Pentru cei care nu l-au vizualizat, mesajul este simplu de descris în cuvinte: solistul Dan Teodorescu are un vis - îl caută pe Dumnezeu în noua Catedrală Patriarhală, dar nu îl găseşte, aşa că pleacă în afara capitalei şi se întâlneşte cu El într-o mică biserică de lemn. Pentru că, spune solistul, alături de alţi 33 de artişti care apar în videoclip, - "Dumnezeu iubeşte lemnul,/ Lemnul şi spaţiile mici." Poţi să îl contrazici? Nu. Poate că tocmai de aceea mulţi nefericiţi, auto-intitulaţi, sau nu, ortodocşi, s-au apucat să toarne zoaie. De parcă apărarea noii Catedrale Patriarhale se face, musai, cu bâta!
Un comentariu este însă necesar. E limpede, cred eu, pentru orice om cu o brumă de cultură, că noi, românii, nu am excelat în construcţii impunătoare. Că geniul nostru, dacă e să îl acceptăm, pentru că şi aici suntem tare dezbinaţi, e în registrul sufletesc şi spiritual. E în lăcaşele noastre bătrâne, de lemn sau de piatră, care au o atmosferă atât de intimă, încât Dumnezeu pare coborât printre credincioşi. Mult mai aproape de ei, mai uşor de "simţit" decât în uriaşele biserici occidentale. Nu trebuie să ne fie ruşine cu asta, ba chiar dimpotrivă. Credinţa noastră e încă vie, în ciuda bisericilor modeste, din lemn, în vreme ce majoritatea somptuoaselor catedrale occidentale sunt goale şi îngheţate de frig. Din acest punct de vedere, videoclipul este un elogiu adus culturii noastre tradiţionale. O cultură pe care un grup de artişti, sensibili la frumos, cum sunt toţi artiştii, nu aveau cum să o treacă cu vederea. Mă bucur că au pus-o în valoare printr-o creaţie decentă.
Dar trupa Taxi şi cei 33 de prieteni aplică şi o judecată reducţionistă - Dumnezeu iubeşte lemnul şi spaţiile mici, aşadar, e mai greu (sau deloc) de găsit în marmură şi aur, în maiestuozitatea unei catedrale, mai ales în cea a Mântuirii Neamului. Ceea ce sună artistic, dar nu şi adevărat. În fond, Iisus însuşi a numit templul din Ierusalim, aşa mare şi aurit cum era, "Casa Tatălui Meu" şi a mers deseori acolo pentru a se ruga sau pentru a propovădui.
Cine a păşit vreodată în biserica Sfânta Sofia, acea minune în care Iustinian, unul dintre cei mai mari împăraţi romani, a risipit, cu toată generozitatea, marmura cea mai scumpă, aurul cel mai pur şi cele mai scumpe pietre preţioase, ştie că o catedrală poate revela o latură a dumnezeirii pe care o biserică de lemn nu e chemată să o facă - măreţia, infinitul, ne-cuprinsul. Şi dacă într-o biserică de lemn, Hristos coboară la tine şi te sărută pe creştet, în spaţiul diafan al cupolei de la Sfânta Sofia, El se dilată nemărginit, pentru a-ţi revela propria ta dimensiune. Te simţi copleşit, realizezi cât de mic eşti în faţa lui Dumnezeu. Iar sentimentul acesta te smereşte. Or, un om smerit, asta o ştiu şi o spun, indirect, şi cei din trupa Taxi, este un om foarte aproape de Dumnezeu. Atât de aproape, încât atunci când o delegaţie a lui Vladimir I cel Sfânt, cneazul Kievului, a venit la Constantinopol şi a vizitat Sfânta Sofia, i-a scris acestuia: "Am văzut cerul coborât pe pământ!". Acest strigăt de uimire, în faţa uneia dintre cele mai frumoase catedrale ale lumii, a dus Rusia întreagă la creştinism.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
