"Europenii nu mai au mândria rădăcinilor lor culturale"
- În discursul rostit la Cluj, cu prilejul acordării titlului de Doctor Honoris Causa, ați comparat degringolada lumii contemporane cu sfârșitul Imperiului Roman. Unde vedeți similitudini?
- Ideea de bază este că marile imperii, toate puterile din lume, până la urmă, au tendința să se mondializeze și o fac pe măsura forței lor și a dimensiunilor lumii cunoscute la epoca respectivă. Ele ajung să domine spații imense și populații care, încet-încet, se apropie de centru și încep să-l influențeze. Cei care au fost oprimați de imperiu ajung în cele din urmă să îl invadeze, unii se adaptează noii culturi, alții refuză să o facă. Astăzi, eu simt că sunt amenințate cultura și spiritualitatea europeană care, încet-încet, au tendința ca, aproape de la sine, fără legătură cu influențele din jur, să se estompeze, să dispară. Europenii nu mai au mândria rădăcinilor lor culturale. E un fel de răceală a intensității perceperii propriei definiții și a propriilor rădăcini. Este clar că, în acest sens, al unei lipse de coeziune interioară, ne asemănăm cu romanii. La sfârșitul Imperiului Roman, Roma nu mai era Roma, după cum Londra de astăzi nu mai este Londra de ieri. Totul se schimbă rapid, iar firele de nisip au alte culori, alte structuri. Dacă ai fost în Europa acum 15 ani și te duci acum, o să vezi o cu totul altă Europă. Și nu mă refer acum la recenta lunecare a sirienilor nefericiți spre Occident, ci la anii de dinaintea ei. Eu nu cred că Europa este amenințată să fie omorâtă de islamici, deci nu discutăm neapărat de terorism. Împotriva lui se vor găsi soluții, așa cum s-au găsit soluții și împotriva altor mișcări teroriste. Europa este în pericol, însă, să își piardă definiția culturală. Și nu numai atât.
Am fost în urmă cu două săptămâni la Veneția, la festivalul de poezie, unde se știa de dinainte că premiantul va fi un scriitor libian care locuiește de mulți ani în Franța. Se numește Amin Maalouf și este câștigător și al unui premiu Goncourt. Ei bine, la Veneția a avut loc o discuție cu o ziaristă, care era foarte agresivă, în sensul că încerca să îl facă să își spună părerea despre toată povestea asta a migranților. El era în general precaut și moderat, dar ideea principală expusă de el era aceea că trebuie să se găsească soluții ca migrația să înceteze, pentru salvarea tuturor. Adică, nu numai pentru salvarea Europei, dar și pentru salvarea Siriei. Mi se pare, într-adevăr, singurul lucru înțelept, infinit mai înțelept, decât să militezi pentru ca să vină cât mai mulți sirieni aici, urmând să transforme o atmosferă, o mentalitate, o cultură în ceva ce nu se știe ce va fi. Ce prestigiu intelectual și ce viziune culturală poate să posede cineva ca să aibă dreptul și curajul să hotărască amestecul unor culturi care sunt atât de diferite? De unde știe el că, după ce vor fi distruse, ca să fie amestecate, va ieși ceva bun sau măcar funcțional? Întotdeauna, jocul de-a Dumnezeu a fost periculos, deși nu este pentru prima oară când oamenii îl fac; Alexandru Macedon, Iuliu Cezar au făcut același lucru, adică au luat popoare pe care le-au amestecat, le-au schimbat limba, religia, cultura, au dat culoare unitară întregului, în cele din urmă. Acum, paradoxal, deși suntem infinit mai democrați, mai transparenți decât acum mai bine de 2.000 de ani, nu știm cine sunt cei care au hotărât acest lucru, dar este evident că nu este un proces absolut natural, adică există și o gândire, și o premeditare în toată această poveste.
- Credeți că există "arhitecți" în spatele proiectului multiculturalismului european?
