Vrăjitoarea din Munţii Vâlcan - MAMA NICA

- Se spune că a fost cea mai puternică descântătoare din nordul Gorjului. Împănată cu vrăji şi crime, viaţa ei seamănă cu un scenariu "horror". Asta, doar dacă n-ar exista urmele! Dacă locul în care a trăit nu i-ar alunga, înfricoşându-i şi îmbolnăvindu-i, pe cei care încearcă să se stabilească acolo. O poveste de groază, dar reală, adunată pe bază de mărturii -

Când trec prin faţa acelei case, runcenii îşi feresc privirea. Nu-ndrăznesc să se uite spre zidurile roşcate, ascunse îndărătul unui păienjeniş de crengi, dincolo de poteca ce străbate pieziş o grădină misterioasă, foarte frumoasă cândva. O casă stranie, cu o coloană pe-un colţ, sprijinind aco­perişul în patru ape, şi c-o verandă penumbrită în faţă. Aici a trăit Mama Nica, cea mai puternică des­cântă­toare din Munţii Vâlcanului. Cea care "chema bărbaţii pe vârtelniţă", sucindu-le minţile şi "dirijân­du-i" să um­ble ca hipnotizaţi după ce femeie-şi dorea ea, ba chiar şi ucigându-i de la dis­tanţă, cu puterile sale stranii. Ultima "descântătoare de dra­goste", năs­cută cam pe la anul 1890, odată cu casa asta rui­nată, şi decedată în 1972. Din cauza acestei femei, localnicii au şi azi credinţa că locul este blestemat, iar casa - bântuită de spi­ritele vrăjitoarei bătrâne şi de cele ale fru­moaselor sale urmaşe care i-au moştenit puterile.

Casa bântuită

După aproape cincispre­zece ani, sunt primul om care trece dincolo de gardul ogră­zii. Nu cred în case bântuite de stafii, cum arată ele prin roma­ne sau filmele horror. Hotă­răsc doar să aflu, fără să-mi dau cu părerea, "ce anume" îi face pe oameni să se înspăi­mânte de locul acela. Vreau să reconstitui povestea acestei clă­diri, despre care localnicii încă se feresc să vorbească, gândind că ar putea păţi ceva diavolesc. Ce m-a uimit, încă de la început, spionând prin ferestrele sparte, e că toate lu­crurile au rămas neatinse în odăile ce se lăsau cerce­tate. Deşi a fost părăsită de 15 ani, niciun hoţ nu s-a încumetat să intre în casa asta şi nimeni n-a cutezat să cumpere locul, deşi se află într-o zonă turistică super­bă, chiar la intrarea în celebrele Chei ale Sohodolului. Haine încă bune, aruncate pe pat, costume şi cămăşi femeieşti stivuite pe umeraşe. Dulapul larg deschis, trei scaune în jurul unei mese pe care încă mai sunt două farfurii şi trei pahare de cristal. O sobă elegantă, alungită, în colţul odăii, două tablouri despre care aveam să aflu că o înfăţişează chiar pe Mărioara, frumoasa fiică a vrăjitoarei, moartă, şi ea, de peste trei decenii. Încă trei generaţii au mai trăit apoi în această casă. Clădirii i s-au mai lipit odăi, strânse de trupul ei pe toate păr­ţile, destul de inestetic şi disperat, ca şi cum urmaşii s-ar fi hotărât, cu orice preţ, să n-o pără­sească. Pe-un lemn proptit ca o stavilă în fereastra din stânga, e scris cu litere de culoare roşie: "Muriţi, in­tru­şilor! Sunteţi morţi. Nu veţi scăpa de mine!" Dar eu mi-am impus să nu mă iau după aspectul "horror" al locului, nici după legendele ţăranilor runceni, care probabil nici n-ar pricepe prea bine ce vrea să însemne "intruşi". Deşi mulţi aveau să-mi spună că aud noap­tea ţipete de copil şi glasuri în casa părăsită, ba chiar că le ies în cale stafii de femei sau de cai, ţâşnind în galop, pe poarta de mult zăvorâtă. Mereu m-am gândit că pot fi doar năluciri. Doar că o serie de fapte din trecut m-au pus, efectiv, pe gânduri. Anume, că toţi născuţii băr­baţi din neamul Mamei Nica - absolut toţi, patru generaţii - au murit foarte tineri, în nişte condiţii bizare şi violente, cu minţile rătăcite, în accidente inexplicabile, sau ucişi, fără să se fi găsit vreodată făp­taşii. "Tot ce-o fost bărbat din sângele lor o murit re­pede!", mărturisesc oamenii. Asta, mi-am zis, este totuşi, o coincidenţă prea mare.

