"Europenii nu mai au mândria rădăcinilor lor culturale"
- În discursul rostit la Cluj, cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa, aţi comparat degringolada lumii contemporane cu sfârşitul Imperiului Roman. Unde vedeţi similitudini?
- Ideea de bază este că marile imperii, toate puterile din lume, până la urmă, au tendinţa să se mondializeze şi o fac pe măsura forţei lor şi a dimensiunilor lumii cunoscute la epoca respectivă. Ele ajung să domine spaţii imense şi populaţii care, încet-încet, se apropie de centru şi încep să-l influenţeze. Cei care au fost oprimaţi de imperiu ajung în cele din urmă să îl invadeze, unii se adaptează noii culturi, alţii refuză să o facă. Astăzi, eu simt că sunt ameninţate cultura şi spiritualitatea europeană care, încet-încet, au tendinţa ca, aproape de la sine, fără legătură cu influenţele din jur, să se estompeze, să dispară. Europenii nu mai au mândria rădăcinilor lor culturale. E un fel de răceală a intensităţii perceperii propriei definiţii şi a propriilor rădăcini. Este clar că, în acest sens, al unei lipse de coeziune interioară, ne asemănăm cu romanii. La sfârşitul Imperiului Roman, Roma nu mai era Roma, după cum Londra de astăzi nu mai este Londra de ieri. Totul se schimbă rapid, iar firele de nisip au alte culori, alte structuri. Dacă ai fost în Europa acum 15 ani şi te duci acum, o să vezi o cu totul altă Europă. Şi nu mă refer acum la recenta lunecare a sirienilor nefericiţi spre Occident, ci la anii de dinaintea ei. Eu nu cred că Europa este ameninţată să fie omorâtă de islamici, deci nu discutăm neapărat de terorism. Împotriva lui se vor găsi soluţii, aşa cum s-au găsit soluţii şi împotriva altor mişcări teroriste. Europa este în pericol, însă, să îşi piardă definiţia culturală. Şi nu numai atât.
Am fost în urmă cu două săptămâni la Veneţia, la festivalul de poezie, unde se ştia de dinainte că premiantul va fi un scriitor libian care locuieşte de mulţi ani în Franţa. Se numeşte Amin Maalouf şi este câştigător şi al unui premiu Goncourt. Ei bine, la Veneţia a avut loc o discuţie cu o ziaristă, care era foarte agresivă, în sensul că încerca să îl facă să îşi spună părerea despre toată povestea asta a migranţilor. El era în general precaut şi moderat, dar ideea principală expusă de el era aceea că trebuie să se găsească soluţii ca migraţia să înceteze, pentru salvarea tuturor. Adică, nu numai pentru salvarea Europei, dar şi pentru salvarea Siriei. Mi se pare, într-adevăr, singurul lucru înţelept, infinit mai înţelept, decât să militezi pentru ca să vină cât mai mulţi sirieni aici, urmând să transforme o atmosferă, o mentalitate, o cultură în ceva ce nu se ştie ce va fi. Ce prestigiu intelectual şi ce viziune culturală poate să posede cineva ca să aibă dreptul şi curajul să hotărască amestecul unor culturi care sunt atât de diferite? De unde ştie el că, după ce vor fi distruse, ca să fie amestecate, va ieşi ceva bun sau măcar funcţional? Întotdeauna, jocul de-a Dumnezeu a fost periculos, deşi nu este pentru prima oară când oamenii îl fac; Alexandru Macedon, Iuliu Cezar au făcut acelaşi lucru, adică au luat popoare pe care le-au amestecat, le-au schimbat limba, religia, cultura, au dat culoare unitară întregului, în cele din urmă. Acum, paradoxal, deşi suntem infinit mai democraţi, mai transparenţi decât acum mai bine de 2.000 de ani, nu ştim cine sunt cei care au hotărât acest lucru, dar este evident că nu este un proces absolut natural, adică există şi o gândire, şi o premeditare în toată această poveste.
- Credeţi că există "arhitecţi" în spatele proiectului multiculturalismului european?