- Da, sigur. Uitați-vă la președinții și prim-miniștrii principalelor țări europene: pur și simplu dau din colț în colț ca să găsească soluții legate de emigranți. Este clar că nu au gândit ei acest lucru și nici nu s-au întrebat în ce măsură vor putea să țină sub control un asemenea fenomen mondial. Eu discut din punct de vedere cultural, pentru că pe mine mă interesează - nu câți albi vor rămâne, ci în ce măsură se va păstra această mare cultură europeană. Această afirmație a mea nu trebuie deloc înțeleasă în sensul că nu există decât cultura europeană, sau că nu există una islamică. Pentru mine, cel mai mare poet de azi este Adonis, un poet libanez, și este un adevărat scandal că așteaptă pe lista Premiului Nobel, de nu știu câți ani, fără să-l primească. Cultura islamică - care, cel puțin în secolele în care ei stăpâneau Spania, era o cultură majoră, cu mari poeți, arhitecți, medici - este, în ultimă instanță, la fel de amenințată de această migrație, pentru că, în măsura în care popoarele se dislocă și se amestecă, ea se poate pierde. Cine are interesul să se piardă? Problema este să se salveze acea esență pe care omenirea a distilat-o din ciocniri, conflicte, războaie și lupte, acea esență care a fost cultura. Cultura, așa cum se spune - sau se spunea, cel puțin, când eram eu mică -, este ceea ce îți rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat. Cultura este ceea ce rămâne după tot ce au trăit și tot ce au suferit popoarele.
"Secularizarea tot mai accentuată a Occidentului a marginalizat și a estompat nu doar credința în Dumnezeu, ci orice fel de credință"
- În discursul rostit la Cluj, ați făcut o afirmație cu reverberații majore în opinia publică. Citez: "Este evident că, în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa pierde văzând cu ochii, nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credință. Și nu mă refer numai la credința în Dumnezeu, deși, evident, și despre asta este vorba, ci, pur și simplu, la puterea de a crede în ceva." Să nu mai existe, oare, credință în Europa?
- În mod evident, secularizarea tot mai accentuată a Occidentului a marginalizat și a estompat nu numai credința în Dumnezeu, ci orice fel de credință. Nu mai există ceea ce au, de pildă, americanii, care și-au păstrat sentimentul religios, în cazul lor, oarecum legat de iubirea de patrie. De exemplu, la ei nu e o rușine să umbli cu stegulețul în mână, și în orice restaurant intri, găsești înfipt pe masă și un mic drapel american. Dacă s-ar întâmpla asta la noi, în Europa, ni s-ar părea ridicol. Îmi amintesc de acea dezbatere, care a avut loc cu mai mulți ani în urmă, când s-a elaborat Constituția Uniunii Europene, o dezbatere care a atins forme intelectuale aproape violente de polemică, în jurul unei mici bucățele de propoziție: "rădăcinile creștine ale Europei". Asta, deși era clar că Europa este construită pe filosofia și literatura greacă, jurisdicția romană și creștinismul izvorât din Vechiul și Noul Testament și devenit izvor de artă. Este surprinzător că astăzi este mai puțină credință în Europa Occidentală decât în Europa de Est. Pentru că - l-aș cita pe Lech Walesa - "de libertate, răul profită mai mult decât binele". Vreau să vă spun că e o frază care m-a impresionat foarte tare și nu am citat-o numai acum. Nu e o frază care pune sub semnul îndoielii necesitatea libertății, ci felul în care ea este întrebuințată. Ai luptat pentru libertate - cum a fost cazul lui -, ai ajuns la libertate și îți dai seama că libertatea este o problemă încă mai mare decât obținerea ei. Cum să o folosești? Ce să lași să se petreacă în ea, în ce să se transforme această libertate? Asta este problema societății occidentale și a societății noastre, de fapt, de la această oră. Ce facem cu libertatea pe care am dobândit-o atât de greu? Îmi amintesc că am citit cândva, acum vreo doi ani - nu știu dacă fenomenul mai continuă , despre un fotograf celebru a cărui operă consta în următorul lucru: făcea apel să se strângă într-un anumit loc, într-un parc, pe un câmp, oameni dispuși să se lase fotografiați goi. Anunțurile lui făceau să vină oameni de la sute de km distanță, unii treceau granița numai ca să facă parte dintr-o mulțime care era fotografiată în pielea goală. Deci, și asta face parte din libertate. Pentru asta credeți că a luptat Solidarnosc? Europa de Est, care a trăit aproape jumătate de secol de represiune și de lipsă de libertate, este mult mai puțin manipulabilă decât Europa Occidentală și mult mai puțin naivă. Ea, care nu avea drepturi ale omului și care spera să le aibă, înțelege că un drept al omului este ceva care să ducă la demnitatea lui, nu la distrugerea esenței lui.
