"Gritta Mihail - 1829". Așa stă scris, mândru, cu litere mari cât deschizătura brațelor, pe turla bisericii din Geoagiu Joseni, în inima Apusenilor, la doi pași de Roșia Montană. În jocul său primăvăratic, soarele cuprinde ca o aură numele urcat acolo, în slava cerului, acum aproape 200 de ani. Cine va fi fost acest Gritta Mihail, de e trecut, cu atâta pompă, tocmai pe turla bisericii, unde nici marii noștri domni, ctitori preamăriți, nu și-au văzut, la vremea lor, înălțat numele? Nu departe de Geoagiu Joseni, la Bucium Cerbu, inițialele aceluiași Mihăilă Gritta sunt înscrise pe turla veche a bisericii, prea îngustă ca să încapă un nume întreg. Un bătrân îmi dezleagă mirarea. E vorba despre un om bogat, stăpân de mine de aur din Roșia, care i-a ajutat pe buciumani să-și termine biserica la care se înhămaseră cu râvnă, dar pe care n-au avut bani să o ridice mai sus de ferestre. "Gritta", o poveste ca asta nu se putea rata. Am pornit, așadar, pe urmele acestui nume cu o sonoritate atât de aparte, și am descoperit istoria fabuloasă a uneia dintre cele mai mari familii de aurari a Roșiei Montane. Acum mai bine de două secole, acestui Mihăilă Gritta, descendentul unei familii de italieni, veniți să sape după aur în acest cotlon îndepărtat al Transilvaniei, Dumnezeu i-a pus, la propriu, mâna în cap. Cu ani buni înainte de 1800, tânărul, pe atunci, Mihăilă, a dat, în muntele Masivul Cetate, peste o vână de aur cum nu s-a mai pomenit. Numai din ce se știe sigur, documentat în arhivele miniere, Mihăilă Gritta a scos undeva în jurul a două tone de aur! Te smintești numai gândindu-te că un om obișnuit a putut găsi așa o bogăție, la care au râvnit, înainte vreme, regii, împărații și voievozii care au stăpânit Ardealul!
Săptămâna Mare
În dimineața aceea, ca niciodată, Mihăilă și-a îngăduit să mai lenevească puțin. Adormise târziu, începuseră a cânta cocoșii peste vale, când de-abia apucase să pună geană pe geană. Ai lui, măicuța Fira și tata Gheorghiuț, l-au simțit tulburat de câteva zile, așa c-au umblat ca pe ace prin casă, "să să potă hodini bietu' cie coptil". Să tot fi stat Mihăilă în cârpe vreo cinci ceasuri, până ce șteampurile de la drum au început să turuie ca niște melițe stricate. Era larma obișnuită a Roșiei: o "toacă" fără hodină, care acoperea huietul răgușit al pivelor ce sfărmau piatra, să scoată firele fine de aur din minereu.
E Vinerea Mare și Roșia toată e în fierbere. Oamenii se grăbesc să termine lucrul ca să ajungă la slujba de seară, când se face prohodul Domnului Iisus. Mihăilă iese în poartă și, sprijinit de-un stâlp gros, privește la vale. Roșia e un șir de mori înnegrite de vreme, din care curg șiraguri de nestemate ce strălucesc ca niște mici scântei, oriunde îți abați privirea. "În jurul pivelor, printre grămezile mari de piatră mărunțită, șed, frânți de șale, bărbați, femei, destui copii, cari spală, aleg aur ori sfarmă în bucățele brușii mai mărișori de piatră cu ciocănașe lucii. În «toc-toc»-ul lăstarelor grele, cari își izbesc necurmat măseaua de cremene, oamenii muncesc tăcuți. Pe lângă larma pivelor, nu se aude decât vreun strigăt mai răstit, ca boii să tragă aproape de grămezi, carele încărcate. Vin șirag pe drum, scârțâind, hurducând peste vreun bolovan. Băiețașii chiuie pe lângă cai, saltă în răstimpuri, se opresc în cete, privesc o bucățică de piatră în care se deslușește bine aurul și pe care stăpânul, printr-un smâncet, o ascunde în buzunar", scrie Agârbiceanu, marele "rapsod" al Munților Apuseni. Scriitorul a slujit ca preot în Bucium Sașa, la doi pași de biserica din Bucium Cerbu, ctitorită de Mihăilă Gritta. Însemnările sale, de om care știa mai bine ca oricine sufletul oamenilor din satele moțești, sunt astăzi la fel de prețioase ca aurul Apusenilor, un adevărat "El Dorado" al Europei. În vreme ce muncitorii de pe șteampuri se speteau încă, cu gândul la cele câteva zile de odihnă de Paști, "domnii" și "cucoanele" Roșiei veneau, pășind țanțoși, dinspre Abrud, unde-și târguiseră, de cu bună dimineață, haine dichisite și bunătățuri. Mihăilă se desprinde de stâlpul porții și-o ia la pas, salutând respectuos, în stânga și în dreapta, ridicând ușor clopul. La tot pasul era câte un acționar de mină mereu în "inspecțiune", mai ceva ca "jândarii", de teamă să nu fie furați nici cât negru sub unghie. În fața "Casinei", forfota pieței îl înghite cu totul pe Mihăilă. Lumea e veselă, se vede prosperitatea ultimilor ani, când minele au scos tot mai mult aur, se simte ștaiful oamenilor care au dat de bani, se vede asta și din casele frumoase, cu fațada la stradă și din educația tinerilor care au venit acasă, de sărbători, de pe la Budapesta sau Viena, unde merg la școli înalte. Prin alte părți ale Ardealului, lumea o duce vai și amar, dar la Roșia, înainte de 1800, omul n-are grija zilei de mâine, se simte puterea aurului.