- Da, sigur. Uitaţi-vă la preşedinţii şi prim-miniştrii principalelor ţări europene: pur şi simplu dau din colţ în colţ ca să găsească soluţii legate de emigranţi. Este clar că nu au gândit ei acest lucru şi nici nu s-au întrebat în ce măsură vor putea să ţină sub control un asemenea fenomen mondial. Eu discut din punct de vedere cultural, pentru că pe mine mă interesează - nu câţi albi vor rămâne, ci în ce măsură se va păstra această mare cultură europeană. Această afirmaţie a mea nu trebuie deloc înţeleasă în sensul că nu există decât cultura europeană, sau că nu există una islamică. Pentru mine, cel mai mare poet de azi este Adonis, un poet libanez, şi este un adevărat scandal că aşteaptă pe lista Premiului Nobel, de nu ştiu câţi ani, fără să-l primească. Cultura islamică - care, cel puţin în secolele în care ei stăpâneau Spania, era o cultură majoră, cu mari poeţi, arhitecţi, medici - este, în ultimă instanţă, la fel de ameninţată de această migraţie, pentru că, în măsura în care popoarele se dislocă şi se amestecă, ea se poate pierde. Cine are interesul să se piardă? Problema este să se salveze acea esenţă pe care omenirea a distilat-o din ciocniri, conflicte, războaie şi lupte, acea esenţă care a fost cultura. Cultura, aşa cum se spune - sau se spunea, cel puţin, când eram eu mică -, este ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat. Cultura este ceea ce rămâne după tot ce au trăit şi tot ce au suferit popoarele.
"Secularizarea tot mai accentuată a Occidentului a marginalizat şi a estompat nu doar credinţa în Dumnezeu, ci orice fel de credinţă"
- În mod evident, secularizarea tot mai accentuată a Occidentului a marginalizat şi a estompat nu numai credinţa în Dumnezeu, ci orice fel de credinţă. Nu mai există ceea ce au, de pildă, americanii, care şi-au păstrat sentimentul religios, în cazul lor, oarecum legat de iubirea de patrie. De exemplu, la ei nu e o ruşine să umbli cu steguleţul în mână, şi în orice restaurant intri, găseşti înfipt pe masă şi un mic drapel american. Dacă s-ar întâmpla asta la noi, în Europa, ni s-ar părea ridicol. Îmi amintesc de acea dezbatere, care a avut loc cu mai mulţi ani în urmă, când s-a elaborat Constituţia Uniunii Europene, o dezbatere care a atins forme intelectuale aproape violente de polemică, în jurul unei mici bucăţele de propoziţie: "rădăcinile creştine ale Europei". Asta, deşi era clar că Europa este construită pe filosofia şi literatura greacă, jurisdicţia romană şi creştinismul izvorât din Vechiul şi Noul Testament şi devenit izvor de artă. Este surprinzător că astăzi este mai puţină credinţă în Europa Occidentală decât în Europa de Est. Pentru că - l-aş cita pe Lech Walesa - "de libertate, răul profită mai mult decât binele". Vreau să vă spun că e o frază care m-a impresionat foarte tare şi nu am citat-o numai acum. Nu e o frază care pune sub semnul îndoielii necesitatea libertăţii, ci felul în care ea este întrebuinţată. Ai luptat pentru libertate - cum a fost cazul lui -, ai ajuns la libertate şi îţi dai seama că libertatea este o problemă încă mai mare decât obţinerea ei. Cum să o foloseşti? Ce să laşi să se petreacă în ea, în ce să se transforme această libertate? Asta este problema societăţii occidentale şi a societăţii noastre, de fapt, de la această oră. Ce facem cu libertatea pe care am dobândit-o atât de greu? Îmi amintesc că am citit cândva, acum vreo doi ani - nu ştiu dacă fenomenul mai continuă , despre un fotograf celebru a cărui operă consta în următorul lucru: făcea apel să se strângă într-un anumit loc, într-un parc, pe un câmp, oameni dispuşi să se lase fotografiaţi goi. Anunţurile lui făceau să vină oameni de la sute de km distanţă, unii treceau graniţa numai ca să facă parte dintr-o mulţime care era fotografiată în pielea goală. Deci, şi asta face parte din libertate. Pentru asta credeţi că a luptat Solidarnosc? Europa de Est, care a trăit aproape jumătate de secol de represiune şi de lipsă de libertate, este mult mai puţin manipulabilă decât Europa Occidentală şi mult mai puţin naivă. Ea, care nu avea drepturi ale omului şi care spera să le aibă, înţelege că un drept al omului este ceva care să ducă la demnitatea lui, nu la distrugerea esenţei lui.
- Poate fi recuperată, în vreun fel, credinţa, orice fel de credinţă?
