Povestea familiei Gritta

Când Roşia Montană era "de aur"

"Gritta Mihail - 1829". Aşa stă scris, mândru, cu litere mari cât deschizătura braţelor, pe turla bisericii din Geoagiu Joseni, în inima Apusenilor, la doi paşi de Roşia Montană. În jocul său primăvăratic, soa­rele cu­prinde ca o aură nume­le urcat acolo, în slava ceru­lui, acum aproape 200 de ani. Cine va fi fost acest Gritta Mihail, de e trecut, cu atâta pompă, tocmai pe turla bi­sericii, unde nici marii noş­tri domni, ctitori preamăriţi, nu şi-au văzut, la vremea lor, înălţat numele? Nu departe de Geoagiu Joseni, la Bucium Cerbu, iniţialele aceluiaşi Mi­hăilă Gritta sunt înscrise pe turla veche a bisericii, prea în­gustă ca să încapă un nume întreg. Un bătrân îmi dezlea­gă mirarea. E vorba despre un om bogat, stăpân de mine de aur din Roşia, care i-a ajutat pe buciumani să-şi termine biserica la care se înhămaseră cu râvnă, dar pe care n-au avut bani să o ridice mai sus de ferestre. "Gritta", o poveste ca asta nu se putea rata. Am pornit, aşadar, pe urmele acestui nume cu o sonori­tate atât de aparte, şi am descoperit istoria fabuloa­să a uneia dintre cele mai mari familii de aurari a Roşiei Montane. Acum mai bine de două secole, acestui Mihăilă Gritta, descendentul unei familii de italieni, veniţi să sape după aur în acest cotlon îndepărtat al Transilvaniei, Dum­nezeu i-a pus, la propriu, mâna în cap. Cu ani buni înainte de 1800, tâ­nărul, pe atunci, Mihăilă, a dat, în mun­tele Masivul Cetate, peste o vână de aur cum nu s-a mai pomenit. Numai din ce se ştie sigur, documentat în arhi­vele miniere, Mihăilă Gritta a scos un­deva în jurul a două tone de aur! Te sminteşti numai gândindu-te că un om obişnuit a putut găsi aşa o bogăţie, la care au râvnit, înainte vreme, regii, îm­păraţii şi voievozii care au stăpânit Ardealul!