Prima crimă

Povestea pe care v-o spun am recompus-o din frag­mente adunate de la femei care i-au fost vecine des­cântătoarei. N-a fost chiar uşor. Atunci când aud de "Mama Nica", mai toate-şi pun mâna pe gură şi evită subiectul. "Noi suntem cu credinţa la Bunu' Dumnezău, noi n-am umblat cu din as­tea...", şoptesc, crezând c-am putea să le bănuim şi pe ele de vrăji. Sun­tem în casa Anei Stoi­chi­ţescu, cea mai bătrâ­nă femeie din sat, care a locuit peste drum de ve­chea descântătoare. O sută doi ani ani are ma­ma Ana şi trăieşte îm­pre­ună cu fiica sa, An­gela, într-o odaie albas­tră şi scundă. Nici ea, nici această unică "fa­tă", de 78 de ani, şi nici cele trei nepoate ale ei, n-au avut noroc în dra­goste. S-au despărţit de tinere de partenerii de viaţă, temându-se să se recăsătorească. De zeci de ani, cele două femei stau singure - mamă şi fiică - alinându-şi doru­rile cu poveşti şi rugă­ciuni. Alături, aşezate pe scaune împrejurul bătrânei, mai sunt câteva vecine care cunosc istoria Mamei Nica. Stela Dănău, Ana Lăză­rescu, dar mai ales Ioana Marinică, cea care a fost acceptată de copilă în casa vrăjitoarei, devenind foarte apropiată de straşnicele femei care-au locuit în casa bântuită. Ea, Ioana, este "vocea întâi". "Da, toţi se te­meau de ea...", îşi începe povestea... O poveste care (cum altfel?) începe cu o crimă comisă în anul 1910. Doi ciobani chipeşi, "mocani" din partea Petroşa­niu­lui, trecând muntele către Gorj, după ce-şi vânduseră oile la un târg, cer găzduire noaptea la o casă din Run­cu. Sunt două gazde acolo, soţii Chirculescu, bărbat şi femeie. Destul de bătrâni şi lunateci, "ascunşi" de felul lor, îi primesc, totuşi, în că­suţa de lemn, de pe marginea unui heleşteu, pe cei doi dru­meţi. Şi-n noaptea aia se pe­trece o tragedie, o întâmplare neclară şi nedez­legată, în care ciobanii ungureni sunt ucişi de cei doi soţi şi îngropaţi sub casa bătrânească. Majoritatea oamenilor cred că pentru bani, fiindcă mocanii se destăinui­seră la un pahar că tocmai şi-au vândut oile... Sunt însă şi runceni ce susţin c-ar fi fost şi-o iubire la mijloc, o dragoste pătimaşă între cioba­nul cel tânăr şi femeia gazdă, ce l-a ademenit noaptea cu farmecele ei. Cazul a fost anchetat de jandarmi, dar nu s-a aflat nimic. Bărbatul şi femeia au declarat că străinii au plecat "dimineaţa de noapte" şi nu i-au mai văzut. Au fost căutaţi cu câini, a fost anchetat satul. În cele din urmă, ciobanii au fost declaraţi dispăruţi. Abia în anul 1955, când urmaşii bătrânilor au demolat casa cea veche, pentru a face alta, din piatră, s-au găsit sub ea două schelete umane. Şi sătenii au făcut legătu­ra cu evenimentul din urmă cu 45 de ani. Ioana Mari­nică ştie asta de la bunicul ei, pe nume Isaia Lazăr, care a participat personal la dezgroparea osemintelor. Soţii criminali muriseră, aşa că o nouă investigaţie n-a mai avut rost. Ce n-a băgat de seamă nimeni e că, la acea vreme, cei doi aveau deja o fiică. O fată fru­moasă, cu ochi negri, lucitori şi ademe­ni­tori, adânc cufundaţi în orbite. Aşa o arată fotografiile, de tânără şi până la vârsta de 80 de ani, când s-a stins în aceeaşi casă, aproape neschimbată la chip. Nouă ani avea în ziua crimei. Şi mereu a lăsat să se-nţeleagă că ar şti mai mult despre ce s-a-ntâmplat atunci, fără însă a spune ceva lămurit. "Oricum, de-atunci s-o tras bles­temu'", zic femeile într-un glas. Fie că unul dintre ciobani a blestemat, înainte să fie ucis, ca orice urmaş de parte bărbătească ce trăieşte în casa asta să moară tânăr, ori fiindcă fata bătrânilor a căpătat în noaptea aceea de groază nişte puteri neomeneşti, ţinute sub jurământul tăcerii. Numele ei a fost Anica. Ana, Anica Chirculescu. Apoi Nica. Apoi Mama Nica... Celebra descântătoare din Runc.

