Despre Sfântul Nectarie și alte minuni
Sunt o pensionară care nu am beneficiat de educație creștină. Știam trei rugăciuni simple, și maică-mea mă ducea la împărtășit de marile sărbători, deși atunci nu prea aveam voie de la școală. Dar tot mergeam pe ascuns, în haine noi, la sfânta biserică, de fiecare mare sărbătoare.
Mi s-a spus, mai târziu, că, până la vârsta de un an, am fost foarte bolnavă: aveam convulsii neîncetat. Am fost dusă la sfânta mânăstire Bistrița, unde se află moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul (în comuna noastră) și m-am vindecat. Cu toate acestea, nu m-am apropiat de bunul Dumnezeu și practicam orânduielile creștine mecanic, când și când, când eram la vreun necaz. Au trecut anii, m-am căsătorit, am făcut copii, și din grija și dragostea pentru ei am început să mă apropii de Dumnezeu. În ce fel? Nu mergeam la biserică decât foarte rar, dar mergând singură pe drum, repetam la nesfârșit rugăciunile știute și discutam cu bunul Dumnezeu, spunându-i necazurile mele. Ar fi multe de spus despre viața mea păcătoasă, despre promisiunile pe care i le-am făcut lui Dumnezeu și pe care, din păcate, nu le-am respectat. Bunul Dumnezeu să mă ierte! Acum voi încerca să arăt cum l-am cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat.
Puntea din vis
În acea vreme, urmăream emisiunea lui Teo la Pro TV și, într-o zi, a fost invitată Ionela Prodan, care a povestit cum a stat în comă 6 luni, după un accident, și Domnul Iisus a salvat-o. M-a impresionat foarte mult, și tot timpul mă gândeam la minunea care i s-a întâmplat. Eu lucram în comuna vecină, și pe timp frumos, treceam dealul pe jos până acasă. Mă simțeam foarte bine și îmi spuneam rugăciunile în liniște. Într-o zi, ajungând în vârful dealului, mi-a venit să-L rog pe Dumnezeu să-mi arate și mie dacă mă iubește, dacă e alături de mine, așa păcătoasă cum sunt. I-am vorbit cu glas tare pentru că nu era absolut nimeni pe acolo. Rareori se întâmpla să întâlnesc pe cineva. Ei bine, chiar în acea noapte, de miercuri spre joi, am avut un vis foarte clar. Se făcea că sunt în fața unei punți late de 4-5 degete, foarte înaltă, care se găsea deasupra unui întuneric sau hău întunecat. Urma să trec puntea. Am zis că nu voi putea să o trec, dar am făcut primii pași, pentru că așa trebuia. Am alunecat pe loc și am început să mă prăbușesc în hăul acela nesfârșit. Atunci am zărit în stânga, printre mai mulți oameni, un bărbat îmbrăcat într-un surtuc negru (haine de pe vremuri) cu barbă, fața luminoasă și niște ochi mari, negri, strălucitori. Fața-i era aproape încruntată, dar ochii săi m-au fixat și, ușor, ușor, m-a luat ca pe un fulg și m-a adus printre oamenii aceia. Fericită că am scăpat, am încercat să-l găsesc cu privirea, dar dispăruse. Nu știam cine era cel care mă salvase. Sfântul Grigorie Decapolitul nu era, iar pe Domnul Iisus îl știam altfel din icoane, nu l-am recunoscut, deși Lui mă rugasem. Joi și vineri mă tot întrebam cine, cine să fi fost. Sâmbătă sau duminică se sfințea biserica din satul meu natal și aflasem că este bine să merg și să trec prin sfântul altar. L-am rugat pe soțul meu să mergem împreună și a fost de acord, dar am ajuns cam pe la sfârșitul slujbei. Era o mulțime de