Săptămâna Mare

În dimineaţa aceea, ca niciodată, Mihăilă şi-a îngăduit să mai lenevească puţin. Adormise târziu, începuseră a cânta cocoşii peste vale, când de-abia apucase să pună geană pe geană. Ai lui, măicuţa Fira şi tata Gheorghiuţ, l-au simţit tulburat de câteva zile, aşa c-au umblat ca pe ace prin casă, "să să potă hodini bietu' cie coptil". Să tot fi stat Mihăilă în cârpe vreo cinci ceasuri, până ce şteampurile de la drum au în­ce­put să turuie ca nişte meliţe stricate. Era larma obiş­nuită a Roşiei: o "toacă" fără hodi­nă, care aco­pe­rea huietul răguşit al pivelor ce sfărmau piatra, să scoată firele fine de aur din minereu.
E Vinerea Mare şi Roşia toată e în fierbere. Oa­menii se grăbesc să termine lucrul ca să ajungă la slujba de seară, când se face prohodul Domnului Iisus. Mihăilă iese în poartă şi, sprijinit de-un stâlp gros, priveşte la vale. Roşia e un şir de mori înne­grite de vreme, din care curg şiraguri de nestemate ce strălucesc ca nişte mici scântei, oriunde îţi abaţi privirea. "În jurul pivelor, printre grămezile mari de piatră mărunţită, şed, frânţi de şale, bărbaţi, femei, destui copii, cari spală, aleg aur ori sfarmă în bucăţele bruşii mai mărişori de piatră cu ciocănaşe lucii. În «toc-toc»-ul lăstarelor grele, cari îşi izbesc necurmat măseaua de cremene, oamenii muncesc tăcuţi. Pe lângă larma pivelor, nu se aude decât vreun strigăt mai răstit, ca boii să tragă aproape de grămezi, carele încărcate. Vin şirag pe drum, scârţâind, hurducând peste vreun bolovan. Băieţaşii chiuie pe lângă cai, saltă în răstimpuri, se opresc în cete, privesc o bucăţică de piatră în care se desluşeşte bine aurul şi pe care stăpânul, printr-un smâncet, o ascunde în buzunar", scrie Agârbiceanu, marele "rapsod" al Munţilor Apuseni. Scriitorul a slujit ca preot în Bucium Saşa, la doi paşi de biserica din Bucium Cerbu, ctitorită de Mihăilă Gritta.Însem­nările sale, de om care ştia mai bine ca oricine sufletul oamenilor din satele moţeşti, sunt astăzi la fel de preţioase ca aurul Apusenilor, un adevărat "El Dorado" al Europei. În vreme ce mun­ci­torii de pe şteampuri se speteau încă, cu gândul la cele câteva zile de odihnă de Paşti, "domnii" şi "cu­coanele" Roşiei veneau, păşind ţanţoşi, dinspre Abrud, unde-şi târguiseră, de cu bună dimineaţă, haine dichisite şi bunătăţuri. Mihăilă se desprinde de stâlpul porţii şi-o ia la pas, salutând respectuos, în stânga şi în dreapta, ridicând uşor clopul. La tot pasul era câte un acţionar de mină mereu în "inspecţiune", mai ceva ca "jândarii", de teamă să nu fie furaţi nici cât negru sub unghie. În faţa "Casinei", forfota pieţei îl înghite cu totul pe Mihăilă. Lumea e veselă, se vede prosperitatea ultimilor ani, când mi­nele au scos tot mai mult aur, se simte ştaiful oamenilor care au dat de bani, se vede asta şi din casele frumoase, cu faţa­da la stradă şi din educaţia tinerilor care au venit acasă, de sărbători, de pe la Bu­dapesta sau Viena, unde merg la şcoli înalte. Prin alte părţi ale Ardealului, lu­mea o duce vai şi amar, dar la Roşia, înainte de 1800, omul n-are grija zilei de mâine, se simte puterea aurului.
Mihăilă se trage deoparte, lângă zidul unui birt, să bea o bere rece, "la botul ca­lului". Soarbe cu sete, în timp ce priveşte agitaţia pestriţă din jur. Sunt oameni care de pe unde. Unii vorbesc franţuzeşte, alţii nemţeşte, colo nişte italieni urlă de acoperă până şi larma şteampurilor, trei bancheri evrei tocmai ce ies din "Ca­sină", locul unde se fac şi se pierd marile averi, locul unde oricine poate fi rege pentru o seară, dac-a dat peste un bulgăre de aur. Lângă el, trag de o "fele" de răchie nişte băieşi unguri, îngroziţi de veştile aduse de un frate de-al lor, de peste munte. Vâlva băii mai înghiţise un ortac de-ai lui Szekely, al treilea în ultima lună. "Aşe-i când nu pui seamă la ce-ţi zâce vâlva băii!", decretează ăl mai bătrân dintre ei, răsucindu-şi mus­teaţa sură. "Doamne, iartă şi păzeşte!", îşi zice Mihăilă în gând şi-şi face cruce în cerul gurii. Stinge apoi fierbinţeala gândului cu un gât de bere. Lui nu i se poate în­tâmpla nimic rău! Ce i-a promis vâlvei ieri noapte, apăi aia va face, negreşit!

