamenii ăștia din Puchenii Moșneni, mă simt ca și între frații mei. După atâția ani, am format o familie și, sincer să fiu, la oraș nu am prea auzit să fie preoții într-o așa comuniune cu credincioșii... Acum, ce să zic, eu sunt de la țară, de aici, de aproape, din Poenarii Burchii, și mi-am zis - "Ce-o să fac eu, preot la oraș, eu care sunt învățat să vorbesc cu toți credincioșii din parohia mea ca la mine acasă, în familie?" N-aș fi fost în elementul meu dacă ar fi trebuit să mă adresez oa­menilor cu "dumneavoastră", pentru mine există doar "tanti Gica", nu și "doamna Gica", "nea Vasile", nu și "domnul Vasile". Între noi e o atmosferă foarte caldă, deschisă, pentru că țăranii sunt oameni foarte sinceri. În momentul în care i-ai supărat cu ceva, îți spun neaoș, în față: "Părinte, aici nu-mi convine!", sau "De ce n-ai venit cu Botezul când ai spus?" Ță­ranul nu poate să joace teatru, el îți spune în față și când se bucură, și când se supără pe tine. Nu te oco­lește, nu te ia prin învăluire. E o sinceritate autentică, vie! Așa am ajuns ca acum, după treizeci de ani de preoție, să nu fiu și să nu fie nimeni supărat pe mine în sat. Suntem toți o mare familie întru Hristos. Cum să te superi pe un credincios că a băut un pahar de vin în plus și că ți-a zis nu știu ce, când ai trecut pe lângă el, dacă el îți e la fel de apropiat ca și o rudă? Pe copilul tău rămâi supărat, dacă face așa ceva? A doua zi, oricum, țăranul credincios nu știe cum să se pitească de tine și să-și pună sacul în cap că a greșit. Eu nu mă simt aici într-o misiune de serviciu, să spun că stau la biserică opt ore și pe urmă am închis ușa, vin acasă și am terminat. Nu, eu consider că sunt ca și soldatul pe front, 24 de ore din 24 în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar asta nu înseamnă doar că trebuie să le răspund credincioșilor mei pozitiv, să le vorbesc frumos, ci înseamnă să le fiu aproape oricând, și la bine, și la greu. Asta mi se pare o normalitate, cred că de asta suntem trimiși noi, preoții. Cincizeci de ani de comunism au îndepărtat oamenii de preoți, mai ales la oraș, iar noi, preoții, trebuie să ieșim acum în întâmpinarea lumii. Viitorul bisericii e în mijlocul oame­ni­lor. La țară exista pe timpuri o mare auto­ritate a preotului, care încă nu s-a pierdut cu totul. Credincioșii mei vin chiar și acum și mă întreabă ce-i de făcut dacă au un proces sau o boală mai gravă. Preotul e, în ochii lor, înaintea avocatului sau a medicului. Tot ce contează este apropierea aceasta sufle­tească între noi, dragostea pe care o avem unii față de ceilalți, pe care trebuie să o pun în lucrare cu timp și fără timp.
Eu am avut și un foarte bun exemplu în duhovnicul meu, părintele Mitică Georges­cu, preot în parohia Puchenii Mari, timp de 60 de ani, din tinerețe până când și-a dat obștescul sfârșit, în 2003, la 87 de ani. Un părinte exemplar! A fost un preot deosebit, om cu două facultăți, care a rămas văduv de la vârsta de 30 de ani, și și-a dus apoi preo­ția curată, fără să se recăsătorească, cres­cându-și singur copilul, care în 1980 a emi­grat în Canada. A plecat și părintele să-l vadă acolo, dar s-a întors în țară. Când l-am întrebat de ce n-a rămas în Occident, mi-a zis: "Mă, știi cum e în Canada? Ești ca pe o bucată de gheață poleită, totul e poleit acolo, dar ești pe gheață! Tot mai bine e aici, între românii noștri, aici mă simt cel mai bine, cu țăranii mei, cu glumele noastre, cu oame­nii care mă invită la ei la masă." Deci, asta este esența preoției la țară - aici e prietenia, aici e apropierea de Dumnezeu, pentru că oamenii ăștia chiar sunt sinceri și calzi.

"Dumnezeul țăranilor nu este un Dumnezeu de weekend"

- Mai sunt țăranii credincioși, cum se zice că erau odinioară?

- Sunt credincioși, chiar dacă nu vin foarte des la biserică. Atunci când merg cu Botezul, cred că aș putea să stau săptămâni întregi prin sat, pentru că fiecare familie are câte o problemă sau câte o bucurie, iar ei stau cu mine și mi le împărtășesc, și tare mă bucur că se descătușează, că își deschid su­fletul în fața mea. Dumnezeul lor nu este un Dumnezeu de weekend. Cei care vin la biserică vin din credință, sunt pătrunși de ea. Îl cunosc pe Dum­nezeu în profunzime; sunt împă­mânteniți în Dumnezeu. Pentru ei, El este binele, fericirea, echilibrul. Și nu au frică de moarte! Din păcate, deși foarte mulți dintre ei au o legătură continuă cu Dumnezeu, totuși, nu vin prea mult la biserică, nu e ușor să îi aduci duminica la liturghie. Din 700 de familii, cam 100 de familii nu vin niciodată, iar 600 vin cam de două-trei ori pe an. Duminica sunt de fie­care dată cam 200 de credincioși în biserică. Nu mă pot plânge, dar nici nu sunt mulțumit cu asta, am mereu o tristețe, mă gândesc că trebuie să fac mai mult. Asta mă și mobilizează, de felul meu niciodată nu descurajez, nu abandonez o idee, nu mă las pradă deznădejdii. Știu că trebuie să lupt, dar, bineînțeles, îmi dau seama că sunt om, că greșesc de multe ori și îmi asum asta. Ce mă bucură cel mai mult la mine în sat sunt tinerii, cei de 30-40 de ani, care atunci când vin la spovedanie, o fac profund și se apropie de Dumnezeu altfel decât cei mai în vârstă, care, de multe ori, vin să îmi spună doar ceea ce nu au făcut - că nu au furat, că nu au omorât pe nimeni... De aceea, cred eu, că, cel puțin la țară, nu am pierdut lupta cu viitorul.