lume, care te purta pe sus atunci când intrai în sfânta biserică. Și acum, minune mare! Când mă apropiam de sfântul altar, din icoana din dreapta lui îmi zâmbea chipul cel din vis, exact cum îl văzusem. Sincer, spun, că nu numai că mi-a zâmbit, dar mi-a spus din priviri: "Eu sunt". M-am simțit așa de surescitată, încât parcă aș fi zburat. Am încercat să-i spun soțului meu, dar nu prea m-a ascultat. Am întâlnit o fostă colegă de școală, i-am spus, dar nu cred că a înțeles prea bine, că eram foarte emoționată. Am mai întâlnit o mătușă căreia i-am povestit. Nu știu cât a înțeles și ea. Așa de mult mi-a plăcut icoana Domnului Iisus (acum știam că în fața altarului, în dreapta, este icoana Sa) încât am vrut să o revăd. Cu o altă ocazie, am reușit să ajung la sfânta biserică și m-am dus întins să o admir, să mă închin și să o sărut. Mare mi-a fost dezamăgirea. Din icoană mă privea tot Domnul Iisus, dar cu totul altă înfățișare, o diferență foarte mare. Nici nu știu dacă m-am mai închinat, așa eram de dezamăgită. Apoi mi-am dat seama că bunul Iisus mi se arătase atunci așa cum îl văzusem, ca să îl recunosc, și că făcuse o mare minune cu mine. Slavă Ție Doamne, slavă Ție, care îi iubești pe toți păcătoșii și ai răbdare cu ei! Am promis că o să scriu cele întâmplate și o să le trimit spre publicare la revista "Formula AS", pe care o iubesc și o citesc. Spre rușinea mea, nu m-am ținut de cuvânt și anii au trecut. Acum, fiind bolnavă, m-am gândit că poate Mântuitorul s-a supărat pe mine că nu m-am ținut de cuvânt. Și aș vrea să știe toată lumea că Dumnezeu există, că ne iubește pe toți, așa păcătoși cum suntem, că este mereu alături de noi, dacă îl chemăm. El nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce, și când nu mai putem, vine în ajutorul nostru. Dacă avem credință și răbdare, trecem mai ușor prin orice greutate, că știm că-l avem alături pe Domnul, care nu ne lasă niciodată. Noi, doar să încercăm să fim mai buni, mai înțelegători, mai iubitori. Să-i vedem și pe cei mai necăjiți decât noi. Dacă nu putem să-i ajutăm altfel, măcar cu o privire blândă, cu o vorbă bună, cum putem.
Și acum nu pot să nu amintesc aici o întâmplare de acum două dimineți. Mergeam cu taxiul la spital, și din cauza aglomerației, mașina s-a oprit puțin. Atunci șoferul mi-a zis: "O vedeți cum scurmă?". N-am înțeles imediat ce se întâmplă. Era o femeie îmbrăcată decent, aplecată spre ceva. Am crezut că bea vreo băutură. Dar când a pornit mașina, am văzut că ea căuta în tomberon ceva resturi de mâncare. Am rămas încremenită. Nu arăta ca un om al străzii. Mai târziu m-am gândit - ce bine ar fi fost să înțeleg ce se întâmplă, să opresc și să-i dau să-și cumpere o pâine. Viața e foarte grea, și mulți semeni ai noștri suferă, fără să fie văzuți sau ajutați. Să fim mai buni și să-i observăm și pe acești năpăstuiți ai soartei, cei care putem să-i ajutăm. Eu cred că asta vrea bunul Dumnezeu de la noi. Poate lumea ar fi mai bună, dacă am înțelege. Primiți-l pe Dumnezeu în inimile voastre.
Sper ca prin cele relatate de mine să ajut pe cineva, să-i dau încredere, speranță. Să nu dispere niciodată, că Dumnezeu este cu noi și ne iubește pe toți așa cum suntem, bogați, săraci și păcătoși. Doamne ajută!
