Viaţa într-o cutie de sticlă

"În luna iunie voi împlini 41 de ani. O vârstă frumoasă, la care, de obicei, te simţi un om împlinit, la care poţi visa mai departe, poţi visa şi mai îndrăzneţ ca până acum. Aşa sunt toţi cunoscuţii mei, care au cam aceeaşi vârstă. Îi vedeam mereu, îi auzeam, îi simţeam cum vor să urce tot mai sus, să aibă tot mai mult, să fie tot mai puternici. Eu însă am ales altceva, şi îi mulţumesc cu toată fiinţa mea lui Dumnezeu, pentru puterea pe care mi-a dat-o să-mi pot transforma decizia în realitate. Tocmai acum, la vârsta asta, în loc să merg mai departe, umăr la umăr cu "contingentul" meu, am hotărât să spun stop, să cobor bariera, să pun capăt vieţii pe care am trăit-o până acum. Nimic nou sub soare, s-ar zice. Într-adevăr, nu sunt singura care în amiaza vieţii lasă totul în urmă, ca să o ia pe alt drum. Sunt tot mai mulţi oameni care, asemeni mie, au ales să se retragă din lumea în care-au trăit. Fiecare, din motivele lui, fiecare, cu povestea lui neştiută. Povestea mea e una din ele, şi m-am hotărât să v-o spun. Nu ştiu prea bine de ce. Poate pentru că sunt, şi eu, o veche cititoare a acestei reviste, pe care o simt aproape de suflet, sau pentru că pur şi simplu a venit primăvara şi aş vrea să-mi măsor bucuria cu a ei".

Un nume de scenă

Astăzi e prima zi însorită, după aproape două săp­tămâni de nori grei şi ploaie. Toată lumea din satul ăsta pe care îl bat la picior, ca să găsesc o femeie şi o adresă, zice că în anul ăsta, martie a fost ca o lună de toamnă, cum nu s-a mai întâmplat. Abia acum, când soarele se iveşte din nou, satul se mai înviorează pu­ţin, curţile sunt mai însufleţite şi oamenii par să se dezmorţească. Ies pe la porţi, cu uităturile buimace, ca după un somn lung, învăţând parcă din nou să zâmbească. "Pe cine căutaţi?", mă întreabă o bătrână cu năframă brodată pe cap, înălţându-şi privirea peste gardul înalt. Nu-i lucru uşor să-i răspund. "Nu ştiu nici eu prea bine. Ştiu doar că e o femeie la vreo 40 de ani, venită de curând acasă, la mama ei, care e cam bolnavă. A venit de la Bucureşti. O cheamă Sorina. Mai multe nu ştiu." Bătrâna ridică o sprânceană, fă­cându-se nevăzută în spatele gardului, şi-apoi vine încetişor spre poartă: "Sorina? Cine, Doamne iar­tă-mă, o fi?" Deschide larg poarta şi mă măsoară cu privirea încruntată. "Ziua bună!", îi zic, încercând să-i alung suspiciunea. "Să ştiţi că nu-i nici o Sorina pe-aici", îmi zice, legându-şi mai strâns broboada sub bărbie. "E cineva, o fată venită de la Bucureşti, numai că n-o cheamă parcă aşa, eu ştiu că-i zice Georgeta. Şi are pe mamă-sa cam betejită, c-a păţit un accident din ăla vascular. E doamnă mare fata, are bani mulţi, că-i mereu dichisită şi umblă cu o maşină din aia mai scumpă. Stă două străzi mai încolo", îmi explică bătrâna. "Faceţi la dreapta şi o să vedeţi un brad înalt la poartă. Aia e casa".
