Un "Berbec" de sfârșit de martie
- Bianca Fota, ai primit, de curând, premiul pentru "Artele spectacolului și performanță scenică" pe anul 2015, din partea revistei "Actualitatea Muzicală" a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, iar la ceremonia de decernare a premiului, ai fost numită "primăvara baletului românesc". Ce a însemnat pentru tine această recunoaștere specială?
- M-a onorat, a fost o bucurie și un semn de prețuire a carierei mele, venit din partea celui mai înalt for artistic muzical din România. Doamna Doina Moga-Belmore, cea care a rostit discursul de motivare a premiului, este un temut cronicar, care nu trece cu vederea nicio greșeală, așa că frumoasele cuvinte cu care m-a descris m-au emoționat. De altfel, eu m-am născut primăvara, sunt Berbec de sfârșit de martie, când toată vitalitatea naturii reizbucnește cu forță și frenezie. Sunt puternică și hotărâtă în a-mi atinge țelurile, indiferent de eforturi. Îmi place soarele, îmi place felul în care mugurii se desfac pe ramuri, iubesc primele flori curajoase și primele fire de iarbă care străbat covorul vechi de frunze și ies din pământ la lumină. Starea de spirit exuberantă a primăverii chiar mă definește și entuziasmul acesta se vede, probabil, în felul în care dansez.
- Berbecii sunt semn de foc, o zodie care își împinge mai degrabă nativii spre ocupații pragmatice, realiste, cu rezultate obținute rapid. Cum de te-ai apropiat de dans, de balet, o zonă inefabilă a artei?
- Sunt născută în Râmnicu-Vâlcea, și până la șase ani eram grăsuță și mergeam cu tălpile picioarelor aduse spre interior. Ceilalți copii săreau coarda, iar eu de-abia mă mișcam, așa că părinții mei s-au gândit că trebuie să fac ceva sport. Am început să fac gimnastică ritmică și, foarte repede, am slăbit și mi-am corectat mersul. Însă sportul a început să îmi placă atât de mult, încât am început să fac performanță. Nu îmi era greu să renunț la jocurile copilăriei, pentru că, pentru mine, antrenamentele erau tot o joacă, nu simțeam că fac un efort. La zece ani, am ajuns la Timișoara, cu lotul de gimnastică ritmică, și acolo am fost văzută de maestrul coregraf Ștefan Gheorghe, care le-a propus părinților mei să mă lase să fac balet, prezicându-mi o frumoasă carieră scenică. Oricum, pe la 16-17 ani, aș fi terminat-o cu gimnastica, mai mult nu poți rezista în competiții, așa că baletul a fost o idee bună pentru o profesie pe termen cu mult mai lung. Îmi aduc aminte că, atunci când mi-am pus prima oară poantele, am început să mă învârt în vârfurile picioarelor, de nu mă mai opream, îmi plăcea la nebunie. Îmi plac și acum turațiile, săriturile. Am început, așadar, din clasa a patra, studiul la secția de coregrafie a liceului de artă din Timișoara. Am stat la internat câțiva ani învățând să mă descurc singură: îmi spălam hainele la chiuveta din spălător, le întindeam să se usuce, le împătuream și le puneam în dulap. După câțiva ani, s-au mutat și părinții mei la Timișoara, special pentru mine, ca să fim împreună. Tata e inginer, mama informatician, sora mea e politehnistă, așadar, în afară de mine, nu sunt alte talente artistice în familie. Mi-a plăcut enorm Timișoara. E un oraș pe care îl iubesc nu doar pentru că părinții mei au rămas în continuare acolo, ci și pentru că e mai curat, mai liniștit, mai aerisit, mai înflorit și înverzit, mai grozav decât Bucureștiul, în orice privință. Oamenii sunt mai amabili și mai toleranți, asta, pentru că sunt mai multe etnii - și sârbi, și unguri, și șvabi, alături de români, iar conviețuirea lor este foarte armonioasă. Nu-i vorbă, iubesc și Bucureștiul, aici m-am îndrăgostit, aici mi-am găsit ursitul, aici m-am împlinit profesional, și asta nu e puțin lucru, zic eu. Aici este prima scenă lirică a României și asta mi-am dorit de copil: să dansez pe scena operei bucureștene. Îmi alimentam acest vis lucrând din răsputeri, ca să fiu tot mai bună. Serile tăiam din ziare fotografiile și articolele despre idolii mei - Corina Dumitrescu, Simona Șomăcescu, Răzvan Mazilu, Sergiu Anghel (multe dintre ele decupate din revista "Formula AS", pe care mama o cumpără de la începuturile apariției ei). Acela era "internetul" meu pe atunci. Și mai era o emisiune care se difuza o dată pe săptămână, marțea, la miezul nopții, și care se numea "Lumea dansului", pe care o urmăream cu sufletul la gură, ca să aflu ce se mai întâmplă în baletul românesc și internațional. Pe urmă, când am venit la opera din București, după ce am terminat liceul și am apucat să văd și să cunosc îndeaproape toate aceste mari nume, mi s-a părut că l-am apucat pe Dumnezeu de picior.
