Descifraţi mesajele corpului: URINA

- Când eram copii, bunicile ne învăţau să nu mai facem pipi în pat sau în pantaloni. După care problema devenea de uz personal, o necesitate firească, banală, ascunsă de ochii lumii. Dar ce nu vede lumea, noi ar trebui să vedem. Observată cu atenţie, urina este un indicator preţios pentru starea noastră de sănătate. Învăţând să citim semnele pe care ea ni le arată, putem evita multe boli -

Urina colorată

În clipa în care urina noastră se colorează în roz, portocaliu, verde sau maro închis, ne îngrijorăm. Tre­buie ştiut că în funcţie de ce mâncăm sau de ce medi­camente luăm, culoarea se schimbă. Dar o culoare neobişnuită a urinei poate să indice şi tulburări uri­nare, o infecţie, ba chiar probleme la nivelul organelor interne.

Urina de culoare verde
Astfel, dacă mâncăm sparanghel, urina se colorea­ză în verde şi are un miros special. Acest lucru este valabil şi pentru anumite produse multivitaminice şi medicamente prescrise împotriva depresiei, alergiilor, durerilor de cap şi inflamaţiilor. După o intervenţie chirur­gicală, sub anestezie generală, mulţi pacienţi au urina de culoare verde sau, în unele cazuri, roz. Colo­rarea în verde se poate datora şi unei acumulări de bilirubină, principalul colorant al bilei secretate de ficat şi responsabilă cu icterul. Un exces de bili­rubină indică faptul că ficatul sau pancreasul sunt bolnave.

Urina roz şi roşiatică
Când urina este de culoare roz sau roşiatică, nu înseamnă neapărat că ea conţine sânge. Alimentele bo­gate în pigment roşu, cum ar fi sfecla de zahăr, ardeiul roşu sau murele, dau urinei o culoare roşiatică. Ea este mai frecventă la persoanele care au o carenţă de fier, care suferă de sindromul malabsorbţiei sau care consumă multe alimente roşii. Rabarbărul şi siminicul colorează, de asemenea, urina în roz, pentru că ele conţin o substanţă (antrachinonă), utilizată, de altfel, drept colorant şi laxativ.
Din punct de vedere medical, urina roz sau roşia­tică este frecventă la persoanele care suferă de o tulbu­rare psihiatrică şi urmează un tratament medicamen­tos, precum şi la pacienţii bolnavi de cancer şi trataţi cu produse bogate în antrachinonă. Din nefericire, de multe ori, culoarea roz sau roşiatică se datorează prezenţei sângelui în urină, ceea ce doctorii numesc hematurie. Ea poate să apară în urma unei leziuni la nivelul unui rinichi sau al altui organ al sistemului urinar. Sângele din urină este şi semnul unor maladii grave la rinichi, ficat sau la vezică: infecţii, pietre, chisturi sau tumori.

Urina purpurie
Se numără printre simptomele unor tulburări ereditare rare, numite porfirii. În mod ciudat, urina nu devine roşie decât atunci când este expusă la lumina soarelui. Porfiriile duc la neplăceri mai mult sau mai puţin grave: hipersensibilitate la lumină, mâncărimi, dureri abdominale, confuzie mentală, crize de epilep­sie şi paralizii.

Urina galbenă aurie
În mod firesc, urina are o culoare clară sau de tentă uşor gălbuie. Când se colorează în galben intens sau portocaliu faptul indică o puternică deshidratare, mai ales dacă urina are un miros puternic şi volumul ei este mic. Se vorbeşte atunci despre oligurie. Persoa­nele care au un aport important în beta-caroten (din alimente sau suplimente) au de multe ori urina colo­rată în galben închis. De altfel, multe medicamente, mai ales Rifampicina (antibiotic împotriva tuberculo­zei), Warfarina (anticoagulant) şi anumite produse anti-canceroase colorează urina în portocaliu.

