Bisericile de piatră din Ţara Haţegului

Un argument de continuitate istorică

Sunt din piatră, rupând cu cenuşiul lor discret, verdele în care sunt înecate satele Ţării Haţe­gului. Zidurile bătrâne au văzut ridicân­du-se şi pierind multe imperii. Dar au rămas. Masive şi, în acelaşi timp, delicate, micuţe, dar cu armonii maies­tuoa­se, lăcaşurile de piatră din Hunedoara sunt un ames­tec original de măreţie şi smerenie ţărănească. Amprenta lor, aş îndrăzni să spun, este cea a neamului nostru. Noi nu am ridi­cat catedrale, dar am umplut bise­ricile noastre de o lumină sfi­oasă, mai puternică şi mai pătrun­ză­toare în subţirimea ei decât cea revărsată prin uriaşele ferestre gotice. În lăcaşurile acestea Dum­nezeu este foarte aproape de oa­meni. Iar asta le umple de o mă­­reţie nelumească.
Dar bisericile Ţării Haţegului sunt nu numai frumoase. Sunt şi foarte vechi. Cu mult mai vechi decât a îndrăznit istoria oficială să le dateze. Ctitorite de cnejii tran­sil­văneni, sunt printre cele mai vechi lăcaşuri creştine din Româ­nia. Despre ele şi despre impor­tanţa lor în istorie, am stat de vorbă cu părintele con­ferenţiar dr. Florin Dobrei, consilier cultural al Epis­copiei Devei şi Hunedoarei.

Un austriac "luminează" gaura neagră din istoria Transilvaniei

- Părinte Florin Dobrei, bisericile de piatră ale Ţării Haţegului sunt un unicat arhitectonic în Ro­mâ­nia, etalând o personalitate misterioasă cumva, prin forme, materiale şi proporţii. Vreau să vă întreb dacă ele nu pot fi "documentul din piatră" care să ateste vechimea noastră pe aceste meleaguri...

- Judeţul Hunedoara este păstrătorul celor mai vechi biserici de piatră din ţară, biserici încă funcţio­nale din punct de vedere liturgic. Exemplul Densu­şului este evident: funcţionează din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Nu vorbim de un muzeu, ci de o biserică în care se slujeşte! Dacă luăm în calcul ipoteza ridicării ei în mileniului I, chiar în epoca paleocreştină, atunci ar fi exact acea verigă lipsă din istoria noastră care să acopere intervalul dintre retra­gerea aureliană a armatelor romane şi întemeierea primelor formaţiuni statale medievale. O astfel de ipoteză a fost formulată în a doua parte a secolului al XVIII-lea, de ofiţerul austriac Jozef Silves­ter von Ho­henhausen, trimis în Ţara Haţe­gului de către împă­ră­teasa Maria Tereza. El transpune în scris, pentru prima oară, tra­diţii locale şi copiază inscripţii de pe piese litice romane, în bună parte sau în majo­ritatea lor aduse de la Ulpia Traiana Sar­misegetuza. Densuşul se află la mică dis­tanţă de fosta capitală romană - în linie dreaptă sunt undeva cam la 10 km. Ei bine, acest ofiţer austriac emite ipoteza cum că, la origine, biserica din Densuş ar fi fost un mausoleu păgân, ridicat de familie, în memoria celui dintâi guvernator roman lăsat în Dacia de împăratul Traian, între cele două răz­boaie daco-romane. Pe numele său Cnaeus Pom­peius Longinus, acesta a fost iniţial consul şi apoi legat al provinciilor Moesia Superior şi Panonia, pentru a fi numit în cele din urmă guvernator provi­zo­riu al Daciei. El a fost luat prizonier de către daci, iar Dio Cassius relatează că Roma a fost şantajată cu propunerea de a-şi retrage trupele de pe linia Dunării în schimbul vieţii sale. Ca să salveze onoarea impe­riului, Cnaeus Pompeius Longinus s-ar fi sinucis în captivitate. După 106, familia acestuia ar fi ridicat un mausoleu-sanctuar închinat zeului războiului, Marte, sau Ares, care ar fi fost folosit până după retragerea aureliană, nu numai de membrii familiei, ci şi de practicanţii cultului aces­tui zeu. Şi sunt unele caracte­ristici care ar conduce spre întărirea acestei ipoteze: prezenţa leilor funerari, de exemplu, deasupra altaru­lui; arhitectura inedită, total neobişnuită, pentru un edificiu ecleziastic creştin - este vorba de un nucleu aproape pătrat, susţinut de stâlpi masivi. În plus, numele lui Cnaeus Pompeius Longinus este redat şi pe câteva piese care sunt prezente în biserică, în componenţa stâlpilor de structură ai naosului. Jozef Sil­vester von Hohenhau­sen susţine ipoteza că înăuntru ar fi avut loc chiar sacrificii, iar în vechime, fu­mul s-ar fi evacuat prin turn, el nefiind terminat aşa cum este, acum, prin acea piramidă a aco­perişului. E posibil ca el să fi avut la în­demână, pe lângă inscripţii, şi tradiţii locale pre­zente în Ţara Ha­ţegului, în secolul al XVIII-lea.
Toate aceste documente ale ofi­ţe­rului austriac au fost descoperite la Viena, de către un cercetător con­­temporan, Ioan Marin Măli­naş, care a publicat în urmă cu pes­te un deceniu, o carte în acest sens. Teza lui e pre­luată, practic, ca atare, de către istoriografia biseri­cească, atât ortodoxă, cât şi unită. Arheologii, însă, pe baza săpăturilor efectuate la Densuş în mai multe etape, nu coboară începuturile lăcaşului mai jos de secolul XII.