Ultima lebăduță din linie
- Când ai debutat într-un rol important?
- Eram în clasa a unsprezecea, aveam 17 ani, când am debutat pe scena Operei din Timișoara, în rolul Clarei, din "Spărgătorul de nuci" și apoi, în ultimul an de liceu, am făcut Kitri, în "Don Quijote", în coregrafia lui Francisc Valkay, un mare maestru, dar și un om cu un suflet extraordinar, care mi-a dat o șansă, invitându-mă în distribuția mai multor balete de-ale sale. Nu am avut deloc emoții la debut. Impetuozitatea și inconștiența vârstei îmi dădeau pe atunci această stare de nețărmurită încredere și mă împingea să cred că mi se cuvin toate rolurile grozave. Probabil că aveam ceva deosebit și o sămânță de talent, de vreme ce m-a ales maestrul Valkay, dar acum mă uit în urmă și îmi spun cât de "perfectibilă" eram din punct de vedere tehnic... Doar entuziasmul acela nu-l mai pot "recupera" la aceeași dimensiune și intensitate, pentru că el a lăsat loc, treptat, seriozității și tenacității în studiu. Când ești mic, ai voie să greșești, dar când ești pe cel mai înalt nivel, nu mai ai voie să greșești: responsabilitatea față de public și față de colegii de scenă este uriașă. La 19 ani, după ce am terminat liceul de coregrafie de la Timișoara, am venit prin concurs la Opera Națională din București. La început, desigur, am avut un post în ansamblu, eram ultima lebăduță din linie în "Lacul lebedelor". Am trecut apoi prin toate posturile, de la ansamblu la solistă, prim-solistă, apoi prim-balerină, ultimul nivel. Mi-am completat studiile teoretice absolvind și facultatea de coregrafie la Universitatea de Arte "Gheorghe Cristea", o facultate înființată și condusă de maestrul Ion Tugearu. Din 2003 și până acum, am făcut rolurile cele mai mari ale baletului clasic, dar am făcut și mult balet contemporan, pentru că unui balerin cu formație clasică îi este foarte ușor să abordeze toate genurile de dans. Am avut maeștri minunați, de la care am învățat enorm - Mihai Babușka, Corina Dumitrescu, Florin Mateescu sunt cei care mi-au rămas la suflet.
- Din gloria balerinelor fac parte și partenerii lor de dans. Cât din succes li se datorează?