Vrăjitoarea cea mare

Încă de când avea cam 12 ani, vecinii au început să observe că Anica reuşea să "vadă" lucruri ce nu s-au întâmplat încă. Nu se ştie precis de unde învăţase descântecele. De la părinţii ei, de la altcineva... Cert e că oamenii au început să o caute pentru anumite puteri de vindecare, pentru a le ghici ursitul, pentru a sorti un bărbat să nu mai ştie decât de femeia pentru care se descânta. Ba Nica putea chiar "să bolunzească un om" dintr-o singură privire, amestecând în fierturile ei şi bolborosind nişte cu­vinte străvechi. Faima ei a cres­cut. O căutau şi de pe alte sate din jur, în prin­cipal femei cărora le plecaseră bărbaţii de-acasă, cărora le-au fost legate cununiile, sau fete tinere ce plecau la baluri şi voiau să fie iubite. Iar farmecele sale func­ţionau.
"Era o vecină aici, Maria Boca, pe care o lăsat-o bărbatu'cu copil mic şi s-o dus la alta, mai tineră", îşi amintesc cele cinci femei din odaia cu ziduri albastre. "Ne zicea cum s-o dus la Mama Nica şi numa-n două zile i l-o adus înapoi, pă vârtelniţă. Era bărbat fru­mos, şcolit, din Bucureşti - on metru nouăzeci! - sin­gur la părinţi - Arcadie îi zicea. Nici o lună n-o putut trăi cu nevastă-sa nouă de la oraş. L-o-ntors Mama Nica acasă şi Maria îl învârtea pe degete cum voia. Toată lumea se minuna. Cum putea să stea el, bărbat aşa de frumos, în sărăcia aia, c-o femeie mai în etate ca el, şi ţărancă. De la un timp, avea vedenii. Para­lizase, nu mai putea pleca de lângă ea. O murit aici, în casa asta din spate". La sfârşitul vieţii, sărmanul Arcadie ieşea rar din casă, ţinându-se anevoie de sfoara de rufe, ca să ajungă la toaletă, şontâc şi trist, de-ţi era mai mare jalea.
Cum făcea Nica vrăjile? Interlocutoarele mele nu ştiu precis. Doda Ana Cămin, zisă "a lu' Isar", o femeie care mergea des în casa Mamei Nica, povestea cum a găsit-o pe marginea heleşteului, aplecată asupra unei vârtelniţe, rostind ziceri nedesluşite. Şi s-a mirat ce caută fusul ăla acolo, pe iarbă, fără lână pe el. Des­cântătoarea n-o observase, absorbită de lucrul ei. Când s-a apropiat şi mai mult, Doda a văzut cu ochii ei un şarpe lung şi negru cum se desfăşoară de pe vârtelniţă şi coboară în heleşteu, prelingându-se, încet, în pârâul din spatele casei...
Deochi, farmece, previziuni, pe toate "le practica" Nica. Cazuri de bărbaţi vrăjiţi au fost sute. Dar oricât ar părea de înspăimântător, ea nu era deloc o femeie respingătoare. Ba dimpotrivă! Avea "ceva", zic cei care şi-o amintesc. Ochii aceia sclipitori, mersul un­duit, "parcă în răspăr", un farmec adânc emana din toată făptura ei, făcând-o "atractivă la oameni", dar şi la copiii de pe uliţe, aşa cum a fost şi cazul Ioanei Mari­nică, care abia aştepta să ajungă iarăşi în "casa cu meri" şi să-i fie Nicăi în preajmă. Încă de pe la 16 ani, o mulţime de bărbaţi roiau în jurul ei. S-a măritat foarte tânără, c-un flăcău care-a fost luat pe front la câteva zile după nuntă şi-a fost ucis, până s-apuce să tragă un foc de armă. Nica a rămas singură, cu fata ei, Mărioara. Deşi avea copil, a fost cerută de-un băiat chipeş, mult mai tânăr decât ea, Nicolae, care-a iubit-o nebuneşte, până la moarte. Ultimii doisprezece ani din viaţă a fost paralizată, n-a mai ieşit din casă. Acolo, la pat, îşi primea clientele, ascultându-le necazurile, văzând cu duhul ei până departe. A fost moaşa satului, a ajutat să se nască sute de copii, inclusiv pe femeile cu care vorbesc. În cei doisprezece ani de paralizie, Nicolae a dormit numai cu ea în pat, sărutând-o. Şi lumea crede că încă mai aveau relaţii intime.