Urina de culoarea ceaiului
Urina foarte închisă este un semn al deshidratării, al unui tratament medicamentos sau rezultatul unei alimentaţii bogate în coloranţi sau pigmenţi. De exem­plu, rabarbărul poate să dea o urină foarte închisă sau roşie, dar şi Flagylul (Metronizadol), un medicament prescris în tratamentul giardiei, al dizenteriei, al vagi­nitelor şi tricomonasului. Dar urina de culoare maro­nie închisă poate fi şi rezultatul unei suferinţe grave: sângerare la nivelul unui rinichi sau la vezică (sângele coagulat colorează urina în maro), ori o boală a ficatu­lui, ca hepatită, ciroză sau icter. Urina de culoarea ceaiu­lui apare frecvent în cazul persoanelor care suferă de cetoacidoză diabetică sau acidoză diabetică, o complicaţie care poate fi fatală. În sfârşit, urina de culoarea ceaiului poate fi şi primul semn al distrugerii ţesutului muscular provocată de un accident şi care antrenează o sângerare ce poate fi fatală. Această pa­tologie este frecventă şi la persoanele alcoolice, care, drept urmare a unui sevraj brutal, necontrolat, suferă de delirium tremens. E bine de ştiut că, în cazul când diagnosticul e stabilit rapid, există şanse mari de vin­decare. În caz contrar, nervii muşchilor lezaţi riscă să fie profund vătămaţi, ducând la o disfuncţie renală sau la aritmie cardiacă puternică.

Urina cu miros puternic

Anumite alimente pe care le ingerăm dau un miros puternic urinei. Este vorba mai ales despre sparanghel, varză, conopidă şi usturoi. Dacă nu aţi consumat niciunul dintre aceste alimente, dar urina dvs. miroase puternic, se poate să aveţi o problemă de sănătate. De exemplu, un miros puternic de amo­niac este tipic pentru o deshidratare puternică. Dacă el este prezent şi în timpul urinei de dimineaţă, poate fi sem­nul unei infecţii urinare. Urina care mi­roase a peşte este tipică pentru o tulburare meta­bolică numită "sin­dromul miro­su­lui de peşte" sau "trimetilami­nu­rie".

Urina cu miros de zahăr

Când urina noastră are un miros dulceag, el nu anunţă veşti bune. Adesea, acesta e semnul unei com­plicaţii la bolnavii de diabet, cunoscută sub numele de "cetoacidoză diabetică" sau "acidoză diabetică". Substanţele cetonice se aglomerează în sânge şi îi dau urinei, respiraţiei şi chiar şi pielii, un miros asemă­nător cu al acetonei. Urina închisă la cu­loare, despre care am vorbit, este şi ea un simptom al acestei ma­ladii. Dacă ea nu este tratată la timp, consecinţele pot fi grave: crize cardiace, dis­func­ţii renale, comă, ba chiar deces.

Urina cu spumă

Dacă, atunci când faceţi pipi, urina dumneavoastră face spumă în vasul de toaletă, să nu credeţi că e o urmă de detergent neclătit. Urina care face spumă e semnul sigur al unei proteinurii (albuminurie) dato­rată unei acumulări de săruri biliare sau proteine care circulă în urină sub formă de albumină. Proteinuria este dovada evidentă a unei probleme renale sau a unei maladii cardiace, mai ales la pacienţii diabetici sau care suferă de hipertensiune arterială. Urina cu spumă este, de multe ori, şi primul semn al unui sin­drom nefrotic, o tulburare gravă, datorată unei leziuni a sistemului renal, în urma unei infecţii virale, a dia­betului sau a lupusului. Urina spumoasă se datorează, în unele cazuri, şi unei fistule, un canal patologic ce stabileşte o conexiune între vezică şi vagin sau între vezică şi rect, la persoanele atinse de anumite maladii grave, mai ales maladia Crohn, sau care au o tumoră.