- Părinte, dacă ar fi să facem comparații între credincioșii de la sat și cei de la oraș, care credeți că sunt mai aproape de Dumnezeu?

- Dumnezeu știe mai bine ce trăiri are fiecare și cum va fi la final, la judecată. Pot să vă spun că orășe­nii care au apucat pe calea lui Dumnezeu sunt pro­funzi în spovedanie, în împărtășanie, în canonul pe care îl fac și în viața zilnică, iar când vin la biserică, se angrenează în slujbă. Văd asta la hramuri, când merg la oraș: e liniște, fiecare cunoaște tipicul. Țăranii țin foarte bine tradițiile, sunt foarte apropiați de preot, dar la biserică, la noi, duminica e mai rumoare. Ei se cunosc, sunt prieteni, sunt rude, iar când se întâlnesc la liturghie, săracii, după o săptămână de muncă, se bucură tare și mai vorbesc între ei. Orășanul, proba­bil, nici nu-l cunoaște pe vecinul de lângă el din stra­nă, pe când la noi, toată lumea se știe cu toată lumea. Când vine câte un preot de la oraș îmi mai spune: "Măi, ce rumoare e la tine la slujbă!" - "Asta e viața la țară!", le răspund, "mai cu zumzet, mai cu bucurie că s-au văzut, că s-au întâlnit..."

- Aveți o bucurie a preoției contaminantă. Cum ați plecat pe drumul slujirii lui Dumnezeu, chemat sau trimis de părinți?

- A fost chemarea lui Dumnezeu. Eu sunt din Poie­narii-Burchii, născut și crescut acolo. De mic am avut darul ăsta de a cânta, îmi plăcea foarte mult muzica, dar nu aveam cultură muzicală, doar ce am învățat la școală. La cinci ani, am văzut un acordeon la magazinul "Sora" din Bucu­rești și n-am plecat de acolo până când nu mi l-au cumpărat părinții. Am venit acasă și am învățat singur să cânt la el. Auzeam o melodie și o încercam pe clape, fără să știu nicio notă; părinții mei, fiind de la țară, nu m-au dat la un profesor să aprofundez, așa că am continuat să studiez fără niciun ajutor. La șase ani, am fost la "Cântarea României" cu acordeonul și-am luat și premii. Și-am mers așa, cu mu­zica, până în clasa a cincea, când m-am îm­prietenit cu preotul din sat, un om deosebit, părintele Costică Maftei. Dânsul venise preot la noi după părintele Constantin Galeriu, care slujise în sat la Poenarii Burchii imediat după ce fusese hirotonit. El mi-a zis pentru prima dată - "Măi, tu ai voce, ia vino la biserică!" Ai mei erau credincioși, dar nepracticanți, și așa eram și eu, că așa am crescut în casă. Dar părintele m-a atras către biserică, era un om tare de treabă și prietenos, binevoitor, și mi s-a părut că mi-a dat o așa importanță! El m-a pus să cânt, să citesc, și asta m-a impresionat! A lucrat foarte mult cu mine, a produs o schim­bare în mine. Așa că am lăsat acordeo­nul pentru muzica bisericească. Nu pentru că mi-a spus părintele, ci pentru că, pur și sim­plu, am simțit eu că nu mai pot să cânt la acor­deon, să merg la concursuri... Atunci am sim­țit că trebuie să iau calea bisericii, să mă dă­ruiesc complet lui Hristos, și a început așa, un drum al meu în viață, care a prins contur când, în clasa a zecea, am dat la seminar. Apoi am făcut facultatea și am venit preot aici, în Puchenii Moșneni, unde sunt și acum...

- Și nu regretați că ați abandonat mu­zica?

- Pentru mine, muzica e glasul lui Dum­nezeu. Eu cred că e o mare legătură între ea și divinitate. De aceea mi-e dragă muzica și acum, nu îmi place muzica extravagantă, nu-mi plac manelele, de exemplu, în care nu mă regăsesc, dar muzica bisericească, muzica bizantină e bucuria mea. Îmi place și muzica gregoriană, de la catolici, dar stilul acela recitativ al lor nu mi se pare că te trans­pune, că te aduce atât de aproape de Dumnezeu, așa cum o face muzica noastră bizantină, sau pricesnele noastre ortodoxe. Chiar și doinele de jale, de la în­mor­mântare, sau horile de bucurie de la cununie, toate sunt făcute cu un așa dar de la Dumnezeu, încât chiar simți că trăiești momentul prin acea muzică. Eu nu pot să trăiesc Liturghia decât cântând, nu pot altfel. Nu știu, mi se pare că așa te apropii cel mai ușor de Hristos, așa nu-ți fug gândurile aiurea. Cred că nici necuratul nu se apropie de tine în momentul când cânți la slujbă. Nu aș putea să stau în biserică fără să cânt.