Mihăilă se trage deoparte, lângă zidul unui birt, să bea o bere rece, "la botul calului". Soarbe cu sete, în timp ce privește agitația pestriță din jur. Sunt oameni care de pe unde. Unii vorbesc franțuzește, alții nemțește, colo niște italieni urlă de acoperă până și larma șteampurilor, trei bancheri evrei tocmai ce ies din "Casină", locul unde se fac și se pierd marile averi, locul unde oricine poate fi rege pentru o seară, dac-a dat peste un bulgăre de aur. Lângă el, trag de o "fele" de răchie niște băieși unguri, îngroziți de veștile aduse de un frate de-al lor, de peste munte. Vâlva băii mai înghițise un ortac de-ai lui Szekely, al treilea în ultima lună. "Așe-i când nu pui seamă la ce-ți zâce vâlva băii!", decretează ăl mai bătrân dintre ei, răsucindu-și musteața sură. "Doamne, iartă și păzește!", își zice Mihăilă în gând și-și face cruce în cerul gurii. Stinge apoi fierbințeala gândului cu un gât de bere. Lui nu i se poate întâmpla nimic rău! Ce i-a promis vâlvei ieri noapte, apăi aia va face, negreșit!
Vâlva de sub Cetate
Nu știe nici acum ce l-a mânat să intre în mină, în noaptea aceea. Avea de câteva zile o neliniște, ceva nu-i dădea pace. Se lua de unul singur să se preumble, în crucea nopții, și mergea așa, de nebun, ore întregi, până ce se liniștea, cât de cât. Alteori stătea acolo, lângă zidul birtului, de unde auzea bine cântecele de voie bună, pe care orchestre de soi, tocmite din Abrud sau de pe la Turda, veseleau oamenii care petreceau la "Casină". Fete frumoase îl ademeneau la un vals sau la un pahar de lichior fin, prietenii îl îmbiau la biliard sau la un poker, mirosul de trabuc și de apă de colonie îl lua de cap, dar el n-avea stare de distracție. În noaptea aceea, în miercurea Săptămânii Mari, nici n-a mai ajuns spre "Casină". A intrat direct în mina tatălui său, chiar în centrul Roșiei, sub Cetate. Mergea așa, îngândurat, cu lampa în mână, pe o galerie abandonată de ani de zile. Deodată, ca într-un vis, îl orbește o lumină puternică. În jur, pereții de piatră tremură ca varga, de parcă ar fi cutremur. Din crăpăturile rocii se scurge o pulbere fină, și toată galeria se umple de-o ceață albicioasă, dindărătul căreia iese un bărbat înalt, cu păr alb și lung, ca un sfânt căzut de pe catapeteasma unei biserici. Mihăilă împietrește de spaimă. Crescuse cu poveștile despre vâlve ale ortacilor tatălui său, și acum înțelegea bine de ce n-avusese stare toate zilele astea. Vâlva îl ademenise în inima minei! Ce nu știa, iar asta îl îngrozea, era ce fel de vâlvă îl atrăsese în jocul ei: o fi un duh bun sau un duh rău, care l-a momit ca să-l facă pierdut? Când, deodată, arătarea începu a vorbi: "Noroc bun, Mihăilă! Io te știu bine pe tine. Știu că ești miner priceput și știu că nu ai găsit niciodată mult aur, numai cât să ai grijă de ai tăi. Am venit să te duc la loc bogat". "Auzi, Mihăilă? Te voi duce la un loc foarte bogat, dar vreau să-mi spui ce vei face tu cu atâta amar de aur". Mihăilă își face atunci curaj. "Cât găzdușag îmi trebe mie, am. Dar nu ai tu atâta aur câte aș vrea io să fac! Dacă o fi destul aur și m-oi ști chibzui cu banii, șapte biserici oi ridica în Apuseni, să aibă românii unde să se închine la Dumnezeu, și-apăi încă pe-atâtea școli, să scape bieții noștri copii de căratul pietroaielor în spate, să aibă un viitor!". Mihăilă știa de ce aveau mai multă și mai multă nevoie moții lui. Amintirea lui Horea era vie încă în Apuseni, moartea lui de martir îi înnegrise pe moți... "Bine, Gritta, îmi place răspunsul tău!", îl trezește vâlva din visare. "Vino cu mine să te duc la aur!".
