"Greaua moştenire": aşa i s-a spus, conceptual, imediat după '89, scuzei pentru incapacitatea celor puşi în capul trebilor oficiale de a face faţă provocărilor trecerii de la sistemul centralizat, comunist, la economia liberă de piaţă. Anii au trecut, marile partide s-au succedat, fiecare, de câteva ori la putere, într-o combinaţie sau alta, dar scuza cu "greaua moştenire" s-a perpetuat. Mereu ceva mersese prost înainte şi nu mai putea fi recuperat. Aşa s-au pierdut fabrici care erau mândria epocilor trecute, aşa s-au transformat întregi industrii în furnizoare de materie primă pentru afacerile cu fier vechi, aşa s-au adus în pragul falimentului companii-cheie precum TAROM, Poşta Română, Rodipet sau CFR Marfă, în vreme ce concurenţii lor direcţi prosperă pe zi ce trece. Dar au existat şi lucruri în ţara asta care au funcţionat perfect. Nu trebuie să fii nostalgic - şi cu atât mai puţin unul comunist - ca să poţi susţine, cu argumente serioase, faptul că gimnastica artistică a fost, începând cu zecele de pomină al Nadiei de la Montreal, unul dintre brandurile de ţară ale României pe plan mondial. Izolaţi înainte de '89 şi huliţi adesea prin lumea bună, după 1990, România a entuziasmat, nu o dată, prin graţia, curajul şi frumuseţea fetelor antrenate de Bela şi Marta Karolyi, Adrian Goreac, Sebastian Bellu şi Mariana Bitang ori Nicolae Forminte. După ce a atins perfecţiunea în acest sport, în care ne-am umplut panopliile de medalii strălucitoare, România a devenit şi un mare exportator de bune practici în ţările cele mai dezvoltate şi mai ambiţioase ale lumii. Sigur că medaliile fetelor şi ale băieţilor nu ţineau de foame omului de rând, dar făceau foarte bine la moral, pe de o parte, iar pe de altă parte, aduceau certitudinea aceea confortabilă a faptului că, totuşi, se poate, că există undeva o reţetă de succes pe care, cu multă muncă şi pasiune, românii o pot aplica pentru a fi în top, iar asta, şi înainte, şi după căderea comunismului.
Duminica trecută, la Rio de Janeiro, acest mit al infailibilităţii gimnasticii româneşti a fost spulberat. Ajunsă în delicata poziţie de a disputa un turneu preolimpic, echipa de gimnastică a României nu a făcut faţă presiunii şi a ratat calificarea la Jocurile Olimpice din vara acestui an. Aici, ca şi în multe alte cazuri, scuza "grelei moşteniri" nu mai ţine. Am avut un sistem care a funcţionat foarte bine şi pe care nu am reuşit să îl ţinem conectat la schimbările din societate şi la modificările de regulament din ultimii ani. A fost şi ghinion la mijloc, au fost accidentări importante şi puţine soluţii de rezervă la nivelul lotului. Dar şi ele trimit tot la păcatele unui stat incapabil să îşi cultive talentele şi să îşi motiveze valorile. Pentru că, în spatele eşecului de la Rio stau zeci de antrenori plecaţi în străinătate, sunt salariile derizorii ale celor care au rămas să mai muncească aici, e lipsa unei infrastructuri la nivelul exigenţelor lui 2016, inexistenţa unor programe coerente de selecţie şi de creştere a micilor sportive. Din păcate, singura certitudine că vom mai lua vreodată un aur va veni, iarăşi, dintr-o răbufnire de talent şi de orgoliu, şi nu dintr-o creştere şi ocrotire a performanţei, aşa cum s-ar cuveni...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