Vâlva de sub Cetate

Nu ştie nici acum ce l-a mânat să intre în mină, în noaptea aceea. Avea de câteva zile o nelinişte, ceva nu-i dădea pace. Se lua de unul singur să se preum­ble, în crucea nopţii, şi mergea aşa, de nebun, ore întregi, până ce se liniştea, cât de cât. Alteori stătea acolo, lângă zidul birtului, de unde auzea bine cântecele de voie bună, pe care orchestre de soi, toc­mite din Abrud sau de pe la Turda, veseleau oamenii care petreceau la "Casină". Fete frumoase îl ademe­neau la un vals sau la un pahar de lichior fin, prie­tenii îl îmbiau la biliard sau la un poker, mirosul de trabuc şi de apă de colonie îl lua de cap, dar el n-avea stare de distracţie. În noaptea aceea, în miercurea Săptămânii Mari, nici n-a mai ajuns spre "Casină". A intrat direct în mina tatălui său, chiar în centrul Roşiei, sub Cetate. Mergea aşa, îngândurat, cu lampa în mână, pe o galerie abandonată de ani de zile. Deo­dată, ca într-un vis, îl orbeşte o lumină puternică. În jur, pereţii de piatră tremură ca varga, de parcă ar fi cu­tremur. Din crăpăturile rocii se scurge o pulbere fină, şi toată galeria se umple de-o ceaţă albicioasă, dindărătul căreia iese un bărbat înalt, cu păr alb şi lung, ca un sfânt căzut de pe catapeteasma unei bise­rici. Mihăilă împietreşte de spaimă. Crescuse cu po­veştile despre vâlve ale ortacilor tatălui său, şi acum înţelegea bine de ce n-avusese stare toate zilele astea. Vâlva îl ademenise în inima minei! Ce nu ştia, iar asta îl îngrozea, era ce fel de vâlvă îl atrăsese în jocul ei: o fi un duh bun sau un duh rău, care l-a momit ca să-l facă pierdut? Când, deodată, arătarea începu a vorbi: "Noroc bun, Mihăilă! Io te ştiu bine pe tine. Ştiu că eşti miner priceput şi ştiu că nu ai găsit niciodată mult aur, numai cât să ai grijă de ai tăi. Am venit să te duc la loc bogat". "Auzi, Mihăilă? Te voi duce la un loc foarte bogat, dar vreau să-mi spui ce vei face tu cu atâta amar de aur". Mihăilă îşi face atunci curaj. "Cât găzduşag îmi trebe mie, am. Dar nu ai tu atâta aur câte aş vrea io să fac! Dacă o fi destul aur şi m-oi şti chibzui cu banii, şapte biserici oi ridica în Apuseni, să aibă românii unde să se închine la Dumnezeu, şi-apăi încă pe-atâtea şcoli, să scape bieţii noştri copii de căratul pietroaielor în spate, să aibă un viitor!". Mihăilă ştia de ce aveau mai multă şi mai multă nevoie moţii lui. Amintirea lui Horea era vie încă în Apuseni, moartea lui de mar­tir îi înnegrise pe moţi... "Bine, Gritta, îmi place răspunsul tău!", îl trezeşte vâlva din visare. "Vino cu mine să te duc la aur!".
Inginerul Valentin Rus din Roşia Montană i-a prins, acum câţiva ani, pe ultimii bătrâni care, între războaie, au intrat ei înşişi în mine, pe la 7-8 anişori, şi au cărat cu cârca piatra grea de aur a Apusenilor. Din amintirile lor a pus, cap la cap, legenda din moşi-strămoşi a întâlnirii lui Mihăilă Gritta cu vâlva. "Îmi spu­neau bătrânii că vâlva băii a pornit pe galerii întortocheate. Cu toată teama, Gritta îl urma pe bărbatul din faţa lui ca tras de un magnet. Îl muncea gândul că vâlva îl va pierde şi că nu va mai şti ieşi din mină, că acesta îi va fi sfârşitul. După un timp, vâlva se opreşte şi îi arată un loc unde să spargă piatra. Miner iscu­sit, Mihăilă face imediat găuri cu sfredelul şi ciocanul, încarcă pulberea neagră şi dă foc. Se ascunde din calea exploziei şi aşteaptă să se risipească fumul. Odată cu el, se risipeşte, însă, şi vâlva, iar în urma ei se deschide un loc plin de filoane aurifere. Mihăilă vede cu ochii lui vâna de aur! Adună repede cât poate lua o dată şi pleacă spre ieşirea din mină, fără să se rătăcească, de parcă ar fi ştiut acel drum dintotdeauna", spune Valentin Rus.
Îl tulburase tare întâmplarea asta pe Mihăi­lă. Nu ştia cum să se apuce de treabă, cum să facă să nu dea de bănuit şi, mai ales, cum să nu-şi pună vâlva în cap... "Să treacă sfintele sărbători, şi-apoi mi-oi lua ortacii ş-oi vedea cum oi face", îşi zice băiatul şi mai cere o halbă. Vremea se încălzise bine de tot pentru un început de mai, iar veselia oamenilor din jur parcă-i mai alungase norii grei din suflet...