Într-adevăr, un brad imens şi vânjos stă de pază la poartă. (Aveam să aflu mai târziu că pe 20 aprilie, bradul acesta va împlini 90 de ani.) Tot acolo, lângă poartă, e parcat un Nissan Qashqai alb, de toată fru­museţea. Dincolo de gard, se întinde o casă lungă cât un vagon de tren, veche de peste un secol, solidă, cu bolţi înalte şi o verandă spaţioasă în faţă. În curte, nici ţipenie. Doar câteva raţe zgomotoase se văd mai în spate ciondănindu-se pentru o fărâmă de pâine. În gră­dina din mijlocul curţii, zeci de lalele galbene se lea­gănă uşor, pe o boare de vânt. Bat ceva mai tare în poartă şi-apoi strig cu sfială: "Doam­na Sorina!" În verandă apare o femeie cu părul creţ şi roşcat, îm­brăcată cu o fustă de lână şi-o he­lancă strânsă pe gât. Se uită la mine mirată, ba chiar puţin îngrijorată, apoi încalţă nişte papuci şi vine încet spre poartă, continuând să mă privească bănuitor. Ştiu din scrisoa­re că are 41 de ani, dar după chip, arată parcă mai tânără. E o femeie fru­moasă, cu trăsături fine, doar ochii ascund în ei o umbră de tris­teţe. Pe mâna stângă poartă o mă­nuşă neagră, ciudată, care îi strânge puternic palma şi braţul, până aproape de cot. Iniţial, am crezut că-i vorba de o mănuşă pentru grădinărit, însă ceva mai târziu aveam să aflu cu totul altceva. "Vă cunosc de undeva? Cine sunteţi?", mă întreabă neli­niştită. "Nu, nu mă cunoaşteţi", îi răspund. "Doar eu vă cunosc puţin, din scrisoarea pe care aţi trimis-o la redacţia noastră." Brusc, privirea femeii se lumi­nează. "Şi de ce-aţi venit până aici?". "Haideţi, in­traţi!" Traversăm curtea şi mă invită să intru în casă, zâmbind încontinuu şi privindu-mă cu uimire. "Incre­dibil! Ce surpriză! Nu m-am gândit nicio secundă la aşa ceva." Intrăm într-o cameră mare, mobilată mo­dest şi bătrâneşte, cu o masă veche şi patru scaune, un dulap cu vitrină lipit de perete şi un televizor mare, aşezat pe un scrin cu sertare. Într-un colţ, stau claie peste grămadă mai multe valize şi câţiva saci plini cu cărţi. "Scuzaţi deranjul", îmi zice femeia. "N-am avut timp să despachetez. Şi, oricum, până nu vine mobila din Bucureşti, nici n-am unde să le pun. Vreau să schimb totul în casa asta." Mă întreabă dacă vreau o cafea, şi-apoi dispare pe un hol lung, spre camera următoare. Arunc o privire în jur şi văd în vitrină câte­va fotografii înrămate, aliniate frumos, cu faţa spre mine. Doi bătrâni, pesemne părinţii Sorinei, zâmbesc sfioşi, ţinându-se de mână pe scara din faţa casei. Tot ei, mult mai tineri, în faţa unei şcoli, alături de două fetiţe în costum popular, mândre de coroniţele pe care le poartă pe cap. Pe marginea unui câmp, chipul şters de timp al unui tânăr ostaş zâmbeşte ţanţoş, cu arma pe umăr. O văd apoi pe Sorina, cu privirea mult mai senină, purtând pe creştet o pălărie de absolvent. Şi tot aşa, zeci de alte fotografii, mai vechi sau mai noi, stau înşirate în spatele geamului, ca într-un muzeu straniu, al unei familii demult dispărute. "Şi printre pozele alea trebuie să fac puţină ordine", îmi zice femeia, intrând în cameră, cu două ceşti pline-ochi cu cafea. "O să le scot de-acolo şi-o să le pun în albume, că aşa-i frumos. Cele mai multe sunt cu mine şi sora mea. Era mai mare cu aproape doi ani. A murit, sără­cuţa de ea. Iarna trecută, a făcut un infarct. Pe urmă, după două luni, s-a dus şi tata. Şi ca să fie tacâmul complet, în vară a făcut şi mama un accident vascu­lar." Mă priveşte cu un zâmbet resemnat şi smerit, aşezându-se pe scaunul din faţa mea. "Nu-i nimic. Mer­gem mai departe. Viaţa, oricum ar fi ea, e fru­moasă". O întreb, curios, ce a împins-o să lase totul şi să vină la sat? "Cred cu toată fiinţa mea în decizia asta. Cum vă spuneam şi în scrisoare, mi se pare că am trăit într-un film prost, cu actori de mâna a zecea, într-un decor fals, de plastic sau carton. Acum, simt o mare jenă pentru trecutul ăsta. Jenă şi frică. Frică, pentru că mă simt uneori urmărită, sunt oameni care încă mă sună şi îmi cer să revin. Foşti colegi, foşti şefi, foşti clienţi, foşti amici. Mă sună şi-mi spun ori că sunt nebună, ori, pur şi simplu, mă ameninţă cu tot felul de mizerii, dacă divulg ceva despre contractele dubioase ale firmei, sau dacă vorbesc de rău despre foştii şefi. E ca în mafie. Nu poţi să renunţi prea uşor. De-aia, vă rog mult, să nu-mi faceţi poze. De-aia m-am şi speriat puţin când v-am auzit strigându-mă cu numele de Sorina. Ăsta e al doilea prenume al meu. Pe-aici, în sat, nimeni nu mă strigă aşa, toată lumea îmi spune Georgeta. Dar în lumea corporatiştilor din Bucureşti, am zis că Georgeta nu sună bine. Peste tot mă prezentam «Sorina». Ăsta era, cum s-ar zice, numele meu de scenă din filmul ăsta idiot în care jucam."