Biserica din Densuş, veriga lipsă a istoriei româneşti

- O diferenţă enormă, de aproape 1000 de ani! Un mileniu furat dreptului românilor de a fi existat pe teritoriul Transilvaniei. Când şi de ce credeţi că a fost transformat în biserică mausoleul guverna­torului roman?

- Este un fenomen atestat în întreaga Europă şi nu numai, aşa-numita interpretatio Christiana, când foste lăcaşuri, fie de cult păgân, fie, pur şi simplu, publice, sunt transformate în lăcaşuri de cult creştine. Există şi bazilici care au fost iniţial săli de judecată şi care ulterior au fost dăruite de împăratul Con­stantin cel Mare creştinilor. A­ceasta este ipoteza pe care mer­ge şi istoriografia noastră bise­ricească - anume, că după anul 275, când administraţia şi ar­mata romană se retrag la sud de graniţa Dună­rii, în timpul împă­ratului Aurelian, în spaţiul aces­ta­ carpato-danubiano-pontic, nu­cleele creştine anterioare, scă­pate de prigoana legislaţiei romane păgâne anti­creştine, au putut de acum să se dezvolte în voie. Această tendinţă a fost potenţată în secolul IV, de către legislaţia pro-creştină a Sfân­tu­lui Împărat Constantin cel Ma­re. Asta s-a petrecut după anul 313, când a fost emis acel cunoscut edict de la Medio­lanum, Milano de astăzi, când creştinismul a fost scos de sub incidenţa legii şi a devenit dintr-o religie ile­gală, una tolerată. El va deveni religie oficială de stat a Imperiului Roman abia mai târziu, în timpul împă­ratului Teodo­sie cel Mare, la sfârşitul secolului al IV-lea. Aşadar, putem spune că mauso­leul păgân de la Densuş a fost trans­format în biserică paleocreştină cândva în secolele IV-V.

- Atunci, de ce arheologii datează biserica de la Densuş doar din secolul al XII-lea?

- Pentru că până în secolul al XII-lea coboară mărturiile arheologice - adică inventarul funerar din mormintele descoperite în biserică şi în cimitirul care o înconjoară. E posibil însă să nu se fi descoperit încă dovezi, urme arheologice, din secolele V-XII. Pe de altă parte, dacă ar fi să îmbinăm ipoteza cea veche, formulată de Jozef Silvester von Hohenhausen, cu ipoteza arheologilor, Densuşul ar putea fi, la urma ur­mei, un mausoleu păgân, care, după o perioadă de părăsire, ar fi reluat tradiţia cultică, undeva în perioada medievală. Nu e singurul caz, mai sunt cazuri în Tran­silvania, la Porolissum spre exemplu, unde un vechi lăcaş de cult roman păgân a fost transformat în bazi­lică paleocreştină, sau la Slăveni-Olt. Sunt analogii cu lăcaşe de cult care funcţionau în secolele IV-V refolo­sindu-se, fie integral, fie doar parţial, de structuri din vechi lăcaşuri de cult păgâne.

Documente există, doar că nu sunt studiate îndeajuns

- Părinte, sunteţi nu numai slujitor al altarului, ci şi istoric. În această cali­tate, aş vrea să vă întreb: dacă nu vi se pare că arheologii români se ocupă mult prea puţin de aşa-numitele "găuri negre" ale isto­riei, cuprinse între retragerea aureliană în sudul Dunării, despre care se spune că ar fi golit Dacia, şi Evul Mediu, când popoarele migratoare, printre care şi ungurii, ar fi găsit Transilvania pustie. Cum se explică timi­ditatea asta bizară, în a ne afirma continuitatea pe aceste meleaguri, în ciuda unor do­vezi de excep­ţie, ca acestea despre care vorbiţi: bise­ricile de piatră din Ţara Haţegului...