Inginerul Valentin Rus din Roșia Montană i-a prins, acum câțiva ani, pe ultimii bătrâni care, între războaie, au intrat ei înșiși în mine, pe la 7-8 anișori, și au cărat cu cârca piatra grea de aur a Apusenilor. Din amintirile lor a pus, cap la cap, legenda din moși-strămoși a întâlnirii lui Mihăilă Gritta cu vâlva. "Îmi spuneau bătrânii că vâlva băii a pornit pe galerii întortocheate. Cu toată teama, Gritta îl urma pe bărbatul din fața lui ca tras de un magnet. Îl muncea gândul că vâlva îl va pierde și că nu va mai ști ieși din mină, că acesta îi va fi sfârșitul. După un timp, vâlva se oprește și îi arată un loc unde să spargă piatra. Miner iscusit, Mihăilă face imediat găuri cu sfredelul și ciocanul, încarcă pulberea neagră și dă foc. Se ascunde din calea exploziei și așteaptă să se risipească fumul. Odată cu el, se risipește, însă, și vâlva, iar în urma ei se deschide un loc plin de filoane aurifere. Mihăilă vede cu ochii lui vâna de aur! Adună repede cât poate lua o dată și pleacă spre ieșirea din mină, fără să se rătăcească, de parcă ar fi știut acel drum dintotdeauna", spune Valentin Rus.
Îl tulburase tare întâmplarea asta pe Mihăilă. Nu știa cum să se apuce de treabă, cum să facă să nu dea de bănuit și, mai ales, cum să nu-și pună vâlva în cap... "Să treacă sfintele sărbători, și-apoi mi-oi lua ortacii ș-oi vedea cum oi face", își zice băiatul și mai cere o halbă. Vremea se încălzise bine de tot pentru un început de mai, iar veselia oamenilor din jur parcă-i mai alungase norii grei din suflet...
Bun venit în "El Dorado"!
"Mihăilă Gritta era unul dintre concesionarii de perimetre miniere de la 1800, așa-zișii proprietari de mine. Ei, de fapt, erau doar proprietarii unor drepturi de exploatare, mai mari sau mai mici, în funcție de posibilitățile financiare ale fiecăruia. Unii au investit serios acolo, alții s-au asociat ca să aibă putere, unii au găsit mai mult aur, alții mai puțin. Cheltuielile erau mari, condițiile grele. Erau perioade mai bune și perioade mai slabe, după cum «dădeau de aur»", îmi explică inginerul Valentin Rus. "După 1600, aici, la Roșia, era un adevărat «El Dorado»! Se venea din întreaga Europă! Casa imperială de la Viena încuraja exploatările, căci avea cotă parte, și dădea facilități pentru extracția aurului. Mulți își încercau norocul. Așa cum unii au mers în America, în Lumea Nouă, alții au venit la noi, la Roșia. Era o lume foarte pestriță aici...".
Despre familia Gritta se presupune că ar fi venit din Italia. "Părinții lui Mihăilă Gritta sunt îngropați sub crucile cele mari", îmi arată Valentin Rus, de pe geamul biroului, curtea vechii biserici ortodoxe din Roșia Montană, prima dintre ctitoriile lui Mihăilă Gritta. Trebuie să fi venit de multă vreme aici familia Gritta, ori să se fi atașat foarte tare de aceste locuri, dacă părinții lui Mihăilă, Fira și Gheorghiuț, erau deja ortodocși pe la 1700, asta într-o comunitate cu multe confesiuni și într-un principat în care nimeni nu încuraja ortodoxia.