- Relația cu partenerul de dans este, în balet, decisivă. În timpul spectacolului, trebuie să ai încredere deplină în el, să mizezi pe el, pe capacitatea lui de reacție, pe concursul pe care ți-l dă în construirea scenei. Chiar și un singur gând se vede în felul în care te miști. Dacă dansezi cu partenerul tău și te gândești doar la mișcarea pe care o faci, atunci obții doar o execuție corectă, dar dacă vrei ca și spectatorii să vadă și să înțeleagă că personajul tău îl iubește pe cel al lui și îl privești în felul acesta, atunci deja toată coregrafia s-a transformat. Între partenerii de scenă e un raport de prietenie profundă, foarte personală, ca între camarazii de front. Am avut câteva accidentări, și când n-am putut participa la spectacole, am venit în sală, la premiere, doar ca să fiu alături de ei, de colegii și partenerii mei. Privind din public, prima oară m-a frapat să văd cât de mult se vede sufletul celui care dansează, cât de tare transpar în dans trăsăturile lui sufletești și chiar urmele întâmplărilor prin care a trecut în viață. Baletul e o artă în care nu te poți preface: nu ai la îndemână cuvintele, care pot spune și altceva decât gândești. Să interpretezi un rol prin dans e un demers tainic: să cauți personajul, să îl cunoști până în străfundurile lui, să ți-l asumi astfel complet, să te "umpli" de el.
Stăpâna oglinzilor
- Timpul transformă, adesea, bucuriile în rutină. După 13 ani petrecuți aici, ce mai simți când intri, dimineața, pe poarta operei?
- Simt că acolo e locul meu, lumea mea de basm, în care pot să devin oricare din personajele mele. E ceva magic, dar în spatele magiei stă o muncă sisifică. Ador când intru în sala de studiu. Mă așez la bară, și de la opt la zece, când vin ceilalți balerini, sunt singura stăpână a oglinzilor: fac exerciții de încălzire și de stretching pentru diferite grupe de mușchi, îmi întind tendoanele și ligamentele, pentru că la 32 de ani, se înțelege, te încălzești mai greu decât la 20. După care, încep studiile cu maestrul-coregraf și cu toată grupa de lucru, iar după studii, avem repetiții toată ziua, până la 18.00. În zilele în care am spectacol, îmi trebuie trei-patru ore minimum ca să mă pregătesc, pentru că sunt foarte multe de făcut înaintea intrării în scenă: trebuie să-ți aranjezi părul, să-ți prinzi diademele - dacă rolul o cere, să-ți faci machiajul adecvat, să-ți verifici costumul, să îl retușezi, dacă e nevoie, să nu cadă vreo bretea, să îți vopsești cu o pastă albă poantele... Eu îmi pun costumul cu două ore înainte de spectacol și merg pe scenă, unde verific fiecare centimetru pătrat de pe covorul de balet, la fel și elementele de recuzită printre care îmi fac amplasamentul și traseele. "Fotografiez" fiecare cadru, memorez totul, fiecare detaliu, ca nimic să nu mă perturbe sau să mă ia prin surprindere atunci când îmi interpretez rolul. Ca prim-balerin, ai responsabilitatea de a-i "învârti" pe toți în jurul tău, tu ești motorul care îi angrenează pe toți ceilalți, soliști, ansamblu, în dinamica spectacolului. Îți trebuie o mare putere pentru asta, fermitate și un anume fel de impetuozitate, de intrare în forță. E o atitudine care se deprinde. Dacă tu ești convins, atunci toți te vor urma și vor intra în poveste cu tine. Îți dai seama la aplauze cât ai reușit să faci din toate acestea, cât de mult ai convins, sau, dimpotrivă, îți poți da seama și într-un moment de liniște, când lumea e pur și simplu copleșită de emoție și așteaptă cu sufletul la gură să vadă ce faci mai departe. Dar dacă magia dispare și auzi un foșnet de pungă, e semn că trebuie să încerci și mai tare să convingi!
Energia obârșiei
- Îți imaginezi ce vei face când nu vei mai dansa? Cu ce vei suplini mirajul dispărut al baletului și al scenei?