Ispita

"Filmul" Sorinei începe într-o zi ploioasă de au­gust, din 2003. Avea 28 de ani, o vârstă la care, cum îi place ei să spună, "abia începi să te înalţi." Asta simţea atunci, în ziua aia mohorâtă de vară, când se grăbea să ajungă la cel mai important interviu al carierei sale, pentru un job într-o corporaţie farma­ceutică. Era absolventă a Facultăţii de Biochimie din Bucureşti, nu apucase să lucreze prea mult, doar vreo trei ani, într-un laborator medical dintr-o clinică orop­sită de cartier. N-avea speranţe prea mari în domeniul ăsta, al biochimiei. De-aia s-a hotărât să facă şi ASE-ul, la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă. Avea o poftă nebună să ştie cât mai mult, să se pregă­tească temeinic pentru o carieră de mare succes. Nu simţea niciun fel de presiune, de griji. Era îndrăgos­tită, ieşea mereu la terase, la teatru, la film, citea câte o carte pe săptămână, ce mai, se bucura de fiecare zi, ca de un miracol pe care voia să-l trăiască din plin. "Nici banii nu contau prea mult", zice, însufleţită de amintiri. "Prietenul meu lucra ca designer într-o firmă de amenajări interioare. Nu câştiga foarte mult, dar cu ce luam şi eu, era suficient pentru doi porum­bei ca noi." Râde cu tot chipul. Are o bucurie vie, molipsitoare. "Au fost anii mei cei mai frumoşi!", zice cu glas tremurat. "Stăteam cu prietenul meu într-un apartament cu chirie, aveam o maşină, un Ford Fiesta la mâna a doua, urma să ne căsătorim, aveam planuri frumoase. Mergeam mereu în excursii, la mare, la munte, în Maramureş, la mânăstirile din Moldova, ba am mers de vreo două ori şi până la Viena. Înotam, jucam baschet, aveam o grămadă de prieteni, ce să vă mai zic, ne simţeam cei mai liberi şi fericiţi oameni din lume. Pe vremea aia, lucram într-o clinică din cartier. Era singura mea nemulţumire. Practic, nu făceam mai nimic, stăteam într-un laborator cu pereţii plini de igrasie şi citeam sau bârfeam cu colegii. Rar, mai apărea câte un pacient la analize, pentru nu ştiu ce angajare, permis auto sau căsătorie. În fiecare zi, aceeaşi atmosferă de lâncezeală şi de nimic".