"Mihăilă a moștenit afacerea de familie și a continuat-o. A avut un punct de plecare, dar a fost și foarte serios, pentru că ispita era mare. Cu aur puteai să faci multe atunci, și bine, și rău, să investești mai departe, să faci acte de caritate, ca Mihăilă, sau să te distrezi pe la restaurantele din Abrud. Mulți lucrau în mină o lună, două, șase, apoi se trezeau peste noapte cu aur la ei. Erau destui care cădeau în ispita asta și munceau luni întregi ca să fie regi pentru câteva zile și să arunce cu banii prin «Casină». Dar niciunul n-a găsit atâta aur ca Gritta. Într-o lucrare de specialitate despre producția aurului apărută în interbelic, se scrie că Mihăilă Gritta a scos, numai din mina aflată în «Cetatea Romanilor», «17 măji metrice». 1.700 de kilograme de aur, aproape două tone, extraordinar de mult pentru un particular! Chiar la prețul aurului din ziua de azi ai putea ridica multe clădiri cu 2 tone...", întărește Valentin Rus, cu autoritatea sa de specialist în minerit, extraordinara lovitură dată de Mihăilă Gritta.
"Gritta a scos aurul la suprafață și a început să lucreze la promisiunea făcută vâlvei, construirea celor șapte biserici și șapte școli. Când i se termina aurul, se întorcea în subteran, pe galeriile numai de el știute, extrăgea minereu și continua construcțiile. Nu te jucai cu vâlvele, trebuia să te ții de promisiuni, așa povesteau minerii, iar Mihăilă Gritta s-a ținut. Uneori, chiar nu aveai voie să povestești de vâlvă. Unii se mai scăpau la «Casină» și povesteau, la un pahar, iar apoi aveau accidente de se crucea lumea. Foarte mult se credea pe aici în aceste vâlve".
Aurul care a apărat Ardealul
Inginerii Aurel Sîntimbreanu și Valentin Rus au mers, în cercetările lor pasionate, legate de vechiul minerit din Apuseni, pe urmele legendei celor șapte biserici promise de Mihăilă Gritta vâlvei de sub Cetate. Pas cu pas, sat cu sat, legenda s-a transformat în realitate... Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Roșia Montană, Biserica "Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil" din Bucium Cerbu, pe turla căreia apar inițialele M. G., Biserica "Sfânta Treime" din Mogoș, Biserica "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil" din Geoagiu Joseni, pe turnul căreia se poate citi "Gritta Mihail - 1829", Biserica "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil", pe turnul căreia scrie "Mihail - 1832". Toate aceste lăcașuri alături de câteva foste școli certifică marea operă de binefacere a lui Mihăilă Gritta din Roșia. Toate, biserici mari, frumoase, de zid, cu turle mândre, adevărate bijuterii! Se spune că și biserica din Ardeu ar fi avut înscris pe turlă numele lui Mihăilă Gritta, dar însemnarea a dispărut, după o renovare. În fine, a șaptea biserică a lui Gritta se poate să fi fost biserica de la Cărpiniș, demolată între timp, când s-a construit pe locul ei o biserică nouă. Într-o epocă de maximă opresiune, exact între Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan și Revoluția lui Avram Iancu (Mihăilă a trăit între 1762 și 1837), familia Gritta s-a folosit de aurul din munți pentru a face din Apuseni o redută a ortodoxiei și românismului. Iar când crucea și cartea n-au mai fost de-ajuns, i-a venit rândul fiului lui Mihăilă, George Gritta, să-și scoată băieșii la arme și să schimbe pulberea de aur pe pulbere de tun...