A doua crimă

"Toate din neamul lor au fost iubăreţe. Toate! Le plăceau bărbaţii, iubeau. Îi vrăjeau numa' cu ochii lor. Ce le puteai face, dacă iubeau?", rupe tăcerea strămoaşa Ana Stoichiţescu, c-o îndrăz­neală pe care n-aş fi bănuit-o. Mărioara, unica fiică a descântătoarei, a crescut şi s-a făcut la fel de atrăgătoare. Am văzut-o şi eu într-un tablou: cu părul acela negru, prins într-o buclă largă peste urechi şi buzele cărnoase, rochia tot neagră, sim­plă, ca de şcolăriţă ispititoare. Mulţi bărbaţi o râvneau, dar ea l-a luat de bărbat chiar pe profe­sorul de matematici, Constantin Coruţu, împre­ună cu care a trăit într-o odaie a casei, alături de mama sa. Profesor distins din Târgu-Jiu, mereu la costum şi parfumat, c-o batistă de mătase la piept, avea la oraş multe admiratoare. Dar cele două, mamă şi fiică, au avut grijă să îi învârtă minţile, să-l prechimbe în cel mai supus amant. În scurtă vreme, a ajuns să delireze, să alerge cu puşca prin ogradă după Mama Nica, strigând: "Vrăjitoareo, m-ai înnebunit cu bozgoanele tale!..." Elegantul pro­fesor umbla acum murdar, rătă­cit, condus parcă de o forţă străină, în vreme ce soa­cra descântătoare îl privea glacial. Tot aşa, i-a co­mandat şi soţului ei, Ni­colae: "Omoară-l. Omoară-l, că altfel ne omoară el pe noi." Şi blândul Nicolae s-a dus în şopru, a luat securea şi l-a lovit în cap pe gine­rele său. La tribunal, s-a considerat că a fost legi­timă apărare în faţa unui nebun. N-a făcut puşcărie. Iar pedantul profesor a trecut prin viaţa lor de parcă nici n-ar fi fost, deşi în urma lui au rămas trei copii: un băiat şi două fete. După moartea sa, Mărioara a mai avut o mul­ţime de iubiţi, dar nu s-a recăsătorit ni­ciodată. Straniu, şi-a păstrat nu­mele de fată. Şi numai în casa aceasta a trăit.