- Poate fi recuperată, în vreun fel, credința, orice fel de credință?
- Am avut o conferință la Padova, unde am fost cu soțul meu, Romulus Rusan, și ne-am dus să vedem și bazilica Sfântului Anton. Era însă coadă, și noi aveam numai câteva ore. Discutam între noi - evident, în românește - ce facem: stăm și ne folosim acolo tot timpul, sau umblăm prin oraș un pic? A venit la noi un călugăr care era român și ne-a auzit vorbind românește, după aceea ne-a și recunoscut, și ne-a dus în față. Am făcut cunoștință și cu alți călugări care supravegheau bazilica, iar seara, ne-au invitat la trapeză, la masa lor călugărească. Ne-am bucurat. Am stat de vorbă cu aproape 20 de călugări tineri, franciscani. Spre uluirea noastră, absolut toți erau din Est: letoni, croați, români din zona Bacăului, unguri, polonezi. Eu, în glumă, zic: "Dar unde sunt italienii?". Ei mi-au răspuns foarte serios: "Italienii nu se mai fac călugări." Pentru mine, această descoperire a fost aproape o revelație existențială. Deci, în condițiile terorii (cum a fost comunismul n.n.), se păstrează mai bine intensitatea sentimentului religios și a legăturii dintre oameni, a legăturii cu Dumnezeu, decât în condițiile societății de consum, care nu mai are decât idealuri materiale - adică nu faci decât să muncești tot mai mult, ca să câștigi tot mai mult, ca să mănânci tot mai mult, ca să te distrezi tot mai mult, să faci cură de slăbire că ai mâncat prea mult și așa mai departe. Eu sper că e posibilă o salvare a Europei, prin întoarcerea spre spiritualitate și spre adevărata cultură. Mă gândesc la importanța poeziei, care, în țările comuniste, a fost un mod prin care se respirau ultimele molecule de libertate, comunicându-se cu publicul pe deasupra cenzurii.
- În închisori poezia a fost singura libertate...
- În închisori poezia a fost, paradoxal, cea mai importantă formă de rezistență, aș zice. Deși aflați în captivitate, oamenii își ritmau existența chinuită, de-a lungul unor ani și zeci de ani, compunând versuri, dar nu trecându-le pe hârtie (nu aveau cum), ci transmițându-le prin pereți în alfabetul Morse pentru a fi memorate de cât mai mulți. Cred că a fost un extraordinar fenomen românesc. Eu mă duc peste tot unde sunt invitată și, ca o maniacă, mă folosesc de toate prilejurile literare ca să povestesc mereu și de Memorialul de la Sighet, și de poezia din închisori. Noi, românii, chiar nu știm să fim mândri de ceea ce avem și de ceea ce am fost în stare.
Ca să revin, în ultimul timp s-au înmulțit festivalurile de poezie. Faptul că o carte a mea, "Patria mea A4", pentru care la sfârșitul lunii martie am fost distinsă la Gdansk cu titlul de "Poet european al libertății", a fost tradusă într-un an de zile în cinci limbi - deși nu avea nimic senzațional, nimic actual, era doar poezie poezie - îmi demonstrează că oamenii au început să fie obosiți de excesul de materialitate, că simt nevoia să reintre în definiția lor de oameni și că înțeleg să vadă libertatea și ca pe o modalitate de elevație spirituală.