- Mai am câțiva ani buni înainte pe scenă, iar când cariera mea se va sfârși, după 40 de ani, voi deveni maestru-coregraf. Și chiar îmi doresc acest lucru, să predau celor tineri cunoștințele pe care eu le-am acumulat și să le împărtășesc experiența mea, așa cum și eu am învățat de la maeștrii mei: arta evoluează și poți să-i ajuți pe cei care vin după tine să facă în trei pași ceea ce tu ai făcut odinioară în zece.
- Nu te bate gândul străinătății?
- Sunt mulțumită de viața mea de până acum și mă simt împlinită. Nu mi-am dorit să fac o carieră în străinătate, deși am fost în numeroase turnee și am dansat pe mari scene lirice din lume, dar mie chiar îmi place țara asta, îmi place să trăiesc aici. E o energie în locurile acestea la care mă raportez și fără de care aș simți că sunt goală pe dinăuntru. Nu sunt foarte ambițioasă în privința acumulărilor materiale sau a poziției în societate. Planurile noastre, adică ale mele și ale soțului meu, sunt modeste și firești: ne străduim să ne cumpărăm o casă, ca apoi să avem un copil. Cariera de balerin nu ține cât în alte profesii și e bine ca. atunci când se termină, să ai și alte puncte de sprijin în viață. Am văzut o mulțime de balerini care au trăit doar pentru carieră și care, după ce ea s-a terminat, s-au trezit singuri. Oricât au strălucit pe scenă, pe chipul lor se așterne tristețea pe care ți-o dă singurătatea.
- Orice femeie visează să aibă un corp și un mers de balerină, dar care e prețul plătit pentru a te menține într-o asemenea formă?
- Prețul e o disciplină de fier și un volum de muncă uriaș. Ca balerină, trăiești zi de zi uitându-te în oglindă și încercând să îmbunătățești continuu condiția ta fizică. Iar când timpul începe să o afecteze, lucrezi foarte mult să te menții la același nivel. E posibil să nu te naști cu toate calitățile necesare baletului. Poate că ai un genunchi ușor mai mare, mai gros, și atunci toată viața vei lucra ca să întinzi mai mult tendoanele din spatele genunchiului, să încordezi foarte bine genunchiul și să tragi musculatura în sus, astfel ca piciorul tău să capete altă alură și să nu se mai vadă acea "imperfecțiune". Fiecare părticică a corpului tău trebuie modelată și remodelată continuu, iar lucrul acesta e însoțit de durere, cel mai adesea. La noi, balerinii, e chiar o satisfacție masochistă atunci când te doare un mușchi sau un tendon, pentru că asta înseamnă că progresezi. E o anomalie a profesiei: când faci febră musculară înseamnă că ai muncit cu spor, că ai avansat, și asta e minunat! În ziua de astăzi, baletul clasic e foarte performant pe partea fizică și de execuție tehnică, față de acum 40 de ani, când accentul se punea mai mult pe interpretarea artistică. Sigur că trebuie să îți iubești corpul: el este instrumentul tău de lucru. Dar iubirea de sine are o limită foarte subtilă la artiști. Adică, dacă te placi foarte mult, intervine autosuficiența și orgoliul, iar dincolo de asta nu mai există progres. Dar și dacă ești mereu nemulțumit de tine și nu te iubești îndeajuns, nu ești convingător pe scenă, nu te impui ca artist. Ar trebui să fii cam așa: în sala de studiu să te iubești mai puțin, ca să te îmbunătățești continuu; iar când intri pe scenă, să te iubești la nebunie, ca să-i faci și pe cei care te privesc să te admire și să îți dăruiască prețuirea lor! Dacă eu îmi iubesc corpul? Da, dar cel mai mult îmi iubesc sufletul!
- Îți mai rămâne loc, în el, și pentru dragoste? Meseria pe care o faci nu cere o jertfă de tot?