***
Aș vrea acum să vă povestesc despre un mare sfânt, tare drag și apropiat inimii mele, Sfântul Nectarie Taumaturgul din Eghina. Am aflat de el și de minunile sale din "Formula AS", și-mi doream din suflet să ajung și eu odată la Mânăstirea "Radu Vodă" din București, să mă rog la sfintele sale moaște. S-a întâmplat să ajung în Capitală, ca să fac niște analize. Cu o zi înainte de externare, am rugat-o pe doamna doctor să-mi completeze foaia mai din timp, că vreau să ajung și eu la Sfântul Nectarie, până la plecarea autobuzului, de la ora 13.30. Nu cunosc Bucureștiul și mă orientez numai după indicații precise. Știam că trebuie să cobor la stația de metrou Unirea. Pe la orele 10 și ceva, m-am externat, mi-am luat bagajele și, puțin dezorientată, am mers la metrou. Pe drum l-am rugat pe Sfântul Nectarie să mă ajute să mă descurc. Am întrebat vreo două persoane, care n-au știut să mă îndrume. M-au auzit două fete și mi-au spus că îmi arată ele. Aveau examen a doua zi și mergeau să se roage de ajutor. Am ajuns foarte ușor și am mers întins la sfintele moaște, am îngenuncheat și, cu lacrimi liniștite picurându-mi pe obraji, l-am rugat pe sfânt pentru toți ai mei, pentru familie, cunoscuți, ca să ne aibă în grija sa. Am avut timp să mă reculeg, să plătesc pomelnic și să aprind lumânări. Am plecat liniștită și împăcată de acolo, am avut timp pentru toate. Sfântul Nectarie m-a călăuzit. Îți mulțumesc Sfinte Nectarie!
Am uitat să spun că îl visasem și pe el, mai înainte. I-am citit sfântul acatist și, într-o noapte, am visat un bărbat cu un toiag (era mai tânăr decât îl știam eu din icoane) că vine la mine și-mi spune că vrea să stea și el într-o cameră. N-am zis nimic și mă gândeam unde să stea, că era fiecare cu camera lui. Sfântul voia, de fapt, să-i pun icoana în camera mea. Am reușit să fac rost de una micuță și am pus-o în perete. De atunci, e mereu alături de mine. Fiica-mea a rugat o prietenă care a fost la Eghina să-mi aducă ceva mic, mic, de la sfântul, pentru că îl iubesc mult. Mi-a adus o iconiță din lemn, pentru care m-am bucurat foarte mult. Acum, ori de câte ori plec de acasă, iconița e în buzunarul de la piept, dându-mi curaj și încrederea că sfântul mă ajută și mă ocrotește. L-am rugat pe bunul sfânt să o ajute pe fiică-mea să-și găsească serviciu, că nu reușea deloc și-i era greu. Găsea câte ceva pe perioade scurte și era foarte necăjită. Sfântul a ajutat-o să găsească ceva în specialitatea ei, cu salariu potrivit. Mulțumesc din suflet, sfinte Nectarie, prieten drag!
Aș vrea să-l cunoască toată lumea pe sfântul Nectarie. Este grabnic ajutător și nu lasă pe nimeni, cât de păcătos ar fi acela, fără să-l ajute. Îndrăzniți, cunoașteți-l și nu veți regreta! Pe toți vă va ajuta la timpul potrivit.
***
Acum urmez un tratament foarte important pentru sănătatea mea și greu de suportat. Ei bine, niciodată nu intru în cabinet fără iconița Sfântului Nectarie. O țin strâns în mână și acolo o pun lângă inima mea. Mă întărește și știu că e cu mine ca să mă ajute. După toate aceste tratamente prin care o să trec cu ajutorul Maicii Domnului, grabnic ajutătoare, al domnului Iisus și al Sfântului Nectarie, voi aduce mulțumire și voi spune și altora ca să-i aducem cu toții slavă Domnului Dumnezeului Nostru. Doamne ajută!
Aceste rânduri au fost scrise acum aproape cinci ani de zile. Mama mea a murit. Pe patul de spital de la Colțea, m-a rugat să trimit tot ceea ce a scris la "Formula AS", revista pe care o citea permanent. Poate o să mă ajutați să mă țin de promisiune și să publicați gândurile ei despre Dumnezeu. Mama mea se numea Felicia Lăzărescu.
Cu respect,
BOGDANA BACIU - București
Braț la braț cu Dumnezeu
Frica de moarte este dincolo de puterea rațiunii. Asta am simțit-o nu demult, când vestea unui nodul mi-a paralizat gândirea. Gheara morții o simțeam scrijelindu-mi spatele și așteptam doar confirmarea. Așteptarea este însă și mai grea, mai ales pentru cei dragi, care te înconjoară și pe care, văzându-i cum suferă, te fac să te simți vinovat de necazul care te-a dărâmat.