Am participat cândva, în urmă cu zece ani, la o reuniune la care am fost invitați de UNESCO, 60 de poeți din toată lumea, câte un poet din fiecare țară, și acolo s-a înființat o academie mondială al cărui text fondator spunea că lumea poate fi salvată prin poezie, ceea ce suna naiv, dar și foarte frumos. Există enorm de multe lucruri care au fost spuse de-a lungul vremii de artiști care erau desprinși de pământ, ca să zic așa, care păreau naivi, caraghioși, și totuși până la urmă ele au influențat în continuare mersul spre bine al omenirii. Eu cred că și azi ne putem întoarce - salvarea asta este - la definiția noastră, la cunoașterea noastră, în primul rând. Pentru că, așa cum spunea Aristotel: "cunoașterea e întotdeauna recunoaștere". Eu cred că dacă reîncepem să credem în noi înșine, în cultura noastră, în credința noastră, putem să ne salvăm.
"«Politic corect», o dogmă periculoasă ca orice dogmă"
- Credeți că intelectualii din Europa sunt și ei de vină pentru actuala stare de lucruri?
- În orice caz, intelectualii sunt cei care răspund întotdeauna și pentru ceilalți, iar acum ei sunt cei care se autocenzurează și, în sensul acesta, sunt profund vinovați. Fac din nou comparația cu Estul: este clar că, după ce intelectualii din spațiul comunist au suferit atât de pe urma cenzurii, ei sunt mai puțin convertibili și mai reticenți față de corectitudinea politică. Îmi aduc aminte că pentru mine asta era obsesia în anii dictaturii, că autocenzura e mai periculoasă decât cenzura. Când ești cenzurat, alții îți taie doar accesul publicului la libertatea ta, nu și libertatea în sine; în timp ce, dacă te autocenzurezi, tu singur te desființezi cumva. Astăzi, știm exact cine au fost și cum se numeau personajele dintr-o universitate americană care au creat lista de termeni care sunt corecți sau care nu sunt corecți politic. Potrivnici propriilor tradiții americane, aceștia au filtrat până și vocabularul, "curățindu-l" de ceea ce li se părea discriminatoriu. Evident că, de la un stat la altul, aceste tabu-uri au fost aplicate sau nu. Ei bine, intelectualii apuseni se supun într-o parte însemnată acestui dogmatism, care seamănă în mare măsură cu dogmatismul comunist, deși aproape că nu mai există partide comuniste, și nu realizează că obtuzitatea lor creează, ca reacție, la polul opus, un alt dogmatism, la fel de periculos pentru democrație: extremismul naționalist, care militează împotriva unității continentului. Nu cred că prin astfel de ciocniri ale extremelor se rezolvă lucrurile, ci prin mijloace mult mai profunde, dintre care unul este chiar cultura. Cultura care, cum spunea Eugen Lovinescu, "este finalitatea tuturor societăților" și care, de altfel, este cea mai puternică armă împotriva populismului și antieuropenismului.
- Să fii "politic corect" este aproape o religie în Occident. Un "trebuie" aplicat ca o normă: cine nu îl respectă devine dușman.
- E o dogmă, periculoasă ca orice dogmă. Sigur că acum, dacă nu ești corect politic, nu intri la închisoare, dar ești intimidat și marginalizat. Deci, este periculoasă în măsura în care, încet-încet, se îngrădesc limitele gândirii și se influențează marea populație în acest sens. Părerea mea este că, în general, globalizarea consumului presupune o uniformizare inclusiv a creierelor. Omul nou, pe care îl creează televiziunea de consum, este cel puțin la fel de manipulabil ca omul nou pe care a visat să îl creeze comunismul și nu a reușit de tot. (E adevărat că, după '89, ne-am dat seama că a reușit mai mult decât credeam noi). Dar este clar că acum reușita este mai mare, pentru că înainte opuneai rezistență, îl considerai dușman pe cel care voia să îți bage în cap că Stalin, de pildă, e bun și genial, când tu știai ce a făcut Stalin, în timp ce acum nu opui nicio rezistență la reeducarea atractivă care ți se propune. Stai și te uiți ca prostul la tot felul de aberații pe micul ecran sau pe tabletă.