Şi tocmai când era hotărâtă să renunţe la jobul ăsta anost, Sorina a primit un telefon care avea să-i schim­be total viaţa. O veche prietenă o anunţa că se fac recrutări la o mare companie medicală şi că au nevoie de oameni ca ea. Chiar a doua zi a dat fuga la sediul instituţiei şi a lăsat un CV. Nu erau nişte oferte prea atractive (câteva posturi de "reprezentant vânzări"), dar măcar era un început, mai cu seamă că exista promisiunea unor bonusuri ceva mai consistente şi-a unor promovări rapide, în cazul în care angajatorul era mulţumit de rezultatele noului său recrut. După aproa­pe o săptămână, Sorina a primit un telefon. Vocea cor­dială a unei doamne o invita a doua zi la un interviu. Şi-a scos din dulap cea mai frumoasă rochie, s-a în­călţat cu pantofii "Il Passo", cumpăraţi din Viena şi purtaţi o singură dată, şi-a făcut meticulos manichiura, s-a coafat "beachy waves", adică şi-a ondulat părul cu un spray cu apă marină, s-a fardat cu cele mai dichisite cosmeticale. "La sfârşit, înainte să ies pe uşă, m-am uitat în oglindă şi nu-mi venea să cred. A fost un moment în care am simţit că mai bine renunţ. Parcă nu eram eu, arătam ca o păpuşă din aia, Bar­bie. Ehei, dar viaţa te ia repede şi treci imediat peste momentele astea de limpeziciune. M-am trezit deo­dată afară, la uşa blocului, într-o ploaie şi-un vânt care-mi smulgea umbrela din mână. Doar câţiva paşi până la maşină, şi pantofii mei "Il Passo" erau deja fleaşcă, părul o luase razna şi rimelul se prelingea pe obraji. Când îmi amintesc acum, mă gândesc că poate toate astea erau nişte semne. Dar n-aveam eu timp atunci pentru cugetări. Şi uite aşa am ajuns la inter­viul cel mare. A fost oribil. Mă simţeam ca la psiho­terapeut. În faţa mea, un domn spilcuit, care rânjea întruna fără niciun motiv, a început tortura. De unde sunt, ce-au fost părinţii, cum a fost copilăria, unde mă văd eu peste cinci ani, dacă am copii, dacă vreau să am, câţi vreau să am, dacă am un somn liniştit, dacă visez noaptea, ce visez, şi alte asemenea aiureli, care pur şi simplu m-au năucit. Abia după câţiva ani, m-am prins şi eu care e treaba cu interviurile astea, că ele sunt făcute cu ajutorul unor specialişti în psihologie şi neurolingvistică, că n-au nicio legătură cu verifi­carea competenţelor tale profesionale sau a valorii tale umane, că au importanţă doar pentru examinarea labilităţilor psihice, a predispoziţiei la supunere şi manipulare. Mai exact, e vorba de un test prin care se măsoară cât de uşor poate fi aplicată «subiectului» spălarea pe creier. Nu, nu glumesc, şi nici nu exage­rez. Chiar aşa stau lucrurile. De exemplu, la una din acele întrebări aberante, cum ar fi cea cu somnul sau dacă şi ce visezi noaptea, sau altele de genul ăsta, dacă un candidat devine ironic sau se enervează şi refuză să răspundă, eventual ripostând că i se încalcă dreptul la intimitate, e clar că niciodată el nu va fi acceptat în firmă. De ce? Simplu: pentru că nu-i uşor să poţi manipula un asemenea om. Dacă o femeie inocentă recunoaşte că ar vrea să se căsătorească şi să aibă vreo doi, trei copii, e eliminată din start. Între­prinde­rea nu are nevoie de asemenea oameni, care au şi treburi pe-acasă. Pentru că, nu-i aşa, vor avea familia şi casa lor chiar acolo, în clădirea aia de sticlă."
Dar în ziua aceea de vară, Sorina n-avea nici cea mai vagă idee despre toate vicleşugurile astea. A răs­puns sec la toate întrebările şi, după câteva zile, s-a tre­zit cu un telefon prin care aceeaşi voce cordială a unei doamne o anunţa că a fost acceptată. Aşa a înce­put episodul pe care ea îl numeşte "calvarul poleit cu aur fals".

Condamnarea

Începutul a fost lin, fără prea mare bătaie de cap, ba chiar presărat cu mici bucurii şi speranţe. Intrase într-o lume nouă, plină de strălucire şi parfumuri exo­tice. Pe zi ce trecea, Sorina devenea cineva, o femeie tot mai importantă, căutată de oameni grei, plini de bani. Ea însăşi avea deja un cont frumuşel, câştiga bonusuri consistente, iar şefii nu conteneau să o laude. În felul ăsta, începuse uşor, uşor, să se simtă mai bine la birou decât acasă. Şi chiar mai bine lângă colegi, decât împreună cu prietenul ei. Pe nesimţite, Sorina se transforma în altcineva. Gusturile ei erau altele, reperele ei morale, culturale, sentimentale se topeau ca nişte figurine de ceară, lăsând să crească în locul lor himere ispititoare. După doar un an, a fost promovată pe funcţia de "Area Sales Manager", adică director zo­nal de vânzări. Conturile ei se umflau, puterea ei era tot mai mare, întâlnirile cu prietenii de-o viaţă erau din ce în ce mai rare şi plictisitoare, chiar şi traiul cu partenerul ei devenise o povară. Cât despre excursii, terase, teatru sau filme nici nu mai putea fi vorba. Pretenţiile ei erau acum la alt nivel. Din fata aceea me­reu veselă şi prietenoasă, Sorina se transformase într-o persoană ursuză, preţioasă şi aproape indisponibilă pentru omul de rând. Muncea tot mai mult, uneori până seara, târziu, fără să simtă deocamdată în asta un chin. Muncea pentru că doar aşa se simţea importantă, pentru că doar aşa oamenii o apreciau. "Ăsta e stilul într-o asemenea corporaţie. Dacă munceşti şi eşti eficient, eşti mângâiat pe creştet şi-apoi ţi se spune senin: «Ştiu că poţi şi mai mult». Şi oricât de mult poţi şi faci, ţi se spune în continuare acelaşi lucru. Iar în timp ce tu te ambiţionezi să convingi, să urci tot mai sus, colegii te sapă la greu, pândesc orice greşeală ca să-ţi dea în cap, să te distrugă. O fac fără nicio jenă, cu zâmbetul pe buze. Legea junglei e nimic faţă de ticăloşia care domneşte în birourile alea luxoase. Din păcate, la vremea aia, habar n-aveam despre toate astea, nu înţelegeam nimic. Eram încă sub vraja unui miraj bine ticluit, care-mi dădea iluzia că acolo, prin­tre oamenii ăia, e noua mea familie."