Şirul bărbaţilor dispăruţi

"O fost nişte femei frumoa­se. Sătenii nu le-nţelegeau, tră­iau după alte tipare. Ei numai atâta ştiu: pământul. Pământu' şi sapa. Eu mă uitam la ele şi le admiram. Aveau pielea albă, ca de mătase. Parcă nici nu ştiau să îmbătrâ­nească", îşi amin­teşte Ioana Marinică din vremea când, copilă fiind, mergea în casa lor. Şi-şi mai aminteşte şi de Mimi şi Zimca, fiicele Mărioarei, pe care Mama Nica "le afuma cu plante" şi le descânta înainte să ple­ce la baluri, pentru ca băieţii să le placă doar pe ele...
Primul copil a fost băiat şi s-a numit Titi. Dar a murit la numai 18 ani, într-un accident de maşină, chiar pe uliţa satului, aproape de casa părintească. Bietul Titi... Ucigaşul său a trecut mai departe, neştiut, luând cu el povestea acestui fiu prea fragil. Abia apoi s-au născut fetele. Zimca, frumoasă ca o regină, generoasă, iubitoare, adevărată "artistă ţărancă" - aşa a rămas în memoria runcenilor. S-a ocupat îndea­proape de educaţia copiilor ei, dar "i-a şi plăcut viaţa", după cum spun "martorele" mele. L-a luat de bărbat pe arătosul Sergiu Negoiu, provenind dintr-un neam de evrei bogaţi din Bucureşti, cu care a trăit tot în casa asta, într-o odaie din spate. "Era atâta de frumos bărbat!", îşi amintesc cele cinci femei. "Blond, înalt. Da' şi doda Zimca, straşnică femeie!... Mergeau îm­preună la baluri, ea ştia că şi lui îi plac femeile, da' îl mai lăsa, n-avea ce-i face. Îi zicea: «Măi, Sergiu, eşti atât de frumos, e normal să te iubească şi alteleÖ» Erau altfel ei doi decât restu' satului. Erau frumoşi, «văzuţi», nu aveau gelozie. Toţi îi admirau cumva". Dar bietul Sergiu, n-a scăpat, nici el, din ghearele morţii, fiind ucis de tânăr, într-o noap­te, după un joc de noroc. Pus cu capul pe şina de cale fera­tăÖ Făptaşii n-au fost aflaţi niciodată. Din căsnicia celor doi au rămas doi copii: Marius şi Carmen. Băia­tul, de copil, visa să zboare peste munţi, să plece departe. A mu­rit acum zece ani, în primul său zbor cu parapanta, zdrobit în Cheile Sohodolului, la doi paşi de casa părintească. Era prea bă­trân Marius, la 41 de ani, pen­tru asemenea excen­tricităţi... Iar sora lui, Carmen, a fost şi mai rebelă: s-a măritat chiar cu fra­tele vitreg, fiul aventurierului Sergiu, spre stupoa­rea întregului sat. Au trăit în aceeaşi casă şi nu au avut urmaşi. Deşi runcenii cred, totuşi, c-ar fi avut unul, un băiat, pe care l-a sugrumat cu mâna ei, după naştere, şi l-a îngropat sub frumoşii bujori gal­beni din faţa casei. Angela Stoi­chi­ţescu, fiica bătrânei de 102 ani, susţine c-a văzut-o de mai multe ori pe Carmen aprin­zând lumini acolo, în grădină, ca la un mor­mânt. "Tare frumoşi bujori aveau...", zice. Anul trecut, Car­men a murit şi ea de cancer.