- Am avut o conferinţă la Padova, unde am fost cu soţul meu, Romulus Rusan, şi ne-am dus să vedem şi bazilica Sfântului Anton. Era însă coadă, şi noi aveam numai câteva ore. Discutam între noi - evident, în româneşte - ce facem: stăm şi ne folosim acolo tot timpul, sau umblăm prin oraş un pic? A venit la noi un călugăr care era român şi ne-a auzit vorbind româneşte, după aceea ne-a şi recunoscut, şi ne-a dus în faţă. Am făcut cunoştinţă şi cu alţi călugări care supravegheau bazilica, iar seara, ne-au invitat la trapeză, la masa lor călugărească. Ne-am bucurat.
- În închisori poezia a fost singura libertate...
- În închisori poezia a fost, paradoxal, cea mai importantă formă de rezistenţă, aş zice. Deşi aflaţi în captivitate, oamenii îşi ritmau existenţa chinuită, de-a lungul unor ani şi zeci de ani, compunând versuri, dar nu trecându-le pe hârtie (nu aveau cum), ci transmiţându-le prin pereţi în alfabetul Morse pentru a fi memorate de cât mai mulţi. Cred că a fost un extraordinar fenomen românesc. Eu mă duc peste tot unde sunt invitată şi, ca o maniacă, mă folosesc de toate prilejurile literare ca să povestesc mereu şi de Memorialul de la Sighet, şi de poezia din închisori. Noi, românii, chiar nu ştim să fim mândri de ceea ce avem şi de ceea ce am fost în stare.
Ca să revin, în ultimul timp s-au înmulţit festivalurile de poezie. Faptul că o carte a mea, "Patria mea A4", pentru care la sfârşitul lunii martie am fost distinsă la Gdansk cu titlul de "Poet european al libertăţii", a fost tradusă într-un an de zile în cinci limbi - deşi nu avea nimic senzaţional, nimic actual, era doar poezie poezie - îmi demonstrează că oamenii au început să fie obosiţi de excesul de materialitate, că simt nevoia să reintre în definiţia lor de oameni şi că înţeleg să vadă libertatea şi ca pe o modalitate de elevaţie spirituală.
Am participat cândva, în urmă cu zece ani, la o reuniune la care am fost invitaţi de UNESCO, 60 de poeţi din toată lumea, câte un poet din fiecare ţară, şi acolo s-a înfiinţat o academie mondială al cărui text fondator spunea că lumea poate fi salvată prin poezie, ceea ce suna naiv, dar şi foarte frumos. Există enorm de multe lucruri care au fost spuse de-a lungul vremii de artişti care erau desprinşi de pământ, ca să zic aşa, care păreau naivi, caraghioşi, şi totuşi până la urmă ele au influenţat în continuare mersul spre bine al omenirii. Eu cred că şi azi ne putem întoarce - salvarea asta este - la definiţia noastră, la cunoaşterea noastră, în primul rând. Pentru că, aşa cum spunea Aristotel: "cunoaşterea e întotdeauna recunoaştere". Eu cred că dacă reîncepem să credem în noi înşine, în cultura noastră, în credinţa noastră, putem să ne salvăm.
"«Politic corect», o dogmă periculoasă ca orice dogmă"
- Credeţi că intelectualii din Europa sunt şi ei de vină pentru actuala stare de lucruri?
- În orice caz, intelectualii sunt cei care răspund întotdeauna şi pentru ceilalţi, iar acum ei sunt cei care se autocenzurează şi, în sensul acesta, sunt profund vinovaţi. Fac din nou comparaţia cu Estul: este clar că, după ce intelectualii din spaţiul comunist au suferit atât de pe urma cenzurii, ei sunt mai puţin convertibili şi mai reticenţi faţă de corectitudinea politică. Îmi aduc aminte că pentru mine asta era obsesia în anii dictaturii, că autocenzura e mai periculoasă decât cenzura. Când eşti cenzurat, alţii îţi taie doar accesul publicului la libertatea ta, nu şi libertatea în sine; în timp ce, dacă te autocenzurezi, tu singur te desfiinţezi cumva. Astăzi, ştim exact cine au fost şi cum se numeau personajele dintr-o universitate americană care au creat lista de termeni care sunt corecţi sau care nu sunt corecţi politic. Potrivnici propriilor tradiţii americane, aceştia au filtrat până şi vocabularul, "curăţindu-l" de ceea ce li se părea discriminatoriu. Evident că, de la un stat la altul, aceste tabu-uri au fost aplicate sau nu. Ei bine, intelectualii apuseni se supun într-o parte însemnată acestui dogmatism, care seamănă în mare măsură cu dogmatismul comunist, deşi aproape că nu mai există partide comuniste, şi nu realizează că obtuzitatea lor creează, ca reacţie, la polul opus, un alt dogmatism, la fel de periculos pentru democraţie: extremismul naţionalist, care militează împotriva unităţii continentului. Nu cred că prin astfel de ciocniri ale extremelor se rezolvă lucrurile, ci prin mijloace mult mai profunde, dintre care unul este chiar cultura. Cultura care, cum spunea Eugen Lovinescu, "este finalitatea tuturor societăţilor" şi care, de altfel, este cea mai puternică armă împotriva populismului şi antieuropenismului.