Bun venit în "El Dorado"!

"Mihăilă Gritta era unul dintre concesio­narii de perimetre miniere de la 1800, aşa-zişii pro­prietari de mine. Ei, de fapt, erau doar proprietarii unor drepturi de exploatare, mai mari sau mai mici, în funcţie de posibilităţile financiare ale fiecăruia. Unii au investit serios acolo, alţii s-au asociat ca să aibă putere, unii au găsit mai mult aur, alţii mai puţin. Cheltuielile erau mari, condiţiile grele. Erau perioade mai bune şi perioade mai slabe, după cum «dădeau de aur»", îmi explică inginerul Valentin Rus. "După 1600, aici, la Roşia, era un adevărat «El Dorado»! Se venea din întreaga Europă! Casa imperială de la Viena încuraja exploatările, căci avea cotă parte, şi dădea facilităţi pentru extracţia aurului. Mulţi îşi încercau norocul. Aşa cum unii au mers în America, în Lumea Nouă, alţii au venit la noi, la Roşia. Era o lume foarte pestriţă aici...".
Despre familia Gritta se presu­pune că ar fi venit din Italia. "Părinţii lui Mihăilă Gritta sunt îngropaţi sub crucile cele mari", îmi arată Valentin Rus, de pe geamul biroului, curtea vechii biserici ortodoxe din Roşia Montană, prima dintre ctitoriile lui Mihăilă Gritta. Trebuie să fi venit de multă vreme aici familia Gritta, ori să se fi ataşat foarte tare de aceste locuri, dacă părinţii lui Mihăilă, Fira şi Gheorghiuţ, erau deja ortodocşi pe la 1700, asta într-o comunitate cu multe confesiuni şi într-un principat în care nimeni nu încuraja ortodoxia.
"Mihăilă a moştenit afacerea de familie şi a continuat-o. A avut un punct de plecare, dar a fost şi foarte serios, pentru că ispita era mare. Cu aur puteai să faci multe atunci, şi bine, şi rău, să investeşti mai departe, să faci acte de caritate, ca Mihăilă, sau să te distrezi pe la restaurantele din Abrud. Mulţi lucrau în mină o lună, două, şase, apoi se trezeau peste noapte cu aur la ei. Erau destui care cădeau în ispita asta şi munceau luni întregi ca să fie regi pentru câteva zile şi să arunce cu banii prin «Casină». Dar niciunul n-a găsit atâta aur ca Gritta. Într-o lucrare de specialitate despre pro­ducţia aurului apărută în interbelic, se scrie că Mihăilă Gritta a scos, numai din mina aflată în «Ce­tatea Romanilor», «17 măji metrice». 1.700 de kilograme de aur, aproape două tone, extraor­dinar de mult pen­tru un particular! Chiar la preţul aurului din ziua de azi ai putea ridica multe clădiri cu 2 tone...", întăreşte Valentin Rus, cu autoritatea sa de spe­cialist în minerit, extraor­di­nara lovitură dată de Mihăilă Gritta.
"Gritta a scos aurul la su­prafaţă şi a început să lucreze la promi­siunea făcută vâlvei, construirea celor şapte bise­rici şi şapte şcoli. Când i se termina aurul, se întorcea în subteran, pe galeriile numai de el ştiute, extrăgea minereu şi continua con­strucţiile. Nu te jucai cu vâlvele, trebuia să te ţii de promisiuni, aşa povesteau minerii, iar Mihăilă Gritta s-a ţinut. Uneori, chiar nu aveai voie să povesteşti de vâlvă. Unii se mai scăpau la «Casină» şi povesteau, la un pahar, iar apoi aveau accidente de se crucea lumea. Foarte mult se credea pe aici în aceste vâlve".