Amalgam de gânduri, amintiri, rugi, lacrimi se amestecă și te înconjoară ca un fum. Nu te lasă să respiri, ci numai să visezi. Întoarcerea în timp este inevitabilă, când știi că următorul pas poate fi ultimul. Privind în urmă, am realizat că toată viața mea a fost plină de minuni. Rămasă fără tată, la o vârstă la care adolescenții visează la prima iubire, am crezut că totul s-a sfârșit, dar tocmai atunci am cunoscut puterea Dumnezeiască, care nu lasă pe orfani și pe văduve fără ajutor. Am reușit să termin facultatea printre primii, am luat repartiție într-unul din cele mai mari orașe ale țării, care a fost declarat închis pe timpul lui Ceaușescu. Pașii mi-au fost îndrumați și purtați spre o căsnicie fericită și am avut parte de primul copil. Am primit locuință, în cele mai crunte vremuri, când totul se cumpăra pe bani și se baza pe relații. După ani în care am avut suișuri și coborâșuri, braț la braț cu Dumnezeu, am trecut peste toate. Am trecut și Oceanul și acum sunt în Canada. Ajunși aici, cu întreaga familie, plini de speranțe și de încredere, am înfrânt rușinea și umilirea emigrării. Aici, în Țara Făgăduinței, poți pierde totul într-un timp foarte scurt și de pe o zi pe alta: banii, demnitatea, dar nu și credința. Singurul care te ajută e Dumnezeu. Nu ai pe nimeni altcineva. Tu, familia și Puterea Cerească. Dar aici, în Canada, s-au întâmplat alte minuni: am obținut un serviciu decent, după ani de muncă necalificată. Apoi a venit al doilea copil, care ne-a dus pe culmea fericirii. O nouă minune nu m-a lăsat să uit că acolo, Sus, Cineva mă iubește. Cum aș putea uita primele lucruri pe care nu ți le-ai permis o viață: o bicicletă nouă, apoi o mașină nouă, o casă nouă. Totul e nou. Și viața aici e nouă. După teama că voi pierde totul, Dumnezeu mi-a dat din nou speranță și o altă viziune asupra vieții. Mi-a deschis ochii și sufletul, m-a făcut mai răbdătoare și mai iertătoare cu tot ce e în jur. Iert și iubesc totul. Până la urmă, viața se rezumă la a ierta și a iubi.
Să fiți iubiți de Dumnezeu, și voi să-L iubiți la rândul vostru. Asta e tot ce vă doresc și îmi doresc.
AIDA PĂDURARIU - Canada
"Iată, Hristoase al meu, că banii îmi lipsesc!"
Prima dată când am auzit despre Sfântul Nectarie a fost în revista "Formula AS". Acolo am citit despre nenumăratele minuni pe care sfântul le-a făcut și le face și în prezent. Deși sunt sănătoasă, mulțumesc lui Dumnezeu, aveam o altă mare frică: datorită reducerii încasărilor, se zvonea că firma la care lucrez se va închide, și această perspectivă mă înfricoșa, mai ales în prag de iarnă, fiind și singurul întreținător al familiei, soțul meu fiind decedat. Așa am ajuns să mă gândesc că poate dacă am să-l rog mult, Sfântul Nectarie mă va ajuta. Am cumpărat Acatistul și am început să-l citesc în fiecare zi. Se apropia sfârșitul lunii și eram îngrijorată... dar, minunea s-a întâmplat! În mai puțin de o săptămână, am avut încasări prin care am recuperat lipsurile din acea lună. Nu-mi venea să cred că se întâmplă așa ceva, încasările mergeau greu, acum veniseră, pur și simplu, din cer. Citind într-o carte despre Sfântul Nectarie, am găsit undeva reprodusă o întâmplare din viața sa: pe vremea când administra mânăstirea din insula Eghina, când rămânea fără bani, se ducea la una din icoanele Mântuitorului sau a Maicii Domnului, își deschidea portofelul gol și spunea: "Iată, Hristoase al meu, că banii îmi lipsesc. Dar tu cunoști nevoile noastre...". Fără să știu despre aceasta înainte, am simțit că am făcut cam la fel. Sfântul Nectarie este foarte cunoscut pentru vindecările sale, mai ales pentru bolnavii de cancer, dar, după cum se vede, el ne ajută la orice necaz am avea, dacă îl chemăm în ajutor. Vă mulțumesc că m-ați ascultat.