În ce-o priveşte pe Mimi, cealaltă fiică a Mă­ri­oarei, ea este singura din neam care mai trăieşte şi azi, undeva, la Alba Iulia, fiindcă a întreţinut până nu demult o lungă corespondenţă cu Ioana Marinică. "Încă din facultate, mă pricepeam să le dau în bobi colegelor, le descântam să-şi găsească şi să-şi păs­treze iubiţii, aşa cum ştiam de la mama Nica. Abia pe urmă mi-am dat sea­ma ce păcat fac, săvârşind aces­tea", îi scria Mimi prietenei sale mai tinere din sat. "M-am însurat cu Iehova" - scria, într-o altă scri­soare, frumoasa fiică a Mărioarei - "fiindcă am vrut să întrerup şirul de blesteme din familia noastră. Am vrut să mă rog lui Dumnezeu ca să se ter­mine odată cu toate aceste drame. Dacă o să mor, să te rogi pentru mine, păcătoasa..."
Nu plec din sat până să-l cunosc şi pe Cle­ment Mocanu, cel care a cumpărat acum zece ani o jumătate din locul Mamei Nica - cea cu­prin­zând heleşteul -, ridicându-şi o luxoasă casă, gard în gard cu cea bântuită. Clement nu-i nici­decum genul care să se-ncreadă în basme. Om de afaceri din Gorj, cu zeci de ani petrecuţi în SUA, un ins pragmatic şi realist, a înălţat această casă pentru nevasta lui, Otilia, mult mai tânără decât el, cu ocazia naşterii fiului lor. S-a ocupat perso­nal de lucrări, mutându-se în sat definitiv. A asa­nat cu greu mlaştina vechii des­cân­tătoare. S-a îngrijit de fiecare detaliu al con­strucţiei, de fie­care finisaj, până când au zis ambii soţi că, într-ade­văr, asta e "casa lor de vis". Sute de mii de euro au investit în această con­strucţie elegan­tă, în care şi-au dorit să se retragă şi să trăiască liniştiţi. Stau acum în faţa acestui bărbat, care-mi vorbeşte despre acei ani, cu o vizibilă înfiorare. "Nu am putut să trăim acolo", zice. "A trebuit să vin­dem casa în nici doi ani, pe un preţ mult mai mic. Nu ştiu ce se întâmplă în locul ăla. Zgomotele acelea, noap­tea... Auzeam glasuri. Dacă nu eram împreună cu so­ţia, aş fi zis că poate mi se pare. Dar auzeam amân­doi. De jos, din pivniţă apăreau. De-acolo de unde a fost mlaştina veche!... Două fete foarte tinere, mă po­meneam uneori cu ele în cameră, le vedeam aşa, ca pe o hologramă. Le-am văzut cu ochii mei, vă jur. Cu părul negru, ochii negri. Câteodată mă tre­zeam din somn cu ele la capul patului. Mă mângâiau aşa, pe frunte, parcă anume ca să mă ispitească. Şi râdeau. Râdeau una spre alta, pe urmă mergeau spre balcon, parcă jucându-se, şi dispăreau în aer... Erau frumoa­se, da. Şi foarte tinere, cinşpe-şaişpe ani. Aproape copile... N-am putut trăi acolo. Soţia mea a-nceput să se simtă rău, a zis că nu mai rezistă. Mi-era teamă pentru copil. A trebuit să plecăm. Slavă Domnului!..."
La vânzarea casei, le-au spus noilor proprietari ce ştiau din povestea locului. I-au prevenit. Erau alţi doi oameni de afaceri prosperi, soţii Dan şi Valentina Oan­­cea, din Târgu-Jiu. N-au crezut, dar la scurtă vre­me după mutare, celor doi a început să le meargă tot mai rău. Au scăpătat, şi-au pierdut multe din afaceri. Valentina e prietenă cu Otilia Mocanu. Au povestit mult, şi-au făcut confesiuni. De peste un an, Valentina Oancea a părăsit şi ea casa din Runcu, definitiv. Înain­te de plecare, i-a dat mai multe telefoane prietenei sale. "Otilia", i-a spus, "nu se poate sta acolo. Nu ştiu ce am. Nu mă simt bine! Nu se poate sta, aţi avut dreptate... Locul acela e bântuit".