- Din fericire, soțul meu este, și el, artist. Este actorul Ștefan Ruxanda, de la Compania de Teatru "Passepartout" a lui Dan Puric. L-am cunoscut când am participat și eu la un spectacol al lor, "Royal Fashion", care are și o parte de balet, în afara celei de actorie. Așadar, Ștefan înțelege ce înseamnă să ai un spectacol și să ajungi târziu acasă, ce înseamnă să ai un turneu de o lună sau mai mult în străinătate, ce înseamnă să lucrezi în plus față de program pentru că tu consideri că nu e suficient ce ai făcut pentru rolul pe care îl pregătești. Din punctul acesta de vedere, suntem norocoși că suntem artiști amândoi, dar din alt punct de vedere, nu e prea grozav, pentru că ne petrecem o bună parte din timp așteptându-ne unul pe celălalt și prețuind puținul timp pe care-l "furăm", ca să-l petrecem împreună. Când ajung acasă, după orele de studiu, nu apuc să fac mare lucru: în primul rând, fac o baie caldă, ca să-mi detensionez mușchii. Apoi, mai citesc, mă mai uit la un film cu soțul meu sau vorbim despre rolurile pe care le facem fiecare din noi. Lunea, când am o zi liberă, îmi place să fac pâine acasă din făină integrală și să gătesc. Mănânc, în general, destul de consistent (pește, paste de orez, salate), dar nu fast-food. Efortul fizic susținut de zi cu zi nu te lasă să te mai îngrași. Nu poți să-ți permiți măcar o ieșire în club sau să ai o viață dezordonată, pentru că fiecare gram de alcool sau de mâncare proastă se simt în plus a doua zi, la exercițiile de încălzire și de studiu. Îmi place să plecăm din oraș și să stăm cât mai mult în natură, să ne plimbăm prin pădure cu cățelul nostru. Mergem destul de des la mânăstirea de la Valea Plopului, unde părintele Tănase a făcut un așezământ pentru copiii abandonați. Ștefan e un om foarte credincios, e un înger de om, face numai fapte bune și merge tot timpul la biserică. Îl însoțesc și eu, când avem liber de la Operă, de sărbători, ori vara, în timpul vacanței. Îmi iau un scăunel și stau cuminte toată slujba. Pentru un balerin e foarte greu statul în picioare, pe loc. Dar mă rog lui Dumnezeu tot timpul, nu numai la biserică, mă rog pentru sănătatea mea și a familiei mele, ca Dumnezeu să ne aibă în grija Sa, ca și până acum. Și să poarte de grijă întregii lumi! Pentru asta mă rog mereu: pentru sănătatea tuturor celor suferinzi din lumea asta! Mă gândesc la cei care au dureri, pentru că eu știu ce înseamnă durerea fizică - profesia de balerin te expune la multe accidentări. Trăiești mereu cu o durere fizică, mai mică sau mai mare, pentru că dacă nu e glezna, e genunchiul, ori șoldul, sau spatele. Dar vecinătatea asta constantă cu durerea te face mai puternic. De altfel, toate balerinele sunt femei foarte puternice, pentru că de la vârste fragede muncesc fără încetare, cu o disciplină de fier.
- Nu pot să nu te întreb despre "răzmerița" de la Opera din București, care a făcut înconjurul presei. Te afectează?
- Sper ca noua directoare, Beatrice Rancea, să dezlege ițele încâlcite ale relației dintre manageriat și artiștii operei și să pună capăt acestor războaie, pentru că, în general, e pace în operă.
- Ce ai acum în agenda artistică?
- Nou-nouțul spectacol "In the night. The middle..." care a avut premiera în 10 iunie - un triptic de balet clasic și contemporan, cu trei coregrafii postmoderne, de George Balanchines, Jerome Robbins și William Forsythe, pe muzica lui Ceaikovski, respectiv, Frederic Chopin și Thom Willems. Ultima dintre ele a fost realizată la comanda lui Rudolf Nureev, pentru a o dansa cu celebra stea a baletului francez din anii '80, Sylvie Guillem, și sper că va încânta și publicul bucureștean.
Foto: EGYED UFO ZOLTAN (3), CHRISTIAN KOSTYAK (2), VALI STOICA