Cu stimă și respect, pentru revista care ne îndrumă și ne luminează viața, o cititoare fidelă,
STRATU ANTONELA
"Cu inima ca un soare"
2010. Un an care se anunță ca și ceilalți din viața mea: liniștit, plin de lumină și de culoare. Martie. Prima lună a primăverii, luna femeii, când totul revine la viață. "La vie en rose", asta până în ziua când mama a primit un diagnostic care ne îngrozește pe toți. În acele momente, peste noi s-a prăbușit cerul. Nici cea mai puternică tornadă, cel mai puternic cutremur, uragan, nu ar fi fost mai înspăimântătoare ca acel diagnostic. Ne-am întrebat: de ce noi? Cu ce am greșit? A urmat o perioadă de 2-3 zile, în care nimeni, aproape, nu scotea nici o vorbă. Era liniștea de dinaintea furtunii. Apoi, încet, încet am început să ne revenim și am început să luptăm pe toate fronturile. În primul rând, am început să ne rugăm. Nu știu dacă sunt o persoană religioasă sau credincioasă în adevăratul sens al cuvântului, dar mă duceam aproape săptămânal la biserică. Dacă nu ajungeam, mă închinam în gând și îmi închipuiam că sunt la biserică. Am început să mă rog mult mai asiduu, să citesc acatistul sfântului Nectarie, acatiste ale Maicii Domnului. Cumpăr și citesc "Formula AS" de când a apărut. În ea am descoperit multe lucruri pe care le știam sau le făceam, fără a fi conștientă că erau lucruri minunate. Am descoperit rubrica "Puterea rugăciunii", unde oameni ca și mine au fost în diferite impasuri. Am realizat, atunci, că într-adevăr rugăciunea sinceră și intensă, spusă cu toată inima, cu toată simțirea și smerenia, face minuni. Perioadele de spitalizare, de tratament, de teste, au fost depășite mult mai ușor. Timpul a trecut, iar mama s-a însănătoșit.
Cu gândul la Dumnezeu, la Maica Domnului, la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la Sfântul Nectarie, la Sfântul Ardealului - Arsenie Boca, m-am întrebat: oare voi putea vreodată să ajung să calc pe tărâmul unde ei au trăit și au înfăptuit minuni? Și Divinitatea m-a ajutat încă o dată. Am ajuns în Țara Sfântă, la Ierusalim, în Insula Eghina, la Sfântul Nectarie, la Prislop, la Sfântul Arsenie și în multe alte locuri unde au trăit sfinții noștri, ai ortodoxiei. Îmi fac timp să citesc în fiecare zi acatistul Sfântului Nectarie. Cel mai aproape mă simt de Divinitate atunci când citesc din acatistele Maicii Domnului. Poate și pentru faptul că unul din numele mele este Maria. Mă simt ocrotită și, de fiecare dată când am avut de trecut un impas sau, pur și simplu, o dorință, Măicuța Domnului nu m-a lăsat. Cu zâmbetul ei minunat de blajin și cu inima ca un soare, a pus o "vorbă bună", a mijlocit pentru mine la Dumnezeu și la fiul său, Iisus.
V-am scris aceste rânduri, în speranța că mă voi înscrie și eu în rândul celor ajutați de Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfântul Nectarie și al celorlalți Sfinți. Trecând și biruind furtunile vieții cu rugăciune și smerenie, vă îndemn să nu renunțați niciodată să urmați calea lui Dumnezeu.
MARIA - Ploiești
Darul suprem
Vă mulțumesc, din suflet, că existați, că printre paginile revistei dumneavoastră, chiar și pentru cei aflați "pe culmile disperării", într-o lume în care banii guvernează pretutindeni, lăsați să licărească speranța. Speranța, care pentru mine, de o vreme încoace, poartă alt nume - DUMNEZEU.