Aurul care a apărat Ardealul

Inginerii Aurel Sîntimbreanu şi Valentin Rus au mers, în cercetările lor pasionate, legate de vechiul minerit din Apuseni, pe urmele legendei celor şapte biserici promise de Mihăilă Gritta vâlvei de sub Cetate. Pas cu pas, sat cu sat, legenda s-a transformat în realitate... Biserica "Ador­mirea Maicii Dom­nului" din Roşia Montană, Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gravriil" din Bucium Cerbu, pe turla căreia apar iniţialele M. G., Biserica "Sfânta Treime" din Mogoş, Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Ga­vriil" din Geoagiu Joseni, pe turnul căreia se poate citi "Gritta Mihail - 1829", Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil", pe turnul căreia scrie "Mihail - 1832". Toate aceste lăcaşuri alături de câteva foste şcoli certifică marea operă de binefacere a lui Mi­hăilă Gritta din Roşia. Toate, biserici mari, frumoase, de zid, cu turle mândre, adevărate bijuterii! Se spune că şi biserica din Ardeu ar fi avut înscris pe turlă numele lui Mihăilă Gritta, dar însemnarea a dispărut, după o renovare. În fine, a şaptea biserică a lui Gritta se poate să fi fost biserica de la Căr­piniş, demolată între timp, când s-a construit pe locul ei o biserică nouă. Într-o epocă de maximă opresiune, exact între Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan şi Revoluţia lui Avram Iancu (Mihăilă a trăit între 1762 şi 1837), familia Gritta s-a folosit de aurul din munţi pentru a face din Apuseni o redută a orto­doxiei şi românismului. Iar când crucea şi cartea n-au mai fost de-ajuns, i-a venit rândul fiului lui Mihăilă, George Gritta, să-şi scoată băieşii la arme şi să schimbe pulberea de aur pe pulbere de tun...
Nu ne-a rămas niciun portret al lui Mihăilă, ci doar fotografii ale urmaşilor lui, păstrate cu sfinţenie, la Abdrud, de Parmena Smarandache, una dintre ultimele descendente ale familiei Gritta. Într-una din ele, fiul lui Mihăilă, George Gritta, poartă cizme lungi, ţifraşe, până la genunchi, are sacou cu veston pe dedesubt şi ceas cu lanţ, un afacerist de mijloc de secol XIX, cum vezi în toate poveştile de succes din America acelor timpuri. Cam pe vremea acestei poze i se va fi alăturat el lui "Iancu Avrămuş" în luptele pentru apărarea Abrudului. "George Gritta fu şi ridicatu la rangu de Tribunu în Roşia şi în tot cursul dregătoriei sale, de nimeni nu fu învinuitu sau acu­zatu la prefectu. La fel ca părinţii săi, n-au cru­ţat osteneala şi averea pentru binele de obşte", scrie însuşi Avram Iancu, în 1851, într-un atestat pe care i-l înmânează personal, la Câmpeni, lui George Gritta, vechiul său tovarăş de arme. Părintele Simion Balint, mâna dreaptă a lui Iancu, consemnează şi el ajutorul dat de George Gritta şi de băieşii săi, în timpul "Revoluţiei". Fiul lui Mihăilă a suportat, nu o dată, pe spezele sale, achiziţia de praf de puşcă şi de mâncare pentru armata lui Iancu, şi a cumpărat două tunuri, fără de care acesta nu avea nicio şansă să-l înfrunte pe maiorul Hatvani, în luptele pentru cucerirea Abrudului.
În romanul său, "Arhanghelii", care spune po­vestea unui mare proprietar de mine din Ardeal, Ion Agârbiceanu surprinde cum nu se poate mai subtil sminteala ce însoţea îmbogăţirea rapidă a celor ce dădeau, peste noapte, de "aur atât de mult, că intrai în el ca în mămăligă". Sunt plini Apusenii de astfel de legende ale pierzaniei. Dar povestea familiei Gritta e altfel. Încă dinainte de bătrânii Fira şi Gheor­ghiuţ, cei de la 1700, ale căror cruci împără­teşti, împănate cu slove chirilice, se găsesc în curtea bisericii din Roşia, continuând cu Mihăilă, al cărui nume stă scris în înaltul turlelor din Apuseni, cu George, cel cu atestat de "român verde" de la Si­mion Balint şi Avram Iancu, sau cu fiul său, Ovidiu Gritta, şeful gărzilor româneşti care au păzit Adu­narea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, povestea familiei Gritta este ISTORIE. Aurul găsit de Mihăilă şi-ai lui, pe urmele vâlvei apărute în Săptămâna Mare, le-a slujit românilor ardeleni în cele mai grele momente ale destinului. Ce argument mai puternic, pentru salvarea Roşiei Montane de astăzi, decât această poveste din vremurile în care aurul Apusenilor era făgăduit construcţiei de şcoli şi de biserici pentru români?