Într-o seară, când s-a întors de la birou, a găsit casa goală. Prietenul ei plecase definitiv. Nici întâmplarea asta n-a clătinat-o prea tare. Ba dimpotrivă, a împins-o să muncească şi mai mult. Fără să-şi dea încă seama, făcea asta doar ca să fugă, să se ascundă cât mai mult de singurătate, de pustiul de-acasă. Se amăgea cu gân­dul că într-o bună zi îşi va găsi un partener pe măsură, cu aceleaşi gusturi şi preocupări. Mergea des în ex­cursii organizate de companie, în aşa numitele team-building-uri, sperând uneori că poate aşa îşi va găsi jumătatea. De fiecare dată însă, descoperea că avea doar colegi egoişti, ipocriţi, desfrânaţi, urâcioşi, stu­pizi, insipizi, năravuri prea puţin vizibile în mediul ofi­cial de la birou. În felul ăsta, cu timpul, s-a îndepăr­tat şi de colegi. Cu toţii erau pentru ea nişte "papiţoi jalnici şi enervanţi", care nu ştiau altceva decât cum să se sape între ei pentru contracte, promovări sau bo­nusuri. La scurt timp după ce a rămas singură, şi-a cumpărat o maşină, un Nissan Qashqai nou-nouţ, şi după încă doi ani, un apartament elegant, într-un ansamblu rezidenţial. Erau schimbări necesare: spera ca noul decor şi noile accesorii să-i mai umple puţin go­lul pe care începuse să-l simtă. Ideea de iubire nu-şi mai găsea loc printre gândurile ei. Munca şi stresul nu-i mai lăsau niciun răgaz pentru asemenea fleacuri. Cu alte cuvinte, era angajatul model.
Drept răsplată, în 2010, după şapte ani de la anga­jare, a fost din nou promovată. De data asta, într-o funcţie la care nici nu îndrăznea să viseze: Sales and Marketing Manager. Cu un salariu dublat, avantaje înzecite şi o putere uriaşă în companie. Dar şi cu un ritm de muncă şi răspunderi infernale. Zeci de meetin­guri, traininguri, strategii, proiecte, mii de e-mail-uri şi telefoane, plecări fugitive în străinătate. Muncea tot timpul şi peste tot, la birou, acasă, în ma­şină, în baie. Zi de zi, an după an, din zori şi până în miezul nopţii. "Atunci am început să înţeleg mai bine ce înseamnă o corporaţie, să intru mai adânc în mă­run­taiele ei. Şi, din păcate, am început să devin com­plice la toate porcăriile ei neştiute. Într-o corporaţie farmaceutică, toate aceste porcării au un singur numitor comun: banii. Să intre bani, mulţi bani, pe orice căi, chiar şi în dispreţul laturii medicale sau umane. De la far­macistul care are un target şi e silit să vândă medica­mentul cel mai scump, şi până la epidemii inventate, campanii fabricate sau ziarişti plătiţi pentru promo­varea unui medicament sau antidot inutil. Mai multe nu pot să spun. Vă spun sin­cer, mi-e frică."