Urina tulbure

Urina tulbure (turbidă) este tipică unei infecţii uri­nare. Uneori, ea miroase puternic. Infecţia poate să apa­ră şi să rămână localizată în vezică, ducând la cis­tită. Dacă urcă până în rinichi, apare pielonefrita. Bac­teriile şi mucusul tulbură urina. Infecţiile locali­zate în alte părţi ale sistemului urinar, mai ales în ure­tră, sunt de multe ori transmise în timpul raporturilor sexuale. La bărbaţi, urina tulbure, cu nuanţe de roşu, se dato­rează de cele mai multe ori unei inflamaţii a prostatei (prostatită), ea însăşi datorată unei infecţii urinare sau unei maladii transmisibile sexual. Bărbaţii care suferă de hipertrofia prostatei (medical, hiperpla­zia benignă a prostatei) riscă mai des să facă o prostatită, mai ales după o infecţie urinară. Prostata foar­te voluminoasă blochează urina ce nu se mai poate evacua în mod corect. Hipertrofia prostatei apa­re mai frecvent la bărbaţii de peste 50 de ani. Printre alte simptome ale acestei boli figurează: dificultăţi şi arsuri în timpul micţiunii, un flux întrerupt al urinei, cât şi senzaţia că vezica nu este niciodată golită. Până în prezent, niciun studiu ştiinţific nu a dovedit o eventuală legătură între o prostatită şi un cancer la prostată.
Infecţiile urinare sunt frecvente şi la femeile care au o viaţă sexuală foarte activă. În timpul unui raport, bacteriile pot ajunge până în uretră, care permite uri­nei adunate în vezică să se scurgă. La femei, uretra fiind relativ scurtă, bacteriile penetrează rapid în vezică. La bărbaţi, uretra este mai lungă, ceea ce ex­plică de ce sunt mai puţin expuşi la infecţiile de acest gen. La bărbaţii care au o hiperplazie benignă a pros­tatei, riscurile de a avea o infecţie urinară sunt mai ridicate, pentru că nu îşi golesc niciodată vezica com­plet. Or, urina ne-evacuată este un mediu foarte pro­pice pentru bacterii. Subiecţii diabetici sau persoanele al căror sistem imu­nitar este slab sunt, de asemenea, foarte vulnerabili şi suferă frec­vent de infecţii urinare. Din nefe­ricire, cu cât infecţiile sunt mai numeroase, cu atât riscurile de a dezvolta o problemă renală sunt mai ridicate. Şi, după cum se ştie, orice leziune la nivelul rinichilor este ireversibilă.

Urinatul frecvent

Nu există nimic mai enervant şi mai obositor decât să te scoli de câteva ori pe noapte pentru a urina. Poate fi vorba despre o sim­plă răceală, dar şi despre poliurie. Femeile gravide ştiu despre ce este vorba, pentru că pe măsură ce sarcina avansează şi fătul creşte, el apasă din ce în ce mai mult pe vezică. Trebuie precizat, totuşi, că nevoia frecventă de a urina poate fi, şi la femei, şi la bărbaţi, semnul unui început de diabet, mai ales dacă aceasta este însoţită de o sete intensă.
O poliurie poate, de asemenea, să semnaleze o in­fec­ţie urinară sau o maladie sexual transmisibilă, mai ales dacă este însoţită de secreţii. Dorinţa frecventă de a urina constituie şi unul dintre simptomele cele mai curente ale menopauzei. Când nivelul de estrogen scade, pereţii uretrei se subţiază şi muşchii pelvieni care o înconjoară slăbesc, ceea ce nu numai că spo­reşte frecvenţa micţiunilor, dar favorizează multe tul­burări genito-urinare: infecţii levuriforme şi urinare.
La bărbaţi, hiperplazia benignă a prostatei sporeş­te, de asemenea, frecvenţa micţiunilor. De fapt, hiper­trofia prostatei (glandă de mărimea unei nuci, situată dedesubtul vezicii şi care înconjoară uretra) comprimă uretra şi blochează urina. Rezultatul: vezica se goleşte greu şi niciodată în totalitate, de unde senzaţia per­manentă de a face pipi.
Hiperplazia benignă a prostatei este mai frecventă la bărbaţii în vârstă: peste 90% dintre cei atinşi au peste 80 de ani. După cum indică şi numele (benignă), boala nu este gravă, chiar dacă are o incidenţă supă­rătoare asupra calităţii vieţii.
A merge la toaletă des de-a lungul zilei şi să te trezeşti de mai multe ori în timpul nopţii este foarte neplăcut. Nocturia (urinatul frecvent în timpul nopţii), poate avea mai multe cauze. Poate fi vorba despre efectul secundar al unor medicamente prescrise de doc­tor, cum ar fi diureticele, medicamentele împotriva tulburărilor cardio-vasculare sau psihice. Desigur, subiecţii diabetici sau cei care au suferit de hiperplazie benignă a prostatei sunt, de asemenea, obligaţi să se trezească de mai multe ori pe noapte pentru a merge la toaletă. Dar nocturia poate rezulta şi dintr-o dis­funcţie renală sau o criză cardiacă. Persoanele care beau mult în timpul zilei, mai ales băuturi bogate în cafeină, bere sau alte băuturi alcoolizate, au tendinţa de a urina noaptea.