- Să fii "politic corect" este aproape o religie în Occident. Un "trebuie" aplicat ca o normă: cine nu îl respectă devine duşman.
- E o dogmă, periculoasă ca orice dogmă. Sigur că acum, dacă nu eşti corect politic, nu intri la închisoare, dar eşti intimidat şi marginalizat. Deci, este periculoasă în măsura în care, încet-încet, se îngrădesc limitele gândirii şi se influenţează marea populaţie în acest sens. Părerea mea este că, în general, globalizarea consumului presupune o uniformizare inclusiv a creierelor. Omul nou, pe care îl creează televiziunea de consum, este cel puţin la fel de manipulabil ca omul nou pe care a visat să îl creeze comunismul şi nu a reuşit de tot. (E adevărat că, după '89, ne-am dat seama că a reuşit mai mult decât credeam noi). Dar este clar că acum reuşita este mai mare, pentru că înainte opuneai rezistenţă, îl considerai duşman pe cel care voia să îţi bage în cap că Stalin, de pildă, e bun şi genial, când tu ştiai ce a făcut Stalin, în timp ce acum nu opui nicio rezistenţă la reeducarea atractivă care ţi se propune. Stai şi te uiţi ca prostul la tot felul de aberaţii pe micul ecran sau pe tabletă.
"Dacă sunt mândră cu adevărat de ceva în legătură cu mine, este că am avut puterea să mă întorc, să fac paşii înapoi de pe scena publică şi să revin în viaţa mea, de scriitor"
- În urma discursului dvs. rostit la Cluj, un intelectual respectat, Mircea Toma, v-a făcut "legionară", într-un text în care şi Gabriel Liiceanu era declarat "nazist". V-a afectat această calificare?
- Nu aş spune că sunt înspăimântată, dar cel mai tare mi-a păsat în sensul că nu mi-a venit să cred că autorul a fost un om ca Mircea Toma, un om care credeam că este, ca şi mine, un intelectual din societatea civilă. Dar e clar că cineva care susţine că eu sunt "legionară" şi că Liiceanu e "nazist" este un om care sau e incapabil să gândească, sau a avut un interes să facă acest lucru. Din păcate, nu am nicio îndoială în această ultimă privinţă. În acest sens, am fost tulburată de bănuiala că societatea civilă poate să însemne azi cu totul altceva decât în 1990, că şi societatea civilă are azi nu idei, ci interese. Lucrurile sunt complicate, cu atât mai complicate cu cât noţiunea de "legionar" este, în ultimul timp, extraordinar de polimorfă, ca să zic aşa. Adică, există puţinii bătrâni care mai trăiesc, care au trecut prin zeci de închisori - aceştia sunt deja foarte puţini -, dar mai există şi o categorie de tineri. Ţin minte că prima oară am auzit în timpul Pieţii Universităţii de nişte tineri care umblau în cămăşi verzi şi cu diagonale de piele, şi nu am avut absolut nicio îndoială că erau "făcuţi", nu născuţi. Nu au apărut în Piaţa Universităţii, dar s-a auzit despre ei. Lucrând la Memorial, ştiu foarte bine din arhive că, în vremea "luptei de clasă", aproape nu exista proces şi condamnare în care, în cele din urmă, acuzatul să nu fi fost acuzat că este legionar, deşi nu făcuse nicio politică, sau fusese ţărănist sau liberal, întotdeauna adversari politici ai legionarilor. A face pe cineva legionar însemna atunci să îl distrugi, iar acum, cel mult, să îl discreditezi, pentru că în prezent nu mai poţi să distrugi un om chiar aşa de uşor. Faptul că această metodă ţinând de anii '50 (care însă a fost folosită şi în anii '90) reintră în arsenalul manipulărilor mi se pare cel puţin suspect.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