Trezirea

În 2012, nervii şi organismul Sorinei au cedat. O depresie crâncenă i-a paralizat tot corpul. S-a trezit într-o dimineaţă, a vrut să coboare din pat, dar a con­statat că nu-şi mai poate mişca picioarele. Apoi, nici mâinile. A crezut că i-au amorţit, că o fi dormit într-o poziţie mai sucită. Pe urmă, a zis că o fi suferit vreun accident vascular. A fost pentru prima oară în viaţa ei când singurătatea îi rânjea în faţă, arătându-i colţii. Tocmai ea, o femeie atât de puternică, zăcea acum neajutorată, ca un muribund speriat. Vorbea zilnic cu sute de oameni, avea lumea întreagă la picioare, iar acum nimeni nu era lângă ea, nimeni n-o putea ajuta. S-a chinuit să respire adânc, să spună câteva rugăciuni vagi pe care abia şi le mai amintea, şi-apoi, cu chiu, cu vai, a reuşit să-şi urnească mâinile. A repetat metoda de câteva ori şi, în cele din urmă, s-a ridicat. A înţeles atunci că nu se mai poate, că după atâţia ani de chin, trebuie să pună frână. Şi-a luat câteva zile de concediu medical şi a început să meargă la doctori, să facă investigaţii, să afle ce-i cu ea. Toţi medicii i-au dat acelaşi răspuns: surmenaj şi depresie. Amândouă cro­nice şi severe. "Sincer, mă aşteptam la asta. Simţeam de mult că parcă mă scufund într-o mlaştină groasă, dar nu-mi păsa. Era un fel de sinucidere lentă. Nu mai aveam nicio bucurie, nu mai simţeam nicio plăcere. Uneori, nu puteam să dorm toată noaptea, alteori invers, dormeam prea mult şi profund, abia mă tre­zeam dimineaţa. Aveam o lentoare psihomotorie pe care au sesizat-o chiar şi colegii. Şi totuşi, în mod ciudat, singurul lucru de care mai eram în stare era munca. Era însă munca unui robot, aveam parcă setat un program pe care îl respectam în mod mecanic."
După două săptămâni, a fost nevoită să se întoarcă la birou, luând-o de la capăt în acelaşi ritm infernal. Se simţea ca o condamnată la muncă silnică pe viaţă. Toţi şefii i-au recomandat să meargă la nişte şedinţe de "coaching", că asta o va pune pe picioare. Iniţial, So­ri­na a refuzat, însă în scurt timp, simpla recomandare s-a transformat într-un categoric ordin de serviciu. "Am făcut-o şi pe-asta", povesteşte ea. "O porcărie mai mare nu cred că există. S-a umplut ţara cu oameni din ăştia, cu dinţii albi şi zâmbetul până la urechi, care te invită la adunările lor minunate şi îţi vând gogoşi. «Fiecare om e un geniu», «avem toate re­­sursele pentru a reuşi», «schimbarea începe cu tine», «cu toţii suntem nişte eroi». Sunt doar câteva pe care mi le mai amintesc. Lista e lungă şi la fel de stupidă. Banalităţi denumite fraze motivaţionale, pe care noi ar trebui să le înghiţim ca pe nişte pastile".
Abia după încă trei ani, a încolţit în ea revolta. Aflase că o anumită persoană importantă din organi­zaţie, un bărbat veşnic cuceritor, îi pusese gând rău. Zicea că ea n-ar mai face faţă, că şi-ar fi pierdut com­petenţele unui manager. De fapt, respectivul bărbat voia să-şi promoveze amanta pe funcţia ei. Paradoxal, Sori­na părea să se bucure. Înce­puse deja să se gândească la demisie, la un final al cal­varu­lui. Tocmai îi murise sora, apoi şi tatăl. Iar ea se învi­no­văţea că nu a avut mai deloc grijă de ei. Era prea mult. Tre­buia să ia o hotărâre, să schim­be ceva în via­ţa ei. Sau, mai bine zis, să se întoarcă la viaţă. A încercat chiar să-şi reînvie trecutul, să-şi caute ve­chile prietenii. "Îmi aduc aminte că într-o sâmbătă seara, m-am pomenit la uşă cu Loredana, o fostă colegă de liceu, cea mai bună prie­tenă a mea din perioada aia. Vorbisem la telefon şi îi dădusem adresa, dar sincer, nu mă aşteptam să vină. Era cu soţul ei şi cu fetiţa lor, de vreo trei, patru