Nu ne-a rămas niciun portret al lui Mihăilă, ci doar fotografii ale urmașilor lui, păstrate cu sfințenie, la Abdrud, de Parmena Smarandache, una dintre ultimele descendente ale familiei Gritta. Într-una din ele, fiul lui Mihăilă, George Gritta, poartă cizme lungi, țifrașe, până la genunchi, are sacou cu veston pe dedesubt și ceas cu lanț, un afacerist de mijloc de secol XIX, cum vezi în toate poveștile de succes din America acelor timpuri. Cam pe vremea acestei poze i se va fi alăturat el lui "Iancu Avrămuș" în luptele pentru apărarea Abrudului. "George Gritta fu și ridicatu la rangu de Tribunu în Roșia și în tot cursul dregătoriei sale, de nimeni nu fu învinuitu sau acuzatu la prefectu. La fel ca părinții săi, n-au cruțat osteneala și averea pentru binele de obște", scrie însuși Avram Iancu, în 1851, într-un atestat pe care i-l înmânează personal, la Câmpeni, lui George Gritta, vechiul său tovarăș de arme. Părintele Simion Balint, mâna dreaptă a lui Iancu, consemnează și el ajutorul dat de George Gritta și de băieșii săi, în timpul "Revoluției". Fiul lui Mihăilă a suportat, nu o dată, pe spezele sale, achiziția de praf de pușcă și de mâncare pentru armata lui Iancu, și a cumpărat două tunuri, fără de care acesta nu avea nicio șansă să-l înfrunte pe maiorul Hatvani, în luptele pentru cucerirea Abrudului.
În romanul său, "Arhanghelii", care spune povestea unui mare proprietar de mine din Ardeal, Ion Agârbiceanu surprinde cum nu se poate mai subtil sminteala ce însoțea îmbogățirea rapidă a celor ce dădeau, peste noapte, de "aur atât de mult, că intrai în el ca în mămăligă". Sunt plini Apusenii de astfel de legende ale pierzaniei. Dar povestea familiei Gritta e altfel. Încă dinainte de bătrânii Fira și Gheorghiuț, cei de la 1700, ale căror cruci împărătești, împănate cu slove chirilice, se găsesc în curtea bisericii din Roșia, continuând cu Mihăilă, al cărui nume stă scris în înaltul turlelor din Apuseni, cu George, cel cu atestat de "român verde" de la Simion Balint și Avram Iancu, sau cu fiul său, Ovidiu Gritta, șeful gărzilor românești care au păzit Adunarea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, povestea familiei Gritta este ISTORIE. Aurul găsit de Mihăilă și-ai lui, pe urmele vâlvei apărute în Săptămâna Mare, le-a slujit românilor ardeleni în cele mai grele momente ale destinului. Ce argument mai puternic, pentru salvarea Roșiei Montane de astăzi, decât această poveste din vremurile în care aurul Apusenilor era făgăduit construcției de școli și de biserici pentru români?
Ceasurile cu capace de argint
La cei 75 de ani ai săi, Augustin Golgoț e unul dintre ultimii roșieni care au mai prins perioada înfloritoare dintre cele două războaie. Locuia peste drum de casa frumoasă "ca un palat, construită într-un stil ales" a familiei Gritta, după cum notează un călător austriac. "Aici era intrarea la galeria lui, iar aici erau ceva birouri, înainte de naționalizare, eram copil, dar îmi amintesc bine. Iar aci, mai sus, era Societatea Aurora, unde și Regele Mihai avea acțiuni. Aveau niște șteampuri mari, mecanice, vreo zece la număr, puse în trepte", îmi arată domnul Golgoț un document. "Roșia era pusă la punct, cu piatră cubică și canalizare, foarte bine gândit totul, dovadă că a rezistat până încoace. Peste tot, construcții superbe, în stil austriac, uitați-vă numai la primăria din Roșia, care arăta mai bine decât cele din marile municipii ale Ardealului! Familiile înstărite țineau fete de protocol în casă, ca nobilii din Occident, iar când aveau oaspeți din străinătate, veniți cu afaceri pe aici, se încingeau petreceri memorabile. «Casina» era superbă, avea scenă înăuntru, tavan sculptat cu mare gust, veneau artiști din Italia, când era vorba să decoreze clădirile. Se juca acolo biliard, poker, noaptea erau distracții cum nu ne putem noi imagina. Erau la Abrud cel puțin zece orchestre de petrecere, care veneau să cânte la noi! În piață, unde acum e un bloc, a fost, iarăși, o clădire extraordinară, a unui om foarte bogat. Nu mai vorbesc despre cum se purtau oamenii! Duminica, când se mergea la biserică, era ca la prezentarea de modă. Cât erai de sărac, la Paște te înnoiai, luai ceva la copii și la nevastă. Până acum, recent, am avut costume de-ale lui taică-meu. Stofele se aduceau din Anglia, oamenii umblau la papion, aveau cămăși cu gulere schimbabile. Pe cei mai înstăriți îi cunoșteai după ceasurile Doxa și Omega, de purtat la vestă, cu capace de argint", îmi povestește, însuflețit, Augustin Golgoț. Așa și-l amintește și pe ultimul mare Gritta, Pompiliu. Un bătrânel mărunt, sobru și elegant, gata oricând să dea jos costumul de afacerist, cu ceas Doxa la buzunar, pe hainele simple, de ortac, când apărea o problemă în mină. Așa l-au și găsit agenții comuniști, când l-au ridicat, în '48, ca să semneze că renunță la concesionarea minelor din Roșia Montană...