Ceasurile cu capace de argint

La cei 75 de ani ai săi, Augustin Golgoţ e unul dintre ultimii roşieni care au mai prins perioada înfloritoare dintre cele două războaie. Locuia peste drum de casa frumoasă "ca un palat, construită într-un stil ales" a familiei Gritta, după cum notează un călător austriac. "Aici era intrarea la galeria lui, iar aici erau ceva birouri, înainte de naţionalizare, eram copil, dar îmi amintesc bine. Iar aci, mai sus, era Societatea Aurora, unde şi Regele Mihai avea acţiuni. Aveau nişte şteampuri mari, mecanice, vreo zece la număr, puse în trepte", îmi arată domnul Golgoţ un document. "Roşia era pusă la punct, cu piatră cubică şi canalizare, foarte bine gândit totul, dovadă că a rezistat până încoace. Peste tot, con­strucţii superbe, în stil austriac, uitaţi-vă numai la primăria din Roşia, care arăta mai bine decât cele din marile municipii ale Ardealului! Familiile înstă­rite ţineau fete de protocol în casă, ca nobilii din Occident, iar când aveau oaspeţi din străinătate, ve­niţi cu afaceri pe aici, se încingeau petreceri memo­rabile. «Casina» era superbă, avea scenă înăuntru, tavan sculptat cu mare gust, veneau artişti din Italia, când era vorba să decoreze clădirile. Se juca acolo biliard, poker, noaptea erau distracţii cum nu ne putem noi imagina. Erau la Abrud cel puţin zece orchestre de petrecere, care veneau să cânte la noi! În piaţă, unde acum e un bloc, a fost, iarăşi, o clădire extraordinară, a unui om foarte bogat. Nu mai vorbesc despre cum se purtau oamenii! Dumi­nica, când se mergea la biserică, era ca la pre­zentarea de modă. Cât erai de sărac, la Paşte te înnoiai, luai ceva la copii şi la nevastă. Până acum, recent, am avut costume de-ale lui tai­că-meu. Stofele se aduceau din Anglia, oamenii umblau la papion, aveau cămăşi cu gulere schimbabile. Pe cei mai înstăriţi îi cunoşteai după ceasurile Doxa şi Omega, de purtat la ves­tă, cu capace de argint", îmi povesteşte, însu­fleţit, Augustin Golgoţ. Aşa şi-l aminteşte şi pe ultimul mare Gritta, Pompiliu. Un bătrânel mă­runt, sobru şi elegant, gata oricând să dea jos cos­tumul de afacerist, cu ceas Doxa la buzunar, pe hainele simple, de ortac, când apărea o pro­blemă în mină. Aşa l-au şi găsit agenţii comu­nişti, când l-au ridicat, în '48, ca să semneze că renunţă la concesionarea minelor din Roşia Montană...
Născută în anii '60, Parmena Smarandache, nepoata lui Pompiliu Gritta şi strănepoata lui Iustinian, al doilea fiu al lui Mihăilă, nu a prins vremurile evocate de nea Augustin Golgoţ. Primele ei amintiri cu Pompiliu Gritta sunt cu un bătrân în ochii căruia citea o tristeţe de ne­cuprins. "Eu am fost crescută, cum să vă spun, pe apă puţină. Mama îmi făcea totul pe plac, să nu duc lipsă de nimic. Am avut o copilărie foarte fericită, eram foarte răsfăţată, mă duceau şi colo, şi colo, şi colo", povesteşte doamna Parmena, în timp ce răsfoim îm­preună, în locuinţa de la Abrud, albumul de fotografii al mamei sa­le. Parmena zâmbeşte din poze vechi, în fie­care imagine are o altă rochiţă, asemeni unei prinţese dintr-o poves­te. Chiar trăia într-o poveste luminoa­să, în care singura um­bră plu­tea în ochii mis­terioşi ai bunicului Pompiliu. "Mama mi-a spus toată povestea asta abia la 18 ani, după ce am termi­nat liceul. După care, mi-a mai povestit-o o dată la 25 de ani, şi apoi din timp în timp, la câte 10 ani, mi-o mai spunea o dată, ca şi cum încerca ea însăşi să nu uite niciun detaliu al marii poveşti a clanului Gritta".
Pompiliu Gritta, ne­potul lui Mihăilă, a fost distrus de pierderea mi­nelor de aur. De-abia ce a venit acasă după ce fusese obligat să renun­ţe la toată averea familiei, şi a şi căzut bolnav la pat. "Aici e mama Florica, alături de bunica Elvira şi bunicul Pompiliu, în faţa casei din Abrud, în anii frumoşi", explică doamna Parmena fotografiile. Din alte poze, mama Florica zâmbeşte şi ea, copilă răs­fă­ţată din cale afară, la fel ca Parmena. Parcă sunt două surori! Dar răsfă­ţul avea să fie plă­tit amarnic. Ca­se­le şi minele le-au fost luate de stat proprietarilor, în viaţa lor au pogo­rât frica şi sărăcia. Florica nu mai avea aur, ca părin­ţii ei, ştia că sin­gu­ra moştenire pe care i-o putea lăsa Parmenei e amintirea vie a trecu­tului: poveş­tile şi albumele cu fotografii, şi un nume încrustat pe vecie, în turnurile unor bi­serici din Munţii A­puseni: GRITTA.