anişori. M-am bucurat enorm când i-am vă­zut. La fel şi ea. Dar, din păcate, după câteva minute de discuţii, tot entuziasmul nos­tru a dispărut. Nu mai aveam ce vorbi, eram ca doi străini. Eu cu lumea mea, ea cu a ei. Am rămas aşa, mută, uitându-mă la ea şi la soţul ei, cum se jucau cu fetiţa. Şi-atunci, am simţit ceva ciudat, o durere care parcă mă apăsa pe inimă. Vedeam în faţa mea o secvenţă de viaţă pe care parcă abia atunci o descopeream. Era viaţă adevărată, cu oameni vii şi frumoşi. Era ceva ce parcă nu mai văzusem niciodată. Şi-am început brusc să plâng. Rău de tot, în hohote mari. Nici nu mai ştiam cum e să plângi, am scos din mine tot răul, toată infecţia aia adunată după atâţia ani. Loredana mă strângea tare în braţe şi eu plângeam ca un copil. I-am povestit tot ce mă doare, i-am vorbit despre sin­gurătate şi despre înstrăinare. Despre depresia care îmi mânca sufletul. Şi toată noaptea care a urmat n-am putut nici măcar să aţipesc. Stăteam aşa, mă uitam aiurea, şi-mi sunau în minte aceleaşi întrebări: «Ce-am făcut eu cu viaţa mea? Unde am fost eu atâţia ani?»"
Pentru Sorina, aceea a fost seara în care s-a trezit definitiv din visul ei urât şi lung de 12 ani. Şi tot atunci, şi-a recâştigat o prietenă.

Eliberarea

La doar câteva săptămâni, pe 30 octombrie, Lore­dana a invitat-o la un concert. Într-un club de care nu auzise niciodată. Se numea "Colectiv". O trupă, "Good­bye to Gravity", urma să-şi lanseze noul ei album. Nici Sorina, nici Loredana, nu prea aveau la suflet genul ăsta de muzică. Soţul Loredanei, însă, era amic cu unul din membrii trupei. În plus, pentru So­rina, orice ieşire în oraş începuse să fie o mare plăcere. Nu-şi lămurise situaţia la firmă. Amâna momentul, îi era încă teamă. În seara aceea, la Clubul Colectiv s-a întâmplat nenorocirea care a zguduit România. Din fericire, Sorina, Loredana şi soţul ei au scăpat. "Doar eu m-am ales cu nişte arsuri urâte", îmi spune Sorina, arătându-mi mâna strânsă în mănuşa cea neagră. "Am stat aproape o lună în spital. Am fost operată de trei ori, mi s-au pus grefe şi acum port mănuşa asta compresivă, pentru presoterapie. Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată mâna asta aşa cum a fost. Important e că am supravieţuit. A fost o lecţie grea pe care mi-a dat-o destinul. Din seara aia, pentru mine viaţa are alt sens. Atunci m-am născut din nou. Cum am ieşit din spital, am mers la birou şi mi-am dat demisia. Colegii se uitau la mine ca la un extraterestru. Am ieşit de-acolo şi mă simţeam de parcă mă eliberasem din închisoare, după 12 ani de detenţie. În seara aia am chemat-o pe Loredana la mine, am cumpărat o sticlă de şampanie şi ne-am făcut de cap. Doar noi două, aşa, ca fetele."
Astăzi, Sorina locuieşte la ţară, în casa părintească. Nu mai vrea să audă de oraş. Vrea să vadă cum creşte iarba, cum înfloreşte liliacul, cum se coc prunele, cum se întorc seara vacile satului de la păscut. Vrea să aibă grijă de mama ei şi să o vadă fericită, măcar acum, la bătrâneţe. Şi-a vândut apartamentul din Bucureşti, şi în curând urmează să aducă toată mobila aici. Până atunci, trebuie să renoveze casa de la temelie. Îmi vor­beşte despre toate proiectele astea cu o bucurie cum n-am mai văzut de mult. "De ce aţi decis să faceţi publică toată povestea asta?", o întreb. Zâmbeşte delicat şi-mi răspunde fără urmă de ezitare: "Simplu. Pentru că aş vrea ca tinerii să înveţe să trăiască fru­mos. Să nu se lase înşelaţi şi ei de himere strălucitoa­re. Pentru că aş vrea ca oamenii să preţuiască mai mult viaţa asta simplă, să-i vadă mai bine culorile, să-i simtă mai bine miresmele. Să înveţe din greşelile mele."