Născută în anii '60, Parmena Smarandache, nepoata lui Pompiliu Gritta și strănepoata lui Iustinian, al doilea fiu al lui Mihăilă, nu a prins vremurile evocate de nea Augustin Golgoț. Primele ei amintiri cu Pompiliu Gritta sunt cu un bătrân în ochii căruia citea o tristețe de necuprins. "Eu am fost crescută, cum să vă spun, pe apă puțină. Mama îmi făcea totul pe plac, să nu duc lipsă de nimic. Am avut o copilărie foarte fericită, eram foarte răsfățată, mă duceau și colo, și colo, și colo", povestește doamna Parmena, în timp ce răsfoim împreună, în locuința de la Abrud, albumul de fotografii al mamei sale. Parmena zâmbește din poze vechi, în fiecare imagine are o altă rochiță, asemeni unei prințese dintr-o poveste. Chiar trăia într-o poveste luminoasă, în care singura umbră plutea în ochii misterioși ai bunicului Pompiliu. "Mama mi-a spus toată povestea asta abia la 18 ani, după ce am terminat liceul. După care, mi-a mai povestit-o o dată la 25 de ani, și apoi din timp în timp, la câte 10 ani, mi-o mai spunea o dată, ca și cum încerca ea însăși să nu uite niciun detaliu al marii povești a clanului Gritta".
Pompiliu Gritta, nepotul lui Mihăilă, a fost distrus de pierderea minelor de aur. De-abia ce a venit acasă după ce fusese obligat să renunțe la toată averea familiei, și a și căzut bolnav la pat. "Aici e mama Florica, alături de bunica Elvira și bunicul Pompiliu, în fața casei din Abrud, în anii frumoși", explică doamna Parmena fotografiile. Din alte poze, mama Florica zâmbește și ea, copilă răsfățată din cale afară, la fel ca Parmena. Parcă sunt două surori! Dar răsfățul avea să fie plătit amarnic. Casele și minele le-au fost luate de stat proprietarilor, în viața lor au pogorât frica și sărăcia. Florica nu mai avea aur, ca părinții ei, știa că singura moștenire pe care i-o putea lăsa Parmenei e amintirea vie a trecutului: poveștile și albumele cu fotografii, și un nume încrustat pe vecie, în turnurile unor biserici din Munții Apuseni: GRITTA.
P.S.
La Abrud, în casa bunicului Pompiliu, ultimul proprietar de mine din marea familie Gritta, doamna Parmena trăiește printre amintiri: un loc încărcat de mobile superbe, de epocă, și de tablourile în care bunicii Elvira și Pompiliu privesc încrezători spre o lume care n-a mai venit.
La Roșia Montană, casa cea mare a lui Mihăilă, cu fațada frumos renovată, e goală acum: noul proprietar nu locuiește în țară. Intrarea în "Mina Gritta", de sub Cetate, s-a surpat, e înghițită de buruieni, îndărătul unui post de Poliție. Doar "Crucea lui Gritta" de peste drum amintește de locul în care Mihăilă s-a închinat, înainte să intre în galeriile descoperite de vâlva băii. Cavoul în care își doarme somnul de veci zace, lăsat de izbeliște, în vârful unei râpe, sub aleea ce duce spre niște mici blocuri comuniste. Un metru mai încolo să fi fost, comuniștii ar fi trecut cu buldozerul peste el, ca să facă drumul. Așa, o cruce de piatră amintește, încă, de cel mai mare binefăcător al Apusenilor...
E postul Paștelui, ca-n vremea când vâlva i s-a arătat lui Mihăilă, dar Roșia e amorțită. Țipenie de om nu vezi pe străzi, ziua în amiaza mare! "Casina" e și ea pustie, cu geamuri sparte și obloanele trase. Nimeni nu s-a interesat de ea, de când cu retrocedările. "Ce-a mai rămas din toată forfota Roșiei, de la 1800?", mă întreb. Ca un făcut, chiar atunci, îmi iese în drum biserica din Geoagiu Joseni, care îmi amintește, cu turla ei strălucind în soare, că sunt lucruri care durează și după ce aurul seacă, iar oamenii se prăpădesc.