"Dacă sunt mândră cu adevărat de ceva în legătură cu mine, este că am avut puterea să mă întorc, să fac pașii înapoi de pe scena publică și să revin în viața mea, de scriitor"
- În urma discursului dvs. rostit la Cluj, un intelectual respectat, Mircea Toma, v-a făcut "legionară", într-un text în care și Gabriel Liiceanu era declarat "nazist". V-a afectat această calificare?
- Nu aș spune că sunt înspăimântată, dar cel mai tare mi-a păsat în sensul că nu mi-a venit să cred că autorul a fost un om ca Mircea Toma, un om care credeam că este, ca și mine, un intelectual din societatea civilă. Dar e clar că cineva care susține că eu sunt "legionară" și că Liiceanu e "nazist" este un om care sau e incapabil să gândească, sau a avut un interes să facă acest lucru. Din păcate, nu am nicio îndoială în această ultimă privință. În acest sens, am fost tulburată de bănuiala că societatea civilă poate să însemne azi cu totul altceva decât în 1990, că și societatea civilă are azi nu idei, ci interese. Lucrurile sunt complicate, cu atât mai complicate cu cât noțiunea de "legionar" este, în ultimul timp, extraordinar de polimorfă, ca să zic așa. Adică, există puținii bătrâni care mai trăiesc, care au trecut prin zeci de închisori - aceștia sunt deja foarte puțini -, dar mai există și o categorie de tineri. Țin minte că prima oară am auzit în timpul Pieții Universității de niște tineri care umblau în cămăși verzi și cu diagonale de piele, și nu am avut absolut nicio îndoială că erau "făcuți", nu născuți. Nu au apărut în Piața Universității, dar s-a auzit despre ei. Lucrând la Memorial, știu foarte bine din arhive că, în vremea "luptei de clasă", aproape nu exista proces și condamnare în care, în cele din urmă, acuzatul să nu fi fost acuzat că este legionar, deși nu făcuse nicio politică, sau fusese țărănist sau liberal, întotdeauna adversari politici ai legionarilor. A face pe cineva legionar însemna atunci să îl distrugi, iar acum, cel mult, să îl discreditezi, pentru că în prezent nu mai poți să distrugi un om chiar așa de ușor. Faptul că această metodă ținând de anii '50 (care însă a fost folosită și în anii '90) reintră în arsenalul manipulărilor mi se pare cel puțin suspect.
Pe de altă parte, am fost impresionată și încurajată de masiva reacție a celor care m-au apărat și cărora le mulțumesc, și am fost uimită și intimidată de răspândirea acestui text rostit sub cupola venerabilei universități clujene, de marele impact public pe care l-a avut. Totul s-a transformat însă într-o explozie a celebrității, care nu cred că îmi face bine ca poet și pe care nu mi-am dorit-o niciodată. În general, cred că poetul trebuie să privească lumea, nu să fie privit - asta a fost marea mea problemă și în cei zece ani de după '90, când am fost foarte implicată în Alianța Civică, în Convenția Democratică. Chiar dacă am spus întotdeauna, și m-am ținut de cuvânt, că nu candidez, că nu accept funcții publice, totuși, eram în interiorul faptelor, sub lumina reflectoarelor, care îmi dădea sentimentul că mă orbește, că nu mai văd nimic. Cred că, dacă sunt mândră cu adevărat de ceva în legătură cu mine, este că am avut puterea să mă întorc, să fac pașii înapoi de pe scena publică și să revin în viața mea de scriitor.