- Timiditate? Poate. Dar şi delăsare, fiindcă dovezi există, doar că exact perioada aşa-numitei "epoci întu­necate" - sec. VII-XII - nu s-a studiat îndeajuns. Pe întreg teritoriul Transilvaniei există numeroase necro­pole, numeroase mărturii de locuire continuă. Aşadar, teza lui Rösler, a retragerii totale a populaţiei daco-romane la sud de Dunăre, nu are niciun funda­ment istoric. Dar există şi arheologi care şi-au făcut datoria. În Ţara Haţegului s-au făcut cercetări arheo­logice sistematice, în cazul unor biserici, cred eu, chiar ex­haustive. Mă refer la arheologi precum Radu Popa sau Andrei Rusu de la Cluj. Există ipoteza că bisericile pe care le avem acum să fi preluat, practic, pe filiera unei tradiţii arhitecturale, apoi picturale, modele existente anterior. În cazul bisericii din Peş­teana, de pildă, monument istoric, din punct de vedere arheologic, se poate demonstra că o parte din absida actualei biserici ar fi fost ridicată undeva prin sec. XII-XIII - deci, o vechime considerabilă. În cazul bisericii de la Strei­sângeorgiu, de pe Valea Streiului, o monedă din jurul anilor 1145-1150, transformă biserica Sf. Gheorghe în cel mai vechi lăcaş de cult atestat. Nu mai este vorba de ipoteze, ci de o dovadă clară că la mijlocul sec. XII, o capelă, probabil aparţinând unei curţi cneziale româneşti, func­ţiona fără probleme.Şi nu nu­mai că exista, dar a fost ridicată pe locul unui lăcaş de cult din lemn, incendiat, care, şi el, cine ştie de când exista. La Gura­sada, partea dinspre răsărit a bisericii, altarul şi o mică parte din navă, pot fi "coborâte" pe cale arheologică până undeva sub anul 1200. Există chiar ipo­teza - şi nu numai la Gurasada, ci şi în cazul altor lăcaşuri de cult din judeţul Hune­doara - că în perioada medievală, ele ar fi deservit şi restrânse obşti mo­nahale. În sensul acesta, există detalii în pisaniile unor biserici şi amănunte de ordin arhitec­tural. La Densuş, spre exemplu, s-a emis ipo­teza că acele două încăperi, ruinate astăzi, pe par­tea de miazăzi a bisericii, ar fi putut servi pe post de chilii, un­deva, prin secolul XV. Sunt po­menite şi două nume cu rezo­nanţă monahală, într-un sgrafit de pe pereţii bisericii - anume, părintele Daniil şi maica Stana.

- Cum se explică prezenţa, tocmai în Haţeg, a acestor lă­caşuri de cult atât de vechi?

- Haţegul a fost o adevărată pepinieră de nobilime româ­neas­că - mică, mijlocie şi chiar mare. Să ne gîndim doar la familia Cândea, trecută la catolicism, spre a-şi păstra privilegiile, şi apoi la refor­mă, şi care a sfârşit prin a fi maghiarizată totalmente, numindu-se Kendeffi. Aceste familii no­biliare româ­neşti, spre a-şi afirma prestigiul, dar şi ortodoxia, în­tr-o perioadă în care catoli­cismul era religia dominan­tă, şi-au afir­mat, prin ridicarea acestor biserici, atât ro­­mânitatea, cât şi ortodoxia. Astfel de fa­milii no­biliare româneşti au existat şi în alte părţi - spre exemplu în părţile Făgă­raşului, în Maramureş... Însă nu au lăsat în urmă această salbă de biserici de zid, cu nimic mai prejos ca fru­museţe şi valoare decât alte lăcaşuri simi­lare contemporane din Europa.

- Care credeţi că este cea mai fru­moasă dintre ele?

- Nu ştiu, e greu de spus. Ca lăcaş de cult, fireşte, Densuşul, ca pictură, pentru mine biserica din Strei e fruntea. Are o pictură de factură europeană, cu influ­enţe nord-italiene, o pictură superbă, de o pro­fun­zime teologică deosebită - degradată însă, în timp, pe de o parte, în perioada reformei, când icoanele de la exte­rior au fost distruse intenţionat; apoi de fumul lumâ­nărilor, de apa, poate, scursă prin aco­perişuri nerepa­rate la timp. Dar e o pictură extrem de valoroasă.

"În Hunedoara avem 108 lăcaşuri istorice, biserici şi mânăstiri ortodoxe, şi de piatră, şi de lemn, înscrise pe lista monumentelor istorice"

- Sunteţi preot dar şi consilier cultural şi vă străduiţi, cu o râvnă de laudă, să faceţi cunoscut tre­cutul acestei zone vechi româneşti. Ce ar trebui să ştim, în mod spe­cial, despre ea?