Spun "de o vreme", deoarece, cu mult timp în urmă, îl pierdusem pe Dumnezeu, pe Dumnezeul copilăriei mele, pe care mi-l dăruiseră părinții, în dragostea și înțelepciunea lor de oameni simpli și curați. Îl pierdusem undeva, îl abandonasem, la sfârșitul adolescenței, ca pe o haină zdrențuită, cu o inconștiență teribilă. Uneori îmi e teamă să privesc în urmă, la toți anii mei în care am rătăcit aiurea, pentru că nu mă recunosc. E ca și cum altcineva străin ar fi șchiopătat, ar fi mers în genunchi, s-ar fi târât, până când a alunecat definitiv în apa Styxului, în mocirla păcatelor, atât de adâncă și murdară, dar atât de ademenitoare. O viață fără Dumnezeu, sfâșiată între idealuri fără noimă și iluzii sfărâmate. Cuvintele sunt sărace și goale, pentru a descrie cât zbucium, câtă suferință, câtă neliniște, câte nopți de nesomn, câte dureri ascunse, câte lacrimi m-au zdrelit, până l-am regăsit, în pragul ființei mele, cu trupul schingiuit și plin de rănile păcatelor pe care le făcusem (cu o dezinvoltură greu de egalat), dar zâmbind și cu brațele întinse, gata să mă ajute din nou, să-mi stea alături și să-mi vegheze pașii ca să nu mai alunec.
M-am trezit, în acel moment, din somnul adânc și putred al existenței fără Dumnezeu, dar nu definitiv. Nu! Deși, de când l-am regăsit, viața mea e plină de miracole. Acum trei ani, tatăl meu a paralizat, și când nici unul dintre medicii specialiști nu-i mai acorda nici o șansă, Dumnezeu, în nemărginita Lui bunătate, l-a făcut sănătos, încât, acum lucrează mereu în atelier, deși are 78 de ani. În anul următor, s-a îmbolnăvit brusc mama. Nu răspundea la nici un fel de tratament, eram îngrozită, pentru că se presupunea că are meningită virală, dar bunul Dumnezeu s-a îndurat de mine și de data asta, iar acum e perfect sănătoasă. A venit, bineînțeles, și rândul meu. În primăvara anului 2008, un diagnostic eronat a spart liniștea mea, și așa șubredă, în mii de cioburi. A urmat un an de coșmar, cu bani aruncați aiurea pe medicamente, cu vizite la medici specialiști, cu analize repetate la nesfârșit, și toate astea pe fundalul unei spaime ciudate, că micoza scalpului netratată corespunzător poate provoca alopecia totală și definitivă. Calvarul a durat până când Dumnezeu a intervenit iar, și unul dintre medici a ajuns la concluzia că nu e vorba de nici o micoză, ci de o disfuncție a glandei tiroide. Îl regăsisem pe Dumnezeu, dar zbuciumul a continuat, până în momentul în care, prin intermediul revistei dumneavoastră, Dumnezeu mi l-a dăruit pe Sfântul Nectarie, realizând, astfel, cel mai mare miracol din viața mea. Deși la început fusesem un alt "Toma Necredinciosul", Sfântul Nectarie mi-a demonstrat că pot avea încredere deplină în ajutorul lui. L-am rugat, superficial, desigur, să-mi stea alături, și din septembrie 2008, nu m-a părăsit nici măcar o secundă. De atunci, oricare ar fi problemele mele, e suficient să mă rog cu toată încrederea Sfântului Nectarie și totul se rezolvă ca prin minune. E greu de crezut că există miracole și în zilele noastre, dar, cu toată convingerea pe care mi-au oferit-o faptele împlinite, știu că Sfântul Nectarie este mereu alături de mine, lucru pe care l-au constatat și cei din jurul meu.
E uluitor cum Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât e suficient ca noi, sclavii păcatelor, să facem un pas mic și șovăielnic către El, iar El să ne ajute necondiționat.
Nimic, nici o bucurie umană nu se compară cu aceea de a-l fi redescoperit pe Dumnezeu și de a-l regăsi pretutindeni în jurul tău, în razele blânde ale soarelui de primăvară, în splendoarea copacilor înfloriți, în verdele crud al ierbii, în elegia multicoloră a florilor. El, Dumnezeu e peste tot, așteptându-ne să-L descoperim în fiecare clipă.
Cu profundă considerație pentru tot ceea ce faceți,
MARIA HANGU
(Reproduceri după icoane pe lemn basarabene)