P.S.
La Abrud, în ca­sa bunicului Pom­piliu, ultimul pro­pri­etar de mine din marea familie Grit­ta, doamna Parmena tră­ieşte printre a­min­­tiri: un loc încărcat de mobile superbe, de epocă, şi de ta­blourile în care bu­nicii Elvira şi Pom­piliu privesc încre­zători spre o lume care n-a mai venit.
La Roşia Mon­tană, casa cea mare a lui Mihăilă, cu faţada frumos reno­vată, e goală acum: noul proprietar nu locuieşte în ţară. In­trarea în "Mina Gritta", de sub Ce­tate, s-a surpat, e înghiţită de buru­ieni, îndărătul unui post de Poliţie. Doar "Crucea lui Gritta" de peste drum aminteşte de locul în care Mihăilă s-a închi­nat, înainte să intre în galeriile descoperite de vâlva băii.Cavoul în care îşi doarme somnul de veci zace, lăsat de izbelişte, în vârful unei râpe, sub aleea ce duce spre nişte mici blocuri comuniste. Un metru mai încolo să fi fost, comuniştii ar fi trecut cu buldozerul peste el, ca să facă drumul. Aşa, o cruce de piatră aminteşte, încă, de cel mai mare bine­făcător al Apusenilor...
E postul Paştelui, ca-n vremea când vâlva i s-a arătat lui Mihăilă, dar Roşia e amorţită. Ţipenie de om nu vezi pe străzi, ziua în amiaza mare! "Casina" e şi ea pustie, cu geamuri sparte şi obloanele trase. Nimeni nu s-a interesat de ea, de când cu retro­cedările. "Ce-a mai rămas din toată forfota Roşiei, de la 1800?", mă întreb. Ca un făcut, chiar atunci, îmi iese în drum biserica din Geoagiu Joseni, care îmi aminteşte, cu turla ei strălucind în soare, că sunt lucruri care durează şi după ce aurul seacă, iar oamenii se prăpădesc.