- În Hunedoara avem 108 lăcaşuri isto­rice, biserici şi mânăstiri ortodoxe, şi de piatră, şi de lemn, înscrise pe lista monu­mentelor isto­rice. Mai precis, sunt 37 de biserici de zid şi 57 de biserici de lemn; 62 în catego­ria A şi 32 în categoria B. Categoria A înseamnă de im­portanţă naţională, categoria B înseamnă de im­por­tanţă locală. Dintre aceste 108 monu­men­te care apar pe lista actualizată a Ministe­rului Culturii în anul 2010, biserici efectiv funcţionale sunt doar 94. Ele sunt cu­noscute atât în ţară cât şi peste hotare. Mai puţin cunoscută este, cred, atmosfera istorică în care au fost ridicate, isto­ria acestor locuri şi încăr­cătura lor spirituală, du­hovnicească. Densuşul este emblematic, Prislopul părintelui Arsenie Boca este emblematic. Însă, re­pet: istoria care le încon­joară este puţin sau chiar deloc cunoscută, deşi stră­danii există. Episcopia De­vei, parohiile din judeţ or­ganizează pelerinaje şi ex­cursii la aceste biserici şi mânăstiri din Hunedoara, iar preoţii, atât cât se pri­cep, le fac cunoscut şi tre­cutul, şi ambianţa confe­sională şi istorică în care au fost ridicate.

"Stăm şi ne uităm la biserici cum se dărâmă"

- Sprijină statul re­facerea acestor monu­men­te de excepţie?

- Puţin, extrem de pu­ţin. Noi, ca episcopie, ne implicăm în întreţinerea şi renovarea lor, însă a re­nova o biserică-monu­ment istoric presupune o docu­mentaţie cu cheltu­ieli uriaşe. Iar parohiile - ma­joritatea sărace - ale acestor biserici, nu se găsesc în zone urbane, ci în zone rurale, adesea izolate (tocmai de aceea s-au şi păstrat) - şi nu dispun de sumele uriaşe necesare renovării bârnelor, în cazul bisericilor de lemn, şi picturii. Sunt sume foarte mari în joc. Paro­hiile au materialele necesare renovării lor, dar docu­mentaţia restaurării este foarte costisitoare, la fel ca şi manopera, pentru că nu ai voie să lucrezi decât cu firme specializate. Şi nu mă refer aici numai la ope­raţiuni complicate de restaurare. E nevoie de docu­mentaţie chiar şi pentru o banală înlocuire de bârnă sau de şindrila de la o biserică de lemn - o şindrilă care, ciuruită de vremuri şi de vremi, pune, practic, în pericol însăşi existenţa unui edificiu. Noi, ca epis­copie, am dori să ela­borăm docu­mentaţia, dar nu avem bani să investim la fiecare biserică monu­ment isto­ric. Ne-am bucura dacă ar exista un cadru legislativ, ca să executăm un proiect pentru toată Ţara Haţegului şi să ştim că plătim o singură dată pentru toată docu­mentaţia şi apoi reparăm totul. Din păcate, nu se poate acest lucru, legis­la­ţia nu per­mite. Şi atunci, stăm şi ne uităm la biserici cum se dărâmă deşi avem materiale şi oa­meni cu care să le reparăm.

- Părinte Dobrei, oare vechimea şi frumuseţea aparte a bisericilor din Haţeg se simte în atitudinea credincioşilor? Există o determinare în plus, un orgoliu spiritual?

- Vă spuneam că majoritatea acestor biserici se găsesc în zone rurale, şi încă în zone chiar greu accesibile. Sunt biserici la care acele comunităţi ţin enorm de mult, sufletul lor este în acele biserici. Gân­di­ţi-vă că în ele s-au botezat şi s-au cununat nu numai ei, ci moşii şi strămoşii lor; în ju­rul acelor biserici sunt înmormântate toate neamurile lor. Deci, au o valoare sufletească extraordinară. Pe de altă parte, un credincios dintr-un sat izolat de munte, cu siguranţă, mai repede se regăseşte în­tr-o biserică din aceea mi­cuţă, ocrotitoare, decât, poate, într-o biserică maies­tuoasă, luminată intens, cum sunt catedralele din oraşe. Sunt oameni simpli, oameni sme­riţi. Dacă ar fi să discutăm, de exemplu, despre ţăranii din Ţinutul Pădurenilor, ei sunt mai aproape de Dumnezeu decât de oameni, pentru că trăiesc de veacuri foarte izolaţi.

